Capitolul XLVII.

Scarlett şedea în dormitor, ciugulind din tava pe care i-o pusese dinainte Mammy şi ascultând vântul care urla afară, în noapte. Casa era înfricoşător de tăcută, mai liniştită chiar decât cu câteva ceasuri înaite, când trupul lui Frank zăcuse în salon. Atunci se putea auzi foşnet de paşi şi murmur de voci, bătăi discrete la uşa de la intrare, glasuri de vecini veniţi să prezinte condoleanţe, sau plânsetele surorii lui Frank, care sosise de la Jonesboro pentru înmormântare.

Dar acum casa era învăluită în tăcere. Cu toate că uşa odăii era deschisă, Scarlett nu auzea nici un zgomot de jos. Wade şi micuţa Ella fuseseră trimişi la Melanie, din clipa când trupul lui Frank fusese adus acasă, iar acum ea îşi dădea seama că-i lipsea zgomotul pe care-l făceau paşii copilului şi gunguritul Ellei. În bucătărie domnea pacea, nici un zgomot de gâlceavă neiscându-se acolo între Peter, Mammy şi bucătăreasă. Fină şi mătuşa Pitty, jos în bibliotecă, nu se mai legăna în balansoarul care scârţâia, respectând astfel durerea lui Scarlett.

Nimeni nu venea sus la ea, toţi închipuindu-şi că preferă să rămână singură, cu tristeţea ei. Dar a rămâne singură era ultimul lucru pe care l-ar fi dorit Scarlett. Dac-ar fi fost vorba de o tristeţe care să-i ţină cu adevărat tovărăşie, ar fi îndurat-o, la fel cum îndurase şi alte lovituri. Dar alături de uluirea pricinuită de pierderea lui Frank, mai erau teama, remuşcările şi chinul unei conştiinţe dintr-o dată trezite. Pentru întâia dată în viaţă, simţea părere de rău pentru lucrurile pe care le făcuse, regretându-le cu o teamă copleşitoare şi superstiţioasă, care o făcea să arunce priviri furişe spre patul în care dormise cu Frank.

Ea-l ucisese pe Frank. Îl ucisese la fel de neîndoios cum ar fi făcut-o apăsând pe trăgaci. El o rugase să nu mai umble singură, dar nu-l ascultase. Iar acum el era mort din pricina încăpăţânării ei. Cel de Sus avea s-o pedepsească pentru asta. Dar în conştiinţa ei stăruia şi un alt gând, mai apăsător şi mai înspăimântător chiar decât faptul de-a fi pricinuit moartea lui – un gând care n-o tulburase niciodată până în clipa când îi privise faţa de ceară. Ceva deznădăjduit şi patetic în obrazul acela liniştit o acuza. Dumnezeu avea s-o pedepsească pentru că se măritase cu Frank, atunci când el o iubea de fapt pe Suellen. Ea va trebui să răspundă în ceasul Judecăţii de Apoi pentru minciuna pe care i-a spus-o atunci, când se întorcea din tabăra yankee, în brişca lui.

Zadarnic îşi spunea că scopul scuză mijloacele, că fusese silită să-l îmbrobodească pe Frank, că soarta prea multor oameni atârna de ea, ca să mai ţină seamă de drepturile şi fericirea lui Suellen. Adevărul i se înfăţişa clar, oricât ar fi încercat să fugă de el. Se măritase cu el din calcul şi profitase de el tot din calcul. Îl făcuse nefericit în timpul ultimelor şase luni, când l-ar fi putut face fericit. Dumnezeu o va pedepsi pentru felul cum îl terorizase şi îl sâcâise, pentru crizele ei de nervi sau observaţiile usturătoare făcute, pentru felul cum îl îndepărtase de prieteni şi pentru felul cum îl făcuse de ruşine ocupându-se singură de gaterele ei, şi pentru că deschisese o cârciumă şi angajase deţinuţi.

Îl făcuse foarte nefericit, o ştia prea bine, în timp ce el îndurase totul ca un gentleman. Singurul lucru bun pe care-l făcuse şi care fusese pentru el o fericire, fusese că-i dăruise pe Ella. Şi ştia bine că, dacă ar fi depins de ea, Ella nu s-ar fi născut niciodată.

Se înfioră, înspăimântată, regretând că Frank nu e în viaţă, ca să poată fi drăguţă cu el, atât de drăguţă ca să-şi poată răscumpăra toate greşelile. O, dacă Dumnezeu n-ar fi atât de mânios şi de răzbunător! Dacă timpul nu s-ar scurge atât de încet şi locuinţa n-ar fi atât de tăcută! O, de n-ar fi aşa de singură!

Dacă Melanie ar fi fost alături de ea, ar fi putut să-i liniştească temerile. Dar Melanie era acasă, îngrijindu-l pe Ashley. O clipă, îi trecu prin minte să o cheme pe Pittypat ca să fie cineva între ea şi propria-i conştiinţă, dar renunţă. Pitty avea să îngreuieze şi mai mult lucrurile, fiindcă îl regreta sincer pe Frank. Acesta fusese mai mult tovarăşul ei, decât al lui Scarlett, şi Pitty fusese foarte ataşată de el. Frank răspunsese nevoii lui Pitty de-a avea "un bărbat în casă"; îi aducea mici daruri şi-i povestea zvonuri inofensive, glume sau istorioare, îi citea seara ziarul lămurindu-i ce nu înţelegea, în timp ce ea îi cârpea ciorapii. Îl răsfăţase, îi preparase mâncărurile preferate şi-l îngrijise în timpul deselor lui răceli. Acum îi simţea stăruitor lipsa, exclamând întruna în timp ce-şi ştergea ochii roşii şi umflaţi: "De nu s-ar fi dus cu cei din Klan!"

O, dacă ar exista cineva care s-o poată mângâia, să-i potolească temerile, să-i împrăştie frica aceasta nelămurită care-i apăsa atât de tare inima! Dacă Ashley. dar îndepărtă gândul acesta. Aproape că-l ucisese şi pe Ashley, aşa cum îl ucisese şi pe Frank. Iar dacă Ashley ar afla vreodată adevărul despre felul cum îl minţise pe Frank ca să pună mâna pe el, dacă ar şti cât de urât se purtase cu Frank, n-ar mai iubi-o. Ashley era atât de cinstit şi de sincer, atât de corect şi de bun la suflet, şi avea atâta ţinută! Dac-ar şti întreg adevărul, ar înţelege-o – da, ar înţelege-o prea bine – dar n-ar mai ţine la ea. Aşa încât nu-l va lăsa în nici un caz să afle adevărul, fiindcă trebuie să continuie să o iubească. Cum ar mai putea trăi dacă ar seca izvorul acesta tainic al puterii ei – care era dragostea lui Ashley? Dar câtă uşurare ar resimţi să-şi poată pune capul pe umărul lui şi să plângă, uşurându-şi inima vinovată!

Casa tăcută, cu atmosfera de moarte din ea, apăsa asupra singurătăţii lui Scarlett, până ce simţi că nu mai poate îndura. Se ridică încetişor, închise uşa, apoi scotoci în sertarul de jos al biroului, sub rufele ei. Scoase "sticla pentru leşin" a mătuşii Pitty, plină cu coniac, pe care-o ascunsese acolo, şi o ridică până în dreptul lămpii. Era pe jumătate goală. Imposibil să fi băut atât de mult din noaptea trecută! Îşi turnă o porţie măricică în paharul de apă şi o dădu pe gât. Trebuia să pună sticla îndărăt în dulap până mâine dimineaţă, umplând-o până la vârf cu apă. Mammy o căutase peste tot înainte de înmormântare, când dricarii ceruseră ceva de băut, iar cu prilejul acela se şi crease o atmosferă de suspiciune între Mammy, bucătăreasă şi Peter.

Coniacul o arse cu o văpaie plăcută. Când aveai nevoie de aşa ceva, nu exista nimic mai bun decât coniacul. De fapt, coniacul era bun aproape oricând. mult mai bun decât vinul acela fad care se servea de obicei femeilor. De ce, la urma-urmei, era nepotrivit pentru o femeie să bea alcool în loc de vin? La înmormântare, doamna Merriwether şi doamna Meade simţiseră că răsuflarea îi mirosea a alcool, şi ea surprinsese privirile triumfătoare pe care le schimbaseră între ele. Scorpiile bătrâne!

Îşi turnă o nouă porţie. N-avea nici o importanţă dacă se ameţea puţin astă seară, căci se culca devreme şi putea să-şi facă gargară cu colonie, mai înainte ca Mammy să vină s-o dezbrace. Ar fi dorit să se poată îmbăta cum se îmbăta Gerald în anumite zile de sărbătoare. Atunci poate că i-ar fi pierit din minte obrazul tras al lui Frank, acuzând-o că-i distrusese viaţa şi apoi îl ucisese.

Se întrebă dacă era cineva în oraş care să nu spună că ea îl ucisese. Fireşte, lumea se purtase rece cu ea la înmormântare. Singurele persoane care îi arătaseră puţină căldură când îi prezentaseră condoleanţe fuseseră nevestele ofiţerilor yankei cu care avea relaţii de afaceri. Dar, în definitiv, nu-i păsa ce spunea oraşul despre ea. Ce lipsit de importanţă era totul, pe lângă faptul că avea să răspundă în faţa lui Dumnezeu!

La gândul acesta, Scarlett mai luă o înghiţitură, înfiorându-se când alcoolul tare îi arse gâtlejul. Îi era foarte cald acum, totuşi nu-l putea şterge din minte pe Frank. Ce proşti sunt oamenii când spun că băutura te face să uiţi! Atâta vreme cât nu se îmbătase până să nu simtă nimic, avea să vadă mereu înaintea ei faţa lui Frank, ca atunci când o rugase pentru ultima oară, cu o privire dojenitoare şi sfioasă, să nu umble singură cu trăsura.

La uşa din faţă se auzi o bătaie înfundată, făcând să răsune casa tăcută. Scarlett ascultă paşii târşâiţi ai mătuşii Pitty străbătând salonul, şi apoi uşa deschizându-se. Urmă un murmur nedesluşit – probabil vreun vecin care venea să stea de vorbă despre înmormântare sau să aducă vreo prăjitură. Asta-i plăcea lui Pitty. Ea resimţea o profundă şi melancolică satisfacţie să stea de vorbă cu cei care veneau să prezinte condoleanţe.

Tocmai se întreba fără prea multă curiozitate cine putea să fie, când auzi vocea unui bărbat, răsunătoare şi tărăgănată, înălţându-se peste şoaptele jeluitoare ale lui Pitty, şi-şi dădu seama cine era. Fu cuprinsă de un simţământ de bucurie şi uşurare. Era Rhett. Nu-l mai văzuse din clipa când îi adusese ştirea că Frank murise, iar acum îşi dădea seama, în adâncul sufletului ei, că era singura fiinţă care-i putea fi de folos în seara asta.

— Cred că pe mine mă va primi, se ridică vocea lui Rhett până la ea.

— Dar s-a culcat, domnule căpitan Butler, şi nu vrea să vadă pe rumeni. Biata fată e cu totul copleşită. Ea.

— Cred că are să mă primească. Spuneţi-i, vă rog, că plec mâine şi că s-ar putea să lipsesc câtăva vreme. E ceva foarte important.

— Dar. încercă să spună mătuşa Pitty.

Scarlett ieşi repede pe sală, constatând cu oarecare uimire că genunchii îi tremurau, şi se aplecă peste balustradă.

— Vin jos îndată, Rhett, strigă ea.

Zări o clipă, întoarsă în sus, faţa durdulie a mătuşii Pittypat, cu ochii ei de bufniţă plini de uimire şi dezaprobare. Acum are să afle tot oraşul, se gândi Scarlett, că m-am purtat cât se poate de incorect în ziua înmormântării soţului meu. Se întoarse degrabă în odaie şi începu să-şi netezească părul. Îşi încheie corsajul negru până la gât şi fixă gulerul cu broşa de doliu a lui Pittypat. Nu arăt prea bine, se gândi ea, aplecându-se spre oglindă; sunt prea albă şi speriată. O clipă, mâna ei se îndreptă spre cutia în care ţinea ascuns fardul de obraz, dar se răzgândi. Pittypat ar fi prea mâhnită dac-ar vedea-o prea dichisită. Luă din sticla cu colonie o înghiţitură bună şi se clăti cu grijă în gură, apoi scuipă.

Coborî pe scări în jos, îndreptându-se spre cele două persoane care stăteau în hol, tot în picioare, întrucât Pittypat era prea supărată pe Scarlett, din pricina atitudinii ei, spre a mai pofti pe Rhett să stea jos. Rhett era îmbrăcat de circumstanţă, în negru, cu o cămaşă scrobită, cu volănaşe, iar atitudinea lui era cea potrivită situaţiei de vechi prieten care face o vizită de condoleanţe. La drept vorbind, atitudinea lui era atât de corectă, încât devenea burlescă, deşi Pittypat nu-şi dădea seama de asta. Îşi ceru scuze în chip politicos că o deranja pe Scarlett, şi-şi exprimă părerea de rău că, în graba de a-şi pune la punct afacerile mai înainte de-a părăsi oraşul, nu avusese timp să vină la înmormântare.

"Ce l-a apucat să vină?" se întrebă Scarlett. "Nu crede o iotă din ceea ce spune".

— Îmi pare nespus de rău că vă deranjez la o asemenea oră, dar am de discutat o afacere care nu poate aştepta. E vorba de ceva proiectat între mine şi domnul Kennedy.

— Nu ştiam că dumneata şi cu domnul Kennedy aveaţi afaceri comune, spuse mătuşa Pittypat, aproape indignată că anumite acţiuni ale lui Frank îi rămăseseră tăinuite.

— Domnul Kennedy era o persoană cu vaste preocupări, spuse respectuos Rhett. Nu vreţi să mergem în salon?

— Nu, exclamă Scarlett, aruncând o privire spre uşile duble ale salonului.

I se părea că vede încă sicriul acolo. Nădăjduia să nu mai intre niciodată în încăperea aceea. Pentru prima oară, Pitty înţelese situaţia, deşi nu cu prea multă bunăvoinţă.

— Duceţi-vă în bibliotecă. Eu trebuie. trebuie să mă duc sus să-mi iau coşuleţul de cusut. Nu mi-am mai văzut de lucru în săptămâna asta. Drept să spun.

Urcă scările, aruncând înapoi o privire mustrătoare, pe care nici Scarlett, nici Rhett n-o prinseră. El se dădu la o parte, spre a o lăsa pe ea să intre înaintea lui în bibliotecă.

— Ce afaceri aveai tu cu Frank? îl întrebă ea brusc.

Rhett se opri şi şopti:

— Niciuna. Voiam numai s-o îndepărtez pe domnişoara Pitty.

Se opri o clipă, după ce se aplecase asupra ei.

— Degeaba, Scarlett.

— Ce?

— Colonia.

— Habar n-am ce vrei să spui.

— Te asigur că ştii foarte bine. Ai băut binişor astă-seară.

— Ei, şi ce dac-am băut? Te priveşte pe tine?

— Eşti politeţea personificată chiar şi când eşti copleşită de jale. Nu bea singură, Scarlett. Întotdeauna eşti descoperită, şi-ţi pierzi reputaţia. Şi, de altfel, e un lucru rău să bei singură. Ce-i cu tine, draga mea?

O conduse la canapeaua din lemn de trandafir şi Scarlett se aşeză în tăcere.

— Pot să închid uşile?

Ea ştia că, dacă închidea uşile, Mammy o să fie scandalizată şi o să-i facă morală şi o să bombăne zile de-a rândul, dar ar fi fost şi mai rău dacă Mammy ar auzi discuţia despre băutură, mai ales după ce descoperise lipsa sticlei cu coniac. Scarlett încuviinţă din cap, iar Rhett trase uşile glisante. Când se întoarse şi se aşeză lângă ea, şi când ochii lui negri şi ageri o priviră întrebător, atmosfera funebră pieri, gonită de vitalitatea care emana din el, iar odaia redeveni prietenoasă, şi lumina trandafirie şi caldă.

— Ce-i cu tine, draga mea?

Nimeni nu ştia atât de bine ca Rhett să spună aceste cuvinte stupide de mângâiere, chiar şi atunci când le spunea în glumă, dar acum nu părea că glumeşte. Ea îl privi cu ochi chinuiţi şi găsi o oarecare mângâiere în expresia lui impenetrabilă. Nu înţelegea cum era cu putinţă acest lucru, căci Rhett era un om atât de nesimţitor şi de aspru! Poate pentru că erau atât de asemănători, cum spunea şi el deseori. Câteodată i se părea că toţi oamenii pe care-i cunoştea erau nişte străini, în afară de Rhett.

— Nu poţi să-mi spui? şi-i luă mâna, cu o gingăşie neobişnuită. Nu e numai faptul că bietul Frank te-a părăsit. Ai nevoie de bani?

— Bani? Oh, Doamne, nu! Rhett, mi-e aşa de frică!

— Nu fi gâscă, Scarlett. Nu ţi-a fost frică în viaţa ta de ceva.

— Oh, Rhett, mi-e frică!

Cuvintele îi ieşeau din gură mai repede decât le putea rosti. Îi putea spune. Lui Rhett putea să-i spună orice. Era atât de păcătos, încât n-o s-o judece. Ce lucru minunat să cunoşti un om rău şi necinstit, ticălos şi mincinos, atunci când lumea era plină de oameni care n-ar spune o minciună în ruptul capului şi care prefereau să moară de foame decât să facă o faptă necinstită!

— Mă tem că o să mor şi o să merg în iad!

Dacă va râde acum de ea, simţea că ar muri pe loc. Dar el nu râse.

— Eşti destul de sănătoasă. şi poate că nici nu există iad, la urma-urmei.

— O, ba da, Rhett, există! Ştii foarte bine că există!

— Ştiu că există, dar aici, pe pământ. Nu după moarte. Nu mai e nimic după ce murim, Scarlett. Tu treci acum prin iad.

— Oh, Rhett, ceea ce spui e un sacrilegiu!

— Dar ciudat de mângâietor. Spune-mi, totuşi, de ce crezi că o să te duci în iad?

Acum o tachina; vedea sclipirea din ochii lui, dar nu-i păsa. Mâinile lui erau atât de calde şi de puternice, încât era o mângâiere să te agăţi de ele.

— Rhett, n-ar fi trebuit să mă mărit cu Frank. Am făcut rău. Era curtezanul lui Suellen şi pe ea o iubea, nu pe mine. Dar l-am minţit şi i-am spus că ea se mărită cu Tony Fontaine. Oh, cum am putut să fac asta?

— Aha, va să zică aşa s-au petrecut lucrurile! Mă întrebam adesea cum ai făcut.

— Şi pe urmă l-am nenorocit. L-am pus să facă atâtea lucruri care nu erau în firea lui. L-am făcut să silească pe datornicii lui să-şi plătească datoriile, chiar dacă n-aveau cu ce. Şi l-a durut atâta când am început să mă ocup singură de gater şi când am deschis cârciuma şi am tocmit deţinuţii. Nici nu putea ţine capul sus, de ruşine. Rhett. eu l-am omorât. Da, l-am omorât! Nu ştiam că face parte din Klan. Nici nu mi-aş fi închipuit că are atâta energie. Dar ar fi trebuit să bănuiesc. Eu l-am ucis.

— Oare apele oceanului vor putea spăla vreodată sângele de pe mâna mea?" cită Rhett.

— Ce zici?

— Nimic. Spune mai departe.

— Ce să mai spun? Asta-i tot. Nu-i de ajuns? M-am măritat cu el, l-am făcut nenorocit şi pe urmă l-am ucis. Oh, Doamne! Nu înţeleg cum am putut face asta! L-am minţit şi m-am măritat cu el. Când am făcut-o, mi se părea că aşa trebuia să fac. Acum îmi dau seama că am greşit. Rhett, mi se pare că n-am făcut eu toate aceste lucruri. Am fost atât de rea cu el, şi de fapt nu sunt o femeie rea. N-am fost crescută astfel. Mama.

Se opri şi înghiţi în sec. Căutase să nu se gândească la Ellen, în tot timpul zilei, dar acum nu mai putea şterge imaginea ei dinaintea ochilor.

— M-am întrebat adesea cum era. Am socotit întotdeauna că semeni cu tatăl tău.

— Mama era. Oh, Rhett, e prima dată când mă bucur s-o ştiu moartă, s-o ştiu că nu mă poate vedea. Ea nu m-a crescut ca să fiu atât de păcătoasă. Era atât de bună şi de blândă cu toată lumea. Ar fi preferat să mă vadă murind de foame, decât să fac ce am făcut. Şi tare aş fi vrut să fiu ca ea în toate privinţele, dar nu sunt deloc aşa. Nu mă gândisem la asta. au fost atâtea altele la care trebuia să mă gândesc. dar aş fi vrut să fiu ca ea. Nu vroiam să fiu ca tata. Îl iubeam, dar era atât de. de. nechibzuit. Rhett, m-am străduit din răsputeri uneori să fiu bună cu oamenii şi blândă cu Frank, dar atunci revenea coşmarul acela şi mă speria în aşa hal, încât eram în stare să mă reped la oameni şi să le iau banii, fie că mi se cuveneau sau nu.

Lacrimile îi curgeau acum pe faţă, şi-l apucase de mână aşa de strâns, încât el simţi cum îi intră unghiile ei în carne.

— Ce coşmar?

Glasul lui era liniştit şi plin de mângâiere.

— Ah, uitasem că nu ştii. Uite, de câte ori încercam să fiu bună cu alţii şi să mă conving că banii nu înseamnă totul, mă culcam seara şi visam că sunt iarăşi la Tara, după moartea mamei şi după ce trecuseră yankeii pe acolo. Rhett, nu-ţi poţi închipui. mă înfior numai când mă gân-desc. Văd cum stau toate arse şi tăcute, şi nu e nimic de mâncare. Oh, Rhett, mi se face foame în vis.

— Spune mai departe.

— Mi-e foame, mie şi tuturor, şi tatei, fetelor, negrilor, şi toţi mor de foame şi repetă întruna: "Ne e foame", iar stomacul mi-e atât de gol, încât mă doare şi mi se face frică. Şi-mi spun mereu: "Dacă voi scăpa din situaţia asta, nu-mi va mai fi foame niciodată", şi atunci visul se destramă într-o ceaţă cenuşie, iar eu alerg, alerg, prin ceaţă, atât de repede încât simt că mi se sparge inima şi parcă mă goneşte ceva şi nu pot să răsuflu, dar mă gândesc mereu că dacă pot ajunge într-un anumit punct, voi fi salvată. Dar nu ştiu niciodată care e punctul la care vreau să ajung. Şi atunci mă trezesc, cuprinsă de frig şi de teamă, şi simt că mi-e foame. Când mă trezesc din coşmarul ăsta, mi se pare că nici nu există destui bani pe lume ca să mă ferească de foame. Şi pe urmă, Frank era atât de lipsit de voinţă şi energie, încât mă scotea din sărite şi mă făcea să-mi pierd cumpătul. Probabil că nu înţelegea, iar eu nu reuşeam să-l fac să înţeleagă. Mă gândeam că am să mă răscumpăr faţă de el, într-o zi când voi avea destui bani şi nu-mi va mai fi teamă de foame. Iar acum, a murit şi e prea târziu. Ah, toate astea nu mi se păreau lucruri rele, când le făceam, dar văd acum cât am greşit. Dac-ar trebui s-o iau de la capăt, aş face lucrurile cu totul altfel.

— Hai, linişteşte-te, spuse el, trăgându-şi mâna din încleştarea ei sălbatică şi scoţând o batistă curată din buzunar. Şterge-ţi faţa. N-are sens să te frămânţi în halul ăsta.

Scarlett luă batista şi-şi şterse obrajii umezi, simţindu-se puţin uşurată, ca şi cum umerii lui laţi ar fi luat asupra lor o parte din greutăţile ce o apăsau. Rhett arăta atât de capabil şi de liniştit! Chiar uşoara strâmbătură a gurii lui îi aducea parcă o mângâiere, ca şi cum îi dovedea că toată frământarea şi zbuciumul ei erau lipsite de temei.

— Te simţi mai bine acum? Atunci, haide să vedem cum stau lucrurile. Spui că, dacă ar trebui s-o iei de la capăt, ai face altfel. Crezi? Gândeşte-te bine. Crezi că ai face altfel?

— Păi.

— Nu. Tot aşa ai face. De altfel, aveai vreo altă soluţie?

— Nu.

— Atunci, de ce-ţi pare rău?

— Am fost atât de păcătoasă, şi acum el a murit.

— Şi dacă nu murea, tot păcătoasă ai fi. După câte înţeleg, nu-ţi pare rău că te-ai măritat cu Frank, că l-ai făcut să sufere şi, în cele din urmă, i-ai pricinuit fără să vrei moartea. Îţi pare rău pentru că ţi-e frică să nu ajungi în iad. Nu-i aşa?

— Nu ştiu. ce spui tu e extrem de încurcat.

— Şi morala ta e extrem de încurcată. Te afli exact în situaţia unui hoţ, care a fost prins asupra faptului şi căruia nu-i pare rău că a furat, dar îi pare nespus de rău că trebuie să meargă la închisoare.

— Un hoţ.

— Ei, n-o lua şi tu chiar cum o spun! Cu alte cuvinte, dacă nu te-ar obseda gândul acesta prostesc, că eşti condamnată la chinurile veşnice ale iadului, ai găsi că nu e rău că ai scăpat de Frank.

— O, Rhett!

— Haide, haide! Acum te spovedeşti, şi e mai bine să mărturiseşti adevărul decât să umbli cu minciuni cuviincioase. Te mustra. conştiinţa, atunci când te-ai oferit să. te desparţi – ca să spunem aşa – de giuvaerul acela, care-ţi era mai scump decât viaţa, pentru suma de trei sute de dolari?

Coniacul i se învârtea în cap, şi se simţea cam ameţită şi oarecum nepăsătoare. La ce bun să-l mintă? Rhett părea că-i citeşte toate gândurile.

— E drept că pe atunci nu prea mă gândeam la Dumnezeu – nici la iad. Şi chiar dacă mă gândeam, nădăjduiam că Dumnezeu va înţelege.

— Dar atunci, de ce nu crezi că Dumnezeu a înţeles de ce te-ai măritat cu Frank?

— Rhett, cum poţi vorbi astfel despre Dumnezeu, când nici măcar nu crezi în existenţa lui?

— Da, dar tu crezi într-un Dumnezeu al răzbunării, şi asta e important acum. De ce să nu te înţeleagă Dumnezeu? Îţi pare rău că Tara e tot a ta şi că nu aparţine unor carpetbagger-i? Îţi pare rău că nu eşti flămândă şi zdrenţăroasă?

— Oh, nu!

— Ei, va să zică aveai altă alternativă decât pe aceea de-a te mărita cu Frank?

— Nu.

— El nu era silit să te ia, nu-i aşa? Omul e liber să facă ce vrea. Şi nici nu era silit să facă toate acele lucruri neplăcute pe care îl cicăleai să le facă. Nu-i aşa?

— Păi.

— Scarlett, de ce să-ţi mai faci sânge rău? Dacă ai lua-o de la început, ai fi din nou tentată să-l minţi, iar el să se însoare cu tine. Ţi-ai primejdui iarăşi viaţa şi el ar face iarăşi ceva ca să te răzbune. Dacă s-ar fi însurat cu Sue, probabil că ea nu i-ar fi pricinuit moartea, dar pesemne că l-ar fi făcut mult mai nenorocit decât a fost cu tine. Nu se putea întâmpla altfel.

— Dar puteam să fiu mai drăguţă cu el.

— Puteai să fii. dac-ai fi fost altcineva. Dar tu eşti făcută ca să terorizezi pe oricine ţi-o îngăduie. Cei puternici sunt făcuţi să asuprească, iar cei slabi să se supună. În definitiv, e vina lui Frank că nu te-a bătut cu cravaşa. Mă mir de tine, Scarlett, mă mir că-ţi inventezi o conştiinţă, acum după atâţia ani. Oportuniştii ca tine n-ar trebui să aibă conştiinţă.

— Ce este un opor. cum i-ai zis?

— O persoană care profită de orice ocazie.

— E rău să fii aşa?

— Oportunismul a fost întotdeauna privit ca ceva urât – în special de cei care au avut aceleaşi ocazii şi n-au profitat de ele.

— Oh, Rhett, glumeşti! Şi eu credeam că vrei să fii drăguţ cu mine!

— Dar sunt drăguţ – pe cât pot fi eu. Scarlett, eşti cam cherchelită. Asta este.

— Cum îndrăzneşti.

— Da, îndrăznesc. Eşti pe punctul de-a fi ceea ce se numeşte în termeni vulgari "cu capsa pusă", aşa că voi schimba vorba şi te voi înveseli cu nişte ştiri care te vor amuza. De fapt, ăsta este motivul pentru care am venit aici astă-seară – ca să te anunţ că plec.

— Unde pleci?

— În Anglia, şi poate că voi lipsi mai multe luni. Lasă-ţi conştiinţa în pace, Scarlett. N-am intenţia să mai discut despre mântuirea sufletului tău. Nu vrei să afli ce am de spus?

— Păi., începu ea slab, apoi se opri.

Între efectul coniacului care netezea contururile aspre ale remuşcărilor, pe de o parte, şi cuvintele batjocoritoare dar mângâietoare ale lui Rhett, pe de alta, spectrul palid al lui Frank se retrăgea din ce în ce mai mult în umbră. Poate că Rhett avea dreptate. Poate că Dumnezeu înţelegea. Scarlett îşi reveni îndeajuns ca să înlăture gândul din minte şi să hotărască: " Am să mă gândesc la asta mâine".

— Care e noutatea? spuse ea cu greutate, suflându-şi nasul în batista lui şi dându-şi pe spate părul care începuse să-i cadă peste faţă.

— Noutatea mea este aceasta, răspunse el zâmbind. Tot te mai doresc aşa cum n-am dorit nici o altă femeie, iar acum că Frank s-a dus, m-am gândit că lucrul te-ar putea interesa.

Scarlett îşi smulse mâinile din strânsoarea lui şi sări în picioare.

— Te. Eşti cel mai mojic om de pe lume, dacă îndrăzneşti să vii tocmai acum cu murdara ta. Trebuia să-mi dau seama că n-ai să te schimbi niciodată. Şi Frank care abia a murit! Dac-ai avea puţină bună-cuviinţă. Te rog să părăseşti.

— Potoleşte-te, dacă nu vrei să coboare îndată domnişoara Pittypat, zise el ridicându-se dar prinzându-i mâinile şi ţinându-i-le strâns. Mă tem că nu mă înţelegi prea bine.

— Nu te înţeleg? Ba înţeleg totul foarte bine, şi zicând asta se smuci din strânsoarea lui. Dă-mi drumul şi ieşi afară! Nu-mi puteam închipui ceva mai de prost-gust. Sunt.

— Taci, spuse el. Îţi cer să te măriţi cu mine. Dacă îngenunchez în faţa ta, vei fi convinsă de asta?

Ea făcu un "Oh!" sugrumat şi se lăsă să cadă pe canapea. Îl privi cu gura căscată, întrebându-se dacă nu cumva coniacul îi juca vreo festă şi îşi aminti dintr-o dată ce-i spusese cândva: "Scumpa mea, nu sunt om de însurat!" Sau ea era beată, sau el smintit. Dar nu arăta smintit. Părea la fel de calm ca şi cum ar fi discutat despre vreme, iar glasul lui tărăgănat îi suna în urechi la fel de nepăsător ca de obicei.

— Te-am dorit întotdeauna, Scarlett, din prima zi când te-am văzut la Doisprezece Stejari, atunci când ai aruncat cu vasul acela şi ai înjurat, dovedind că nu eşti o doamnă. Te-am dorit întotdeauna şi mi-am zis că într-o zi, într-un fel sau altul, te voi avea. Dar întrucât Frank şi cu tine aţi făcut ceva avere, îmi dau seama că persoana mea nu te mai atrage pentru eventualitatea de a-ţi împrumuta bani sau a-ţi oferi garanţii. Aşa încât, îmi dau seama că va trebui să te iau în căsătorie.

— Rhett Butler, e vreuna din glumele tale mârşave?

— Eu îmi deschid inima şi tu vii cu bănuieli! Nu, Scarlett, e o declaraţie de cea mai bună credinţă. Recunosc că nu e de cel mai bun-gust să vin tocmai acum, dar am o scuză foarte bună pentru lipsa mea de maniere. Plec mâine pentru mai mult timp şi mă tem că, dacă aştept până mă întorc, te măriţi între timp cu altcineva care are ceva bani. Aşa încât mi-am spus: "De ce să nu mă ia pe mine împreună cu banii mei?" Zău, Scarlett, nu pot s-o duc aşa toată viaţa, aşteptând să te prind între doi soţi.

Vorbea serios. Nu mai încăpea îndoială. Scarlett îşi simţi gura uscată, dându-şi seama de aceasta. Îl privi în ochi, încercând să găsească o lămurire acolo. Erau veseli. Dar mai era ceva în adâncul lor, un lucru pe care nu-l mai văzuse niciodată; o sclipire de nedesluşit. Şedea comod, liniştit, dar ea îşi dădu seama că o pândea cu agerimea cu care ar păzi o pisică gaura unui şoarece. Stăruia o impresie de putere reţinută, dincolo de calmul său, lucru care o făcu să se dea puţin îndărăt, speriată.

O cerea, realmente, în căsătorie; săvârşea acest lucru de necrezut. Cândva se gândise cum avea să-l chinuiască dacă-i va face această propunere. Se gândise atunci că, dacă-i va vorbi vreodată despre asemenea lucruri, va şti să-l umilească şi să-l facă să-i simtă puterea, simţind o răutăcioasă plăcere. Acum el îi vorbise, iar gândul acela nici nu-i mai trecu prin minte, fiindcă nu-l simţea dominat de ea mai mult decât altădată. Ba, la drept vorbind, el stăpânea atât de bine situaţia, încât ea se fâstâci ca o fată la prima ei cerere în căsătorie, neputând decât să roşească şi să se bâlbâie.

— Nu. n-am să mă mai mărit niciodată.

— Ba da, ai să te măriţi! Eşti născută să fii măritată. De ce nu cu mine?

— Dar, Rhett. eu nu te iubesc.

— Asta n-are mare însemnătate. Şi nu ţin minte să-i fi iubit prea mult pe ceilalţi doi soţi.

— O, cum poţi spune asta? Ştii bine că ţineam mult la Frank.

El nu răspunse nimic.

— Da, da, aşa e!

— Mă rog, să lăsăm asta. Eşti dispusă să reflectezi la propunerea mea înainte de plecare?

— Rhett, nu-mi plac situaţiile încurcate. Prefer să ţi-o spun de pe acum. Vreau să mă duc acasă la Tara, iar India Wilkes va rămâne cu mătuşa Pittypat. Vreau să mă duc acasă pentru mai multă vreme şi nu. nu vreau să mă mai mărit niciodată.

— Prostii. De ce?

— Oh, în fine. n-are importanţă de ce. Nu-mi place să fiu măritată.

— Dar, sărmană copilă, n-ai fost niciodată măritată cu-adevărat. Cum poţi să ştii? Recunosc că n-ai avut noroc. o dată de ciudă, şi o dată pentru bani. Dar te-ai gândit vreodată să te măriţi. de plăcere?

— Plăcere! Nu vorbi prostii. Nu e nici o plăcere în măritiş.

— Nu? De ce nu?

Acum Scarlett se simţea liniştită şi, odată cu aceasta, apăru şi un anumit cinism pe care coniacul îl aduse la suprafaţă.

— E o plăcere pentru bărbaţi – deşi, Dumnezeu ştie de ce! Eu n-am putut să înţeleg niciodată. Pentru că o femeie nu se alege decât cu masa zilnică, multă treabă, obligaţia de a se acomoda ciudăţeniilor unui bărbat – şi un copil în fiecare an.

El râse atât de tare încât casa tăcută răsună, iar Scarlett auzi deschizându-se uşa de la bucătărie.

— Taci! Mammy are un auz de iepure şi e indecent să râzi atât de curând după. Oh, termină cu râsul. Ştii şi tu că-i adevărat. Plăcere! Aiurea!

— Ţi-am spus că n-ai avut noroc, iar cele ce-mi istoriseşti nu fac decât s-o dovedească. Te-ai măritat mai întâi cu un băieţaş şi pe urmă cu un bătrân. Şi, pe deasupra, fac prinsoare că mama ta ţi-a explicat că femeile trebuie să îndure "lucrurile acelea" pentru plăcerea de-a avea copii. Dar toate astea sunt greşite. De ce să nu te măriţi cu un bărbat bine, care are un renume prost şi experienţa femeilor? Ar fi ceva foarte plăcut.

— Eşti grosolan şi înfumurat, şi pe deasupra găsesc că am mers prea departe cu discuţia astă-seară. E. e prea vulgar.

— Şi în acelaşi timp foarte plăcut, nu-i aşa? Pun prinsoare că n-ai discutat niciodată cu vreun bărbat, mai înainte, despre legăturile dintre soţi. Nici chiar cu Charles sau Frank.

Se încruntă la el. Rhett ştia prea multe. Se întreba de unde putea el cunoaşte atâtea lucruri despre femei. Era chiar indecent.

— Nu te încrunta. Hai, fixează data, Scarlett. Nu te grăbesc cu nunta. Trebuie să salvăm aparenţele. Vom aştepta cât cere buna-cuviinţă. Dar, fiindcă veni vorba, cam cât cere buna-cuviinţă să aşteptăm?

— N-am spus deloc că mă mărit cu tine. Nu e potrivit nici măcar să vorbeşti despre asemenea lucruri în clipe ca aceasta.

— Ţi-am spus de ce am deschis vorba. Plec mâine şi sunt un îndrăgostit prea pătimaş ca să-mi mai înfrânez multă vreme pasiunea. Dar poate că nu ţi-am făcut cum trebuie declaraţia.

Cu o repeziciune care o sperie, el alunecă de pe canapea, căzând în genunchi şi, cu mâna delicat aşezată pe inimă, începu să recite în grabă:

— Iartă-mă că te-am surprins cu impetuozitatea sentimentelor mele, scumpă Scarlett – vreau să spun, scumpă doamnă Kennedy. N-a putut scăpa atenţiei dumneavoastră faptul că prietenia pe care o aveam de câtva timp pentru dumneavoastră s-a prefăcut, în inima mea, într-un simţământ mai adânc, un simţământ mai frumos, mai pur şi mai nobil. Să îndrăznesc a-l numi? Dragostea e aceea care mă face atât de cutezător.

— Ridică-te, spuse ea. Ai un aer atât de caraghios, şi ia închipuie-ţi ce-ar spune Mammy dac-ar intra acum şi te-ar vedea.

— Ar fi uluită. Şi nu i-ar veni să creadă că-s adevărate dovezile acestea de bune maniere din partea mea, spuse Rhett ridicându-se sprinten. Haide, Scarlett, nu mai eşti copil, o biată şcolăriţă, ca să mă amâni cu pretexte ridicole în legătură cu buna-cuviinţă şi aşa mai departe. Spune-mi că te vei mărita cu mine când mă întorc, sau altfel, Dumnezeu mi-e martor, n-am să mai plec deloc. Am să rămân în oraş şi am să vin sub fereastra ta în fiecare seară să-ţi cânt serenade, compromiţându-te definitiv, aşa încât vei fi silită să te măriţi spre a-ţi salva reputaţia.

— Rhett, fii serios. Nu vreau să mă mărit cu nimeni.

— Adevărat? Dar de ce nu-mi spui adevăratul motiv? Nu poate fi vorba de o sfială feciorelnică. Ce este, atunci?

Deodată ea se gândi la Ashley, şi-l văzu de parcă s-ar fi aflat alături de ea, cu părul lui auriu, cu ochii blânzi, plin de demnitate, atât de deosebit de Rhett. El era pricina adevărată pentru care nu mai voia să se mărite, cu toate că n-avea nimic împotriva lui Rhett, ba uneori îi plăcea chiar foarte mult. Dar ea îi aparţinea lui Ashley, pentru totdeauna. Nu fusese niciodată a lui Charles ori a lui Frank. Şi nu-i va putea aparţine cu adevărat, vreodată, lui Rhett. Fiecare părticică din fiinţa ei, aproape tot ce făcuse până atunci, tot ce urmărise, tot ce obţinuse, aparţinea lui Ashley, fusese săvârşit pentru că-l iubea. Ashley şi Tara – lor le aparţinea. Surâsurile, veselia, îmbrăţişările pe care le dăduse lui Charles şi lui Frank erau ale lui Ashley, chiar dacă el nu le ceruse şi nu avea să le ceară niciodată. Undeva, adânc în fiinţa ei, zăcea dorinţa de-a se păstra pentru el, deşi ştia bine că el n-avea s-o ia niciodată.

Nu-şi dădea seama că faţa i se schimbase, că reveria îi aşternuse pe obraz o expresie de blândeţe pe care Rhett n-o mai surprinsese înainte. El se uită în ochii ei verzi şi prelungi, larg deschişi şi înceţoşaţi şi la curba delicată a buzelor ei, şi o clipă i se opri răsuflarea. Apoi, un colţ al gurii se lăsă în jos şi izbucni cu pătimaşă nerăbdare:

— Scarlett O'Hara, eşti smintită!

Mai înainte ca ea să-şi poată rechema gândurile înapoi, braţele lui o cuprinseră la fel de sigur şi de puternic cum o făcuseră atunci, cu mult timp în urmă, pe drumul întunecos spre Tara. Ea-şi simţi din nou toată slăbiciunea, copleşită de consimţirea întregii ei fiinţe şi de valul de căldură ce se ridica într-însa, istovind-o. Iar faţa senină a lui Ashley Wilkes se tulbură şi pieri în întuneric. Rhett îi plecă îndărăt capul peste braţul său şi o sărută, la început încetişor, apoi cu o grăbită gradare a intensităţii, care o făcu să se agaţe de el ca de singurul lucru stabil într-o lume ameţitoare şi instabilă. Gura lui stăruitoare îi desfăcea buzele tremurânde, transmiţând un fior sălbatic nervilor ei, trezindu-i senzaţii de care ea nu ştiuse până atunci că le poate avea. Şi mai înainte ca ameţeala s-o prindă în vârtejul ei, îşi dădu seama că răspunde la sărutări.

— Lasă-mă. te rog, sunt sfârşită, şopti ea încercând să-şi întoarcă puţin capul.

Rhett îi apăsă cu putere capul de urmărul lui, iar ea prinse, în vârtejul ameţelii ei, o imagine fulgerătoare a chipului său. Ochii lui erau măriţi, sclipind ciudat, iar tremurul braţelor lui o înfricoşa.

— Aşa vreau, să fii sfârşită. Am să te fac să te simţi sfârşită. Ai aşteptat asta ani de zile. Niciunul dintre nenorociţii pe care i-ai cunoscut înainte nu te-a sărutat aşa. Nu-i adevărat? Scumpul tău Chales, ori Frank sau prostul de Ashley.

— Te rog.

— Am spus prostul de Ashley. Oameni distinşi cu toţii – ce ştiu ei despre femei? Ce ştiu ei despre tine? Eu însă te cunosc.

Gura lui i-o acoperea din nou pe-a ei, iar ea se supunea fără luptă, prea slabă, spre a-şi mai întoarce măcar capul, lipsită fiind chiar de dorinţa s-o facă, tulburată de bătăile inimii şi învăluită de teamă, în faţa puterii lui şi a slăbiciunii ei. Ce avea de gând să facă din ea? O să leşine dacă nu-i dădea drumul. De s-ar opri odată – de nu s-ar mai opri deloc.

— Spune "da"! şi gura lui întârzia deasupra buzelor ei, iar ochii îi erau atât de aproape încât păreau că umplu lumea. Spune "da", afurisito, sau.

Scarlett şopti "da" fără să se gândească. Era ca şi cum el i-ar fi impus acest cuvânt şi ea l-ar fi rostit fără voie. Dar cum îl rosti, o cuprinse deodată o mare linişte, ameţeala îi trecu şi chiar efectul coniacului începu s-o părăsească. Făgăduise că-l va lua de bărbat, când nici nu se gândea s-o facă. Nici nu-şi dădea seama cum se întâmplase, dar nu-i părea rău. Acum i se părea foarte firesc că spusese da – ca şi cum, prin intervenţia divinităţii, o mână mai puternică decât a ei îi îndrumase viaţa, hotărând pentru ea.

El răsuflă o dată repede auzind-o, apoi se aplecă din nou ca şi când ar fi vrut s-o sărute; ea închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate. Dar el se retrase şi Scarlett se simţi uşor dezamăgită. I se părea ciudat să fie sărutată în felul acesta, şi totuşi era ceva care o atrăgea.

Rhett stătu foarte liniştit o clipă, cu capul ei lipit de umăr şi, ca şi când ar fi făcut o sforţare, braţele încetară să-i tremure. Se îndepărtă de ea puţin şi o privi. Scarlett deschise ochii şi văzu că sclipirea înfricoşătoare din ochi îi pierise. Oricum, nu-l putu privi în faţă, şi ochii i se plecară; se simţea grozav de încurcată.

Când vorbi, glasul lui era liniştit.

— Ai spus-o cu-adevărat? Nu retragi făgăduiala?

— Nu.

— Nu e numai pentru că ai fost. cum s-ar zice. transportată de. ardoarea mea?

Scarlett nu putu să răspundă, pentru că nu ştia ce să-i spună, şi nici nu putu să-l privească în ochi. Rhett o apucă de bărbie, ridicându-i obrazul.

— Ţi-am spus o dată că aş îndura orice din partea ta, dar nu o minciună. Şi acum vreau să-mi spui adevărul. De ce ai spus "da"?

Nu putea încă să vorbească; totuşi, încet, îşi recăpătă puţin cumpătul şi rămase cu privirea plecată, în timp ce colţurile buzelor i se ridicară într-un zâmbet uşor.

— Uită-te la mine. Pentru banii mei?

— Vai, Rhett! Ce întrebare!

— Uită-te la mine, şi nu încerca să mă amăgeşti. Nu sunt nici Charles, nici Frank, şi niciunul dintre curtezanii tăi din comitat, ca să mă las impresionat de tremurul pleoapelor tale. Mă iei pentru bani?

— Păi. în parte, da.

— În parte?

Rhett nu părea ofensat. Răsuflă adânc, şi din privire îi pieri înfocarea pe care asentimentul ei o aprinsese, şi pe care Scarlett nu o văzuse fiind prea zăpăcită.

— Ştii., începu ea cu stângăcie, banii sunt şi ei buni la ceva, Rhett, şi Dumnezeu ştie că Frank n-a lăsat mare lucru. De altfel, Rhett. noi doi ne înţelegem, ştii bine. Şi eşti singurul bărbat care înghite adevărul din partea unei femei, şi poate că ar fi plăcut să am un soţ care să nu mă creadă o tâmpită, aşteptând numai minciuni de la mine şi. în sfârşit. ţin la tine.

— Ţii la mine?

— În sfârşit, spuse ea agitându-se, dacă ţi-aş spune că sunt nebună după tine, aş minţi, şi, de altfel, nici tu nu m-ai crede.

— Câteodată, iubito, cred că mergi prea departe cu adevărul. Nu crezi că acum ar fi potrivit să-mi spui "Rhett, te iubesc", chiar dacă nu e prea adevărat?

Unde voia să ajungă, se întrebă ea, din ce în ce mai încurcată. Arăta ciudat, într-un fel nerăbdător, ofensat şi batjocoritor. Îl văzu că-şi retrage mâinile, vârându-le în buzunarele pantalonilor şi-şi încleştează pumnii.

"Chiar dacă prin asta pierd un soţ, trebuie să-i spun adevărul", se gândi ea cu încăpăţânare, ca întotdeauna când Rhett o necăjea.

— Rhett, ar fi o minciună, şi de ce să ne spunem toate fleacurile ce se obişnuiesc? Ţin la tine, după cum ţi-am spus. Ştii bine cum stau lucrurile. Mi-ai spus într-o zi că nu mă iubeşti, dar că avem multe lucruri în comun. Suntem amândoi ticăloşi, după cum.

— Oh, Doamne! şopti el repede, întorcând capul. Sunt prins în propria-mi cursă!

— Ce spui?

— Nimic, şi începu să râdă, dar nu era un râs prea plăcut. Ei, hotărăşte ziua, draga mea, şi râse din nou, aplecându-se şi sărutându-i mâinile.

Scarlett se simţi uşurată văzând că-i revenise buna dispoziţie, şi zâmbi la rândul ei.

Rhett se jucă o clipă cu mâna ei, apoi o privi rânjind.

— Ai întâlnit vreodată într-un roman situaţia bine cunoscută a nevestei indiferente care se îndrăgosteşte de propriul ei soţ?

— Ştii bine că nu citesc romane, spuse ea şi, gândindu-se că ar fi cazul să glumească şi ea, continuă: De altfel, mi-ai spus odată că e de prost-gust ca soţii să se iubească între ei.

— Am spus odată prea multe lucruri, dracul să le ia, replică el scurt, ridicându-se.

— Nu înjura.

— Va trebui să te obişnuieşti, şi chiar să înveţi şi tu să înjuri. Va trebui să te înveţi cu toate obiceiurile mele cele rele. Cu asta vei plăti faptul că. ţii la mine şi că pui lăbuţa pe banii mei.

— Ei, nu te repezi aşa, tocmai pentru că nu te-am minţit şi nu te-am făcut să te încrezi prea mult. Tu nu eşti îndrăgostit de mine, nu-i aşa? Atunci de ce vrei să fiu eu îndrăgostită de tine?

— Nu, draga mea, nu sunt îndrăgostit de tine, după cum nu eşti nici tu, şi chiar dac-aş fi, eşti ultima persoană căreia i-aş spune-o. Dumnezeu să apere pe cel care s-ar îndrăgosti cu-adevărat de tine. I-ai sfărâma inima, pisicuţă dulce, crudă şi distrugătoare, atât de nepăsătoare şi cu atâta încredere în tine, încât nici nu-ţi dai osteneala să-ţi ascunzi gheruţele.

O smuci, ridicând-o în picioare şi o sărută din nou, dar de astă-dată buzele sale apăsară altfel, ca şi cum nu-i păsa dacă o durea – părea că vrea cu tot dinadinsul să-i pricinuiască durere, s-o insulte. Buzele lui îi alunecară pe gât în jos şi, în sfârşit, la apăsă pe mătasea ce-i acoperea pieptul, aşa de tare încât răsuflarea lui fierbinte îi ardea pielea. Mâinile ei se ridicară, încercând să-l dea la o parte ca să-i arate că se simte jignită.

— Te rog, nu! Cum îndrăzneşti!

— Îţi bate inima ca unui iepuraş, spuse el batjocoritor. Prea iute pentru o simplă simpatie, aş crede dacă aş fi încrezut. Netezeşte-ţi părul zbârlit. Şi nu-ţi mai da aere virginale. Spune-mi, ce să-ţi aduc din Anglia? Un inel? Ce fel de inel ţi-ar place?

Ea şovăi puţin, împărţită între interesul pe care i-l treziseră ultimele lui cuvinte, şi dorinţa pur feminină de-a prelungi scena cu supărare şi indignare.

— Oh, un inel cu briliant. şi, Rhett, aş vrea să fie un briliant mare de tot.

— Ca să te poţi făli cu el înaintea prietenilor tăi sărăciţi, spunând: "Uitaţi-vă pe ce-am pus mâna!" Foarte bine, vei avea un briliant mare, atât de mare încât prietenele tale mai puţin norocoase se vor consola spunând că e vulgar să porţi o piatră atât de mare.

Şi zicând asta, se întoarse brusc să plece, iar ea-l urmă, uluită, până la uşa care era închisă.

— Ce s-a întâmplat? Unde te duci?

— Plec acasă, să-mi fac bagajul.

— Dar.

— Dar ce?

— Nimic. Îţi doresc călătorie plăcută.

— Mulţumesc.

Rhett deschise uşa şi păşi în hol. Scarlett îl urma oarecum încurcată, niţel dezamăgită de schimbarea lui de dispoziţie. El îşi îmbrăcă paltonul, luându-şi mănuşile şi pălăria.

— Am să-ţi scriu. Să mă înştiinţezi dacă te răzgândeşti cumva.

— Dar, nu.

— Ei, ce e?

Părea acum nerăbdător să plece.

— Dar nu mă săruţi la plecare? şopti ea cu teamă, să n-o audă cei din casă.

— Nu găseşti că te-am sărutat destul pentru o seară? răspunse el zâmbindu-i. Ia gândeşte-te, o femeie tânără, bine-crescută, cuviincioasă. Ei, vezi, ţi-am spus eu că o să ne distrăm, nu-i aşa?

— Eşti un nesuferit! exclamă ea mâniată, fără a se mai gândi dacă o auzea sau nu Mammy. Şi nu-mi pasă dacă nu te mai întorci niciodată.

Se întoarse şi se repezi pe scări în sus, aşteptând să simtă mâna lui fierbinte pe braţul ei, oprind-o. Dar el se mărgini să deschidă uşa din faţă, iar un curent de aer rece pătrunse în încăpere.

— Am să mă întorc totuşi, spuse el ieşind, în timp ce ea se oprise pe treapta de sus şi privea spre uşa închisă.

Inelul pe care i-l aduse Rhett din Anglia era într-adevăr mare, atât de mare, încât Scarlett se simţea jenată să-l poarte. Îi plăceau bijuteriile arătoase şi costisitoare, dar de astă-dată avea un simţământ de nelinişte la gândul că fiecare va spune, pe drept cuvânt, că bijuteria era vulgară. Piatra centrală era un briliant de patru carate, înconjurat de numeroase smaralde. Ajungea până la încheietura degetului şi parcă-i trăgea mâna în jos. Scarlett bănuia că Rhett îşi dăduse mare osteneală ca să găsească un asemenea inel, dar din pură răutate, comandase o bijuterie atât de ostentativă.

Până nu se întoarse Rhett la Atlanta şi n-avea inelul în deget, nu spusese nimănui, nici familiei, despre intenţiile ei; dar când îşi anunţă, în sfârşit, logodna cu Rhett, izbucni o furtună de bârfeli împotriva ei. De când cu afacerea Klan-ului, Scarlett şi cu Rhett rămăseseră cei mai antipatizaţi cetăţeni, în afară de yankei şi de carpetbagger-i. Toată lumea o dezaprobase pe Scarlett încă din ziua aceea îndepărtată când renunţase să mai poarte doliu după Charlie Hamilton. Dezaprobarea lor crescuse din cauza purtării ei prea puţin feminine în afacerea cu gaterele, din cauza nepăsării cu care se plimbase prin oraş când fusese însărcinată, şi din alte multe cauze. Iar când ajunsese să pricinuiască moartea lui Frank şi a lui Tommy şi să primejduiască viaţa multor altora, antipatia se transformă într-un sentiment general de condamnare.

Cât despre Rhett, se bucurase de ura cetăţenilor de când cu speculaţiile sale din timpul războiului; şi nici legăturile sale cu republicanii nu-l făcuseră mai simpatic. Dar, lucru destul de ciudat, ceea ce provocase ura cea mai mare doamnelor din Atlanta fu faptul că Rhett salvase vieţile câtorva dintre cei mai de seamă cetăţeni ai oraşului.

Nu că ar regreta că bărbaţii lor erau încă în viaţă; dar le era necaz că datorau vieţile lor unui om ca Rhett şi unui şiretlic atât de jenant. Luni întregi trebuiră să îndure râsetele şi batjocura yankeilor, şi doamnele găsiră că dacă Rhett ar fi vrut cu adevărat să facă un bine membrilor Klan-ului, ar fi găsit un mijloc mai decent de-a aranja lucrurile. Ele spuneau că Rhett o amestecase dinadins pe Belle Watling în afacere, pentru a pune lumea distinsă a oraşului într-o situaţie penibilă. Şi astfel, el nu merita nici mulţumirile lor pentru că le scăpase viaţa, nici iertarea păcatelor lui din trecut.

Aceste femei, atât de blânde, de miloase, de neobosite pe timpuri grele, erau neîndurătoare faţă de oricine călca vreuna din normele codului lor nescris. Acest cod era simplu: respect faţă de Confederaţie, cinstirea bătrânilor, credinţă faţă de vechile tradiţii, mândrie în sărăcie, generozitate faţă de prieteni şi ură neştearsă pentru yankei. Scarlett împreună cu Rhett călcaseră fiecare din aceste norme de conduită.

Oamenii ale căror vieţi fuseseră salvate de Rhett încercară, dintr-un simţământ de bună-cuviinţă şi recunoştinţă, să pună lacăt la gura soţiilor lor, dar nu avură nici un succes. Înainte de a fi anunţat că se vor căsători, cei doi fuseseră încă destul de antipatizaţi, dar lumea putea totuşi să fie politicoasă cu ei, supunându-se convenienţelor. Acum nici politeţea aceea rece nu mai era cu putinţă. Ştirea logodnei lor veni ca o explozie, neaşteptată şi zguduitoare, cutremurând oraşul, şi chiar şi cele mai potolite şi blânde femei îşi exprimară, indignate, dezaprobarea. Auzi, să se mărite abia la un an după moartea lui Frank, când ea era aceea care l-a ucis! Şi cu cine! Cu individul acela Butler, care avea un bordel şi făcea tot felul de afaceri suspecte cu prietenii lui yankei şi carpetbagger-i! Despărţiţi, puteau fi suportaţi, dar combinaţia aceasta neobrăzată – Scarlett cu Rhett – era prea mult. Vulgari şi vicleni amândoi! Ar trebui izgoniţi din oraş!

Atlanta ar fi fost poate mai îngăduitoare faţă de cei doi, dacă vestea logodnei lor n-ar fi picat într-un moment când bunii amici ai lui Rhett, carpetbagger-ii şi scallawag-ii se făcuseră mai odioşi ca oricând în ochii cetăţenilor respectabili. Ura generală împotriva yankeilor şi a aliaţilor lor ajunsese la culme în clipa anunţării logodnei lor, căci tocmai atunci căzuse în mâinile yankeilor ultima citadelă ce mai rezistase în Georgia. Lunga campanie începută când Sherman o pornise spre sud de Dalton, cu patru ani în urmă, atinsese punctul culminant, iar umilirea statului era acum desăvârşită.

Trei ani de Reconstrucţie se scurseseră de atunci, trei ani de teroare. Toată lumea crezuse că situaţia nu putea fi mai rea. Dar acum Georgia îşi dădea seama că grozăviile Reconstrucţiei abia începuseră.

De trei ani guvernul federal încercase să impună principii şi legi străine în Georgia şi, cu ajutorul armatei, reuşise destul de bine. Dar numai puterea armată susţinea noul regim. Statul era sub dominaţia yankeilor, însă nu de bună voie. Liderii Georgiei se luptaseră necontenit pentru dreptul statului de-a se guverna singur, după propriile sale principii. Se împotriviseră neîncetat încercărilor yankeilor de a-i pune cu botul pe labe şi a socoti poruncile primite de la Washington ca legi proprii.

Oficial, conducătorii Georgiei nu capitulaseră niciodată, dar lupta fusese grea şi zadarnică. De la început ea fusese sortită înfrângerii, dar cel puţin mai amânase inevitabilul. Alte state din Sud aveau de mult negri analfabeţi în cele mai înalte funcţii publice, şi corpurile legiuitoare erau dominate de negri şi carpetbagger-i. Georgia, însă, prin rezistenţa ei îndârjită, scăpase până acum de degradarea finală. În cea mai mare parte, de-a lungul a trei ani, corpurile legiuitoare ale statului rămăseseră sub controlul albilor şi al democraţilor. Militarii yankei fiind peste tot, oficialităţile nu puteau face altceva decât să protesteze şi să se împotrivească! Puterea lor era nominală, dar izbutiseră, cel puţin, să păstreze conducerea formală a statului în mâinile georgienilor. Acum, chiar şi această ultimă citadelă căzuse.

La fel cum, cu patru ani în urmă, Johnston şi oamenii săi fuseseră împinşi, pas cu pas, de la Dalton la Atlanta, aşa fuseseră, încetul cu încetul, împinşi înapoi începând din 1865 democraţii georgieni. Puterea guvernului federal în ce priveşte treburile statului ori vieţile cetăţenilor săi, devenise tot mai mare. Măsurile autoritare plouaseră unele după altele, iar ordonanţele militare, din zi în zi mai numeroase, reduceau tot mai mult puterea autorităţilor civile. În cele din urmă, cu o Georgie având statut de provincie militară, dreptul de vot fu îngăduit negrilor, fie că legile statului o autorizai: sau nu.

Cu o săptămână mai înainte ca Scarlett şi Rhett să-şi anunţe logodna, avuseseră loc alegerile pentru funcţia de guvernator. Democraţii din Sud aveau candidat pe generalul John B. Gordon, unul dintre cetăţenii georgieni cei mai iubiţi şi mai respectaţi. Candidatul potrivnic era un republican numit Bullock. Alegerile ţinuseră trei zile în loc de una. Trenuri înţesate de negri circulaseră din oraş în oraş, negrii votând la fiecare secţie din drum. Bineînţeles, fu ales Bullock.

Cucerirea Georgiei de către Sherman adusese o adâncă amărăciune, dar cucerirea de către carpetbagger-i, yankei şi negri a conducerii statului pricinui o amărăciune aşa cum georgienii nu mai cunoscuseră până atunci. Atlanta şi Georgia fierbeau de furie.

Iar Rhett Butler era prieten cu odiosul acela de Bullock!

Scarlett, cu obişnuita ei nepăsare pentru toate lucrurile care nu se petreceau sub nasul ei, abia dacă aflase de alegerile ţinute. Rhett nu luase parte la alegeri, iar legăturile lui cu yankeii rămăseseră aceleaşi ca mai înainte. Dar faptul era fapt: Rhett era un scallawag şi prieten cu Bullock. Iar dacă o asemenea căsătorie avea loc, Scarlett trecea şi ea în rândul scallawag-ilor. Atlanta nu era dispusă să fie mărinimoasă cu cei din tabăra adversă, şi cum vestea logodnei căzu tocmai în acele împrejurări, întregul oraş îşi aminti de toate lucrurile rele pe care le ştia în legătură cu cei doi, uitându-le pe cele bune.

Scarlett ştia că oraşul fierbe, dar nu-şi dădea seama cât de puternică era animozitatea generală, până ce doamna Merriwether, îndemnată de cercul ei parohial, nu se hotărî să-i vorbească, spre binele ei.

— Întrucât scumpa ta mamă nu mai este în viaţă, iar domnişoara Pitty nefiind măritată n-are autoritatea să. În fine, să-ţi vorbească despre un asemenea lucru, simt că e de datoria mea, dragă Scarlett, s-o fac. Căpitanul Butler nu e omul pe care o femeie de familie bună poate să-l ia de soţ. Este un.

— Bunicul Merriwether şi nepotul dumneavoastră îi datorează viaţa.

Doamna Merriwether înghiţi în sec. Abia cu o oră înainte avusese o discuţie înfierbântată cu bătrânul. Acesta îi spusese că se pare că nu ţinea prea mult la pielea lui, de vreme ce nu simţea recunoştinţă pentru Rhett Butler, chiar dacă tipul era o secătură şi un netrebnic.

— A făcut-o doar ca să ne joace o festă murdară, Scarlett, ca să ne pună într-o situaţie penibilă în faţa yankeilor, reluă doamna Merriwether. Ştii la fel de bine ca şi mine că omul acesta e un pungaş. Aşa a fost întotdeauna, şi acum e mai rău ca oricând. Într-un cuvânt, e un individ pe care oamenii cumsecade nu-l pot primi.

— Nu? Asta-i curios, doamnă Merriwether. Era în salonul dumneavoastră destul de des în timpul războiului. Şi nu-i aşa că i-a dăruit lui Maybelle rochia de mătase albă de nuntă, sau poate că mă înşel?

— Lucrurile erau cu totul diferite pe timpul războiului, şi lumea bună primea multe persoane care nu erau tocmai. În fine, făceam totul pentru cauză şi aşa se cuvenea. De bună seamă că nu te poţi gândi serios să iei în căsătorie un om care nu s-a înrolat şi care şi-a bătut joc de cei ce se duceau să lupte.

— Ba s-a înrolat şi el. A fost în armată timp de opt luni. A participat la ultima campanie, s-a luptat la Franklin şi era cu generalul Johnston când acesta s-a predat.

— N-am auzit de asta, spuse doamna Merriwether, părând cu totul neîncrezătoare. Dar n-a fost rănit, adăugă ea, triumfătoare.

— Mulţi oameni n-au fost răniţi.

— Toţi bărbaţii bine s-au ales cu o rană. Eu, personal, nu cunosc pe nimeni care să nu fi fost rănit.

Scarlett îşi ieşi din sărite.

— Atunci, am impresia că toţi oamenii pe care-i cunoaşteţi sunt aşa de proşti, încât nu ştiu cum să se apere de o ploaie – sau de un potop de gloanţe. Dar, daţi-mi voie să vă spun, doamnă Merriwether, şi lucrul acesta puteţi să-l transmiteţi prietenilor dumneavoastră care îşi vâră nasul peste tot, că am să mă mărit cu căpitanul Butler şi că nu mi-ar păsa nici dacă ar fi luptat de partea yankeilor.

Când matroana aceasta respectabilă ieşi din casă, cu boneta fluturându-i belicos, Scarlett îşi dădu seama că avea acum un duşman făţiş, în locul unei prietene care s-o dezaprobe. Dar nu se sinchisea. Nimic din ce putea să spună doamna Merriwether n-avea cum s-o atingă. Nu-i păsa de părerea nimănui – cu excepţia părerii lui Mammy. Scarlett suportase cu tărie leşinul lui Pitty, atunci când îi anunţase logodna, şi-şi împietrise inima ca să-l poată privi pe Ashley, care păru deodată bătrân, şi-i ocoli privirea în timp ce o felicita. Fusese înveselită şi totodată mâniată de scrisorile primite de la mătuşa Pauline şi mătuşa Eulalie din Charleston, care spuneau că sunt uluite de ştirea aflată, interziceau formal căsătoria şi o anunţau pe Scarlett că gestul ei avea nu numai să distrugă situaţia ei în societate, dar chiar s-o primejduiască pe a lor. Nu se putuse stăpâni să nu râdă auzind-o pe Melanie, care-i spunea deschis cu o încruntătură dezamăgită:

— Fireşte, căpitanul Butler e mult mai simpatic decât socoteşte multă lume, şi s-a purtat teribil de dezinteresat şi de iscusit când l-a salvat pe Ashley. În fond, el a luptat şi pentru Confederaţie. Dar, Scarlett, nu crezi c-ai face bine să te mai gândeşti niţel?

Nu, nu-i păsa de nimeni, în afară de Mammy. Cuvintele lui Mammy fuseseră cele care o înfuriaseră cel mai mult şi în acelaşi timp o îndureraseră.

— Te-am văzut făcând o g'ămadă de luc'u'i ca'e a' fi supă'at-o pe domnişoa'a Ellen, dacă a' fi t'ăit. Şi pe mine m-au înt'istat mult. Da' ăsta-i cel mai 'ău dint'e toate. Te mă'iţi cu o lichea! Da, domnişoa'ă Sca'lett, am zis lichea! Să nu-mi spui că e de neam bun. N-a'e a face. Lichelele ies şi din neam 'ău, şi din neam bun; şi el e lichea! Da, domnişoa'ă Sca'lett, te-am văzut cum l-ai luat pe domnul' Cha'les de la domnişoa'a Honey, când nu ţineai deloc la el. Şi am văzut cum l-ai suflat pe domnu' F'ank chia' su'o'ii dumitale. Şi mi-am ţinut gu'a de multe o'i, când ai vândut lemne p'oaste zicând că-s bune, când te-ai plimbat de colo-colo singu'ă aţâţând pe neg'i şi p'icinuind moa'tea domnului F'ank, şi când lăsai pe bieţii deţinuţi să moa'ă de foame. Mi-aş fi ţinut gu'a chia' dacă domnişoa'a Ellen, din Ţa'a Făgăduinţei, nu mi-a' fi st'igat: "Mammy, Mammy, ai g'ijă de copilu' meu!" Da. Le-am înghiţit pe toate, da' pe asta n-o s-o înghit, domnişoa'ă Sca'lett. Nu te poţi mă'ita cu o lichea. Cât oi t'ăi eu, nu te las.

— Mă mărit cu cine-mi place, spuse Scarlett cu răceală. Cred că nu-ţi dai seama ce spui.

— Ba ştiu foa'te bine! Dacă nu-ţi spun eu luc'uile astea, cine să ţi le spună?

— M-am gândit bine, Mammy, şi am hotărât că lucrul cel mai bun pe care-l poţi face e să te întorci la Tara. Am să-ţi dau bani şi.

Mammy se îndreptă, plină de demnitate.

— Sunt libe'ă, domnişoa'ă Sca'lett. Nu mă poţi t'imite nicăie'i dacă eu nu v'eau să me'g. Şi nu mă înto'c la Ta'a decât când vii şi dumneata cu mine. N-am să pă'ăsesc eu pe copilu' domnişoa'ei Ellen, şi nimeni pe lume nu mă poate sili să plec. Şi n-am să las nici pe nepoţii domnişoa'ei Ellen să fie c'escuţi de o lichea de tată vit'eg. Sunt aici, şi aici 'ămân!

— N-am să-ţi îngădui să stai în casa mea şi să te porţi rău cu căpitanul Butler. Mă voi mărita cu el, şi n-am nimic mai mult să-ţi spun.

— Ba, a' mai fi multe de spus, replică Mammy încetişor, iar în ochii tulburi ai bătrânei se ivi o licărire bătăioasă. Da' niciodată nu m-am gândit să spun luc'u'ile astea cuiva din sângele domnişoa'ei Ellen. Ascultă-mă, domnişoa'ă Sca'lett. Eşti ca un catâ' înhămat în locul unui cal. Poţi să lust'uieşti copitele unui catâ', să-l ţesali, să-i înzo'zonezi hamu' şi să-l pui să t'agă la t'ăsu'ă, da' tot catâ' 'ămâne. Nu p'osteşte pe nimeni. Aşa şi cu dumneata. Te îmb'aci în 'ochii de mătase, ai câteva gate'e, o p'ăvălie şi ceva pa'ale şi-ţi dai ae'e de cal de 'asă da' tot catâ' 'ămâi. Şi nici nu p'osteşti pe nimeni. Cât desp'e Butle' ăla, e de neam bun şi e ţesălat ca un cal de cu'se, da' e şi el tot un catâ' împodobit cu hamu'i.

Mammy aruncă stăpânei sale o privire pătrunzătoare, dar Scarlett rămânea mută, tremurând de jignirea adusă.

— Dacă ai apucat să zici că te mă'iţi cu el, ai s-o faci, fiindcă eşti încăpăţânată'cum e'a şi domnu' Ge'ald. Da' să ţii minte ce-ţi spun, domnişoa'ă Sca'lett, nu plec nicăie'i. Am să stau mai depa'te aici şi am s-o văd şi p-asta.

Fără să aştepte răspunsul, Mammy se întoarse şi ieşi din odaie, lăsând-o pe Scarlett furioasă şi plină de presimţiri rele.

În timpul lunii de miere, pe care o petrecură la New Orleans, Scarlett îi povesti lui Rhett scena cu Mammy. Spre uimirea şi indignarea ei, acesta râse de cuvintele, lui Mammy în legătură cu catârii înhămaţi la trăsură.

— N-am auzit niciodată un adevăr atât de profund, exprimat în chip atât de succint, spuse el. Mammy e o bătrână foarte deşteaptă şi unul dintre puţinii oameni al căror respect şi bună-voinţă aş voi să le câştig. Dar pentru că sunt un catâr, bănuiesc că n-am să obţin de la ea niciuna, nici alta. N-a vrut să primească de la mine nici măcar moneda de aur de zece dolari pe care, în entuziasmul meu de mire, am voit să i-o dau după nuntă. Am întâlnit prea puţini oameni care să nu se moaie la vederea banilor. Dar ea m-a privit în ochi, mulţumindu-mi, şi mi-a spus că nu era o negresă recent eliberată şi că n-avea nevoie de banii mei.

— De ce s-o fi supărat? De ce mă bârfeşte toată lumea? E treaba mea dacă mă mărit şi cât de des o fac. Mi-am văzut întotdeauna de treburile mele. De ce nu-şi văd oamenii de ale lor?

— Drăguţa mea, lumea iartă totul, afară de păcatul de a-ţi vedea de treabă. Dar de ce miorlăi ca o pisică opărită? Ai spus întotdeauna că nu-ţi pasă de bârfelile oamenilor. De ce să n-o dovedeşti acum? Ştii bine că te-ai expus adesea criticilor lor, când a fost vorba de lucruri mărunte; nu te poţi aştepta să scapi de bârfeală într-o chestiune atât de importantă. Ştiai că o să se vorbească dacă te măriţi cu un ticălos ca mine. Dacă aş fi o lichea de familie proastă, lumea n-ar fi aşa de pornită contra mea. Dar un ticălos bogat şi prosper, fireşte că nu poate fi iertat.

— Mi-ar place să fii câteodată serios!

— Dar sunt serios. Virtuoşilor nu le place să-i vadă pe păcătoşi prosperând. Sus moralul, Scarlett! Nu mi-ai spus tu odată că principalul motiv pentru care voiai să fii bogată e să poţi trimite la dracu' pe oricine? Ai ocazia acum.

— Dar tu erai prima persoană pe care ţineam s-o trimit la dracu', spuse Scarlett râzând.

— Mai doreşti şi acum să mă trimiţi?

— De, mai puţin ca înainte.

— Trimite-mă oricând, dacă-ţi face plăcere.

— Nu-mi face plăcere în mod special, spuse Scarlett şi, aplecându-se, îl sărută cu o oarecare nepăsare.

Privirile lui întunecate îi cercetară repede obrazul, căutându-i în ochi ceva ce nu găsi. Râse scurt.

— Uită de Atlanta. Uită de scorpiile alea bătrâne. Te-am adus la New Orleans ca să te distrezi.