Capitolul XXXI.

Într-o rece după-amiază a lunii ianuarie 1866, Scarlett era aşezată la birou şi scria mătuşii Pitty o scrisoare în care-i explica amănunţit, pentru a zecea oară, de ce nici ea, nici Melanie, nici Ashley nu puteau veni să locuiască la ea, în Atlanta. Era prost-dispusă fiindcă ştia că mătuşa Pitty nu va citi mai mult de primele rânduri şi-i va răspunde de îndată pe un ton plângăreţ: "Dar mi-e frică să stau singură!"

Avea mâinile îngheţate. Se opri o clipă ca să le frece una de alta şi ca să-şi înfunde mai adânc picioarele în bucăţica de plapumă veche în care le înfăşurase. Pantofii ei, practic vorbind, nu mai aveau tălpi şi ceea ce rămăsese din ei era întărit cu bucăţi de covor. Deşi covorul o apăra de atingerea cu podeaua, nu ţinea de cald. În dimineaţa, aceea Will se dusese la Jonesboro să potcovească calul. Scarlett se gândi cu amărăciune că trăia în vremuri foarte grele, în care caii aveau potcoave iar oamenii umblau cu picioarele goale.

Îşi reluă pana ca să-şi cpntinuie scrisoarea, dar o lăsă din nou auzindu-l pe Will că intră pe poarta din dos. Stătu să asculte bocănitul piciorului său de lemn pe podeaua holului. Will se opri în faţa uşii biroului. Scarlett aşteptă şi, văzând că nu intră, îl strigă. Omul intră cu urechile înroşite de frig, cu părul în dezordine şi cu un mic surâs pe buze.

— Domnişoară Scarlett, câţi bani v-au mai rămas exact în casă?

— Nu cumva vrei să mă iei în căsătorie pentru banii mei? întrebă Scarlett puţin supărată.

— Nu, domnişoară Scarlett, dar aş vrea să ştiu.

Scarlett îl privi întrebătoare. Will nu părea serios, dar era întotdeauna aşa şi Scarlett ghici că se petrece ceva.

— Am zece dolari în aur. E tot ceea ce a rămas din banii yankeului.

— Ei bine, n-o să ajungă.

— N-o să ajungă pentru ce?

— Pentru impozite, răspunse el şi, şchiopătând până la sobă, se plecă şi-şi întinse spre flăcări mâinile înroşite.

— Impozite?! repetă Scarlett. Ei, fir-ar să fie, dar ştiu că am plătit impozitele.

— Adevărat, dar se pare că n-ai plătit de ajuns. Am auzit vorbindu-se de asta azi la Jonesboro.

— Dar, Will, nu înţeleg. Ce vrei să spui?

— Domnişoară Scarlett, îmi pare rău să-ţi pricinuiesc noi griji, când ai avut, slavă Domnului, destule, dar situaţia e foarte serioasă. Se zice că ar fi trebuit să plăteşti mult mai multe impozite decât ai plătit. Sunt pe cale să fixeze cota imobiliară a Tarei la o sumă foarte ridicată. pun rămăşag că dumneata vei fi cel mai greu impusă din întreg comitatul.

— Dar nu mă pot sili să plătesc noi impozite – dacă le-am plătit.

— Domnişoară Scarlett, nu mergi prea des la Jonesboro, şi-mi pare bine pentru dumneata. Pe vremurile astea nu-i un loc potrivit pentru o doamnă. Dar dacă ai merge atât de des ca mine, ai şti că, de curând, o bandă scârboasă de scallawag-i, republicani şi carpetbagger-i au pus mâna pe conducerea treburilor oraşului. Te apucă nebunia. Se pot vedea şi negri înghiontind pe albi, silindu-i să le lase trotuarul şi.

— Ce-are a face asta cu impozitele?

— Îndată, domnişoară Scarlett, îndată. Din cine ştie ce motiv canaliile astea au impus Tara ca şi când ar fi o plantaţie în stare să dea o mie de baloturi de bumbac pe an. Cum am auzit de asta, m-am dus de-am dat o raită prin cafenele ca să aud ce se vorbeşte şi am aflat că dacă nu vei putea plăti impozitele, există cineva dispus să cumpere Tara, aproape pe degeaba, când şeriful o va vinde la licitaţie. Or, toată lumea ştie foarte bine că nu vei putea plăti. Nu ştiu încă cine vrea s-o cumpere. N-am putut afla. Dar cred că fricosul acela de Hilton, care s-a căsătorit cu domnişoara Cathleen, ştie despre ce-i vorba, căci a rânjit când am încercat să-l trag de limbă.

Will se aşeză pe sofa şi începu să-şi frece ciotul. Când vremea era rece, piciorul amputat îl durea, şi piciorul de lemn, prost căptuşit, nu prea era moale. Înnebunită, Scarlett se uită la el – părea că nu-l emoţionează deloc să anunţe sfârşitul Tarei. Tara vândută la licitaţie? Şi unde se vor duce toţi? Tara în mâinile altuia! Nu, era de neînchipuit!

Scarlett fusese atât de preocupată de planul de a face ca Tara să producă mult, încât nu dăduse atenţie la ceea ce se petrecea în afară. Acum, când îi avea pe Will şi pe Ashley să se ocupe de treburile de la Jonesboro sau Fayetteville, pleca rar de pe plantaţie. Şi după cum refuzase întotdeauna să asculte pe tatăl ei în zilele dinaintea războiului, tot aşa se făcea că n-aude când seara, în jurul mesei, Will şi Ashley discutau despre felul cum se făcea Reconstrucţia.

Fireşte, era la curent cu faptele oamenilor acestora cărora li se zicea scallawag-i, aceşti sudişti trecuţi, spre marele lor folos, de partea republicanilor, şi al acestor carpetbagger-i, yankei care după capitulare se repeziseră asupra Sudului ca nişte corbi, având drept singur bagaj câte un biet geamantănaş. Avusese de asemenea câteva încurcături cu Biroul Eliberaţilor şi auzise că unii dintre negrii eliberaţi deveniseră foarte obraznici. Asta nu-i prea venea să creadă, în viaţa ei nu întâlnise un singur negru obraznic.

Erau însă o mulţime de lucruri pe care Will şi Ashley se înţeleseseră să i le ascundă. După grozăvia războiului urmase o grozăvie şi mai mare – aceea a Reconstrucţiei. Dar cei doi bărbaţi căzuseră de acord să ocolească amănuntele cele mai alarmante, ori de câte ori vorbeau acasă despre acest subiect. Şi când Scarlett îşi dădea osteneala să-i asculte cât de cât, cea mai mare parte din ceea ce spuneau îi intra pe o ureche şi-i ieşea pe cealaltă.

Auzise pe Ashley spunând că Sudul era tratat ca o ţară cucerită, şi că politica învingătorilor urmărea mai ales răzbunarea. Dar acest fel de afirmaţii o lăsa pe Scarlett cu totul rece. Politica era treaba bărbaţilor. Îl auzise pe Will spunând că, după părerea lui, Nordul n-avea de gând să lase Sudul să se refacă. "Bărbaţii trebuie să-şi facă întotdeauna griji pentru prostii", gândise Scarlett. În ceea ce o privea pe ea, yankeii n-o răpuseseră şi n-aveau s-o răpună nici acum. Singurul lucru pe care trebuia să-l faci era să munceşti pe brânci şi să nu te ocupi de guvernul yankeu. La urma-urmei, războiul se sfârşise.

Scarlett nu-şi dădea seama că regulile jocului se schimbaseră şi că o muncă cinstită nu-şi mai putea găsi o dreaptă răsplată. La drept vorbind, Georgia trăia sub legea marţială. Soldaţi yankei erau cantonaţi în întreaga ţară şi Biroul Eliberaţilor conducea absolut totul, după bunul său plac.

Creat de guvernul federal spre a avea grijă de foştii sclavi care rătăceau, întărâtaţi, de colo-colo fără lucru, acest birou atrăgea cu miile pe negrii de pe plantaţii şi-i aduna în sate şi în oraşe. Îi hrănea pe toţi aceşti trândavi care nu făceau nimic şi îi întărită împotriva vechilor lor stăpâni. Jonas Wilkerson, fostul administrator al lui Gerald, conducea biroul local şi avea drept ajutor pe Hilton, bărbatul lui Cathleen Calvert. Aceştia doi răspândeau zvonul că sudiştii şi democraţii pândeau momentul propice să restabilească sclavajul, lăsând să se înţeleagă că, pentru negri, singura speranţă era să se pună sub protecţia biroului şi a partidului republican.

Wilkerson şi Hilton mergeau până la a le spune negrilor că erau egalii albilor din toate punctele de vedere şi că, în consecinţă, nu numai că se vor permite căsătoriile între albi şi negri, dar că se vor împărţi pământurile foştilor săpâni şi fiecare negru va primi patruzeci de acri şi un catâr în deplină proprietate. Îi ţineau pe negri într-o stare de tensiune punând în circulaţie zvonuri despre atrocităţile albilor şi, într-o regiune de multă vreme vestită pentru buna înţelegere care domnea între sclavi şi stăpânii lor, ura şi neîncrederea începeau să crească.

Biroul era susţinut de militari şi aceştia întocmiseră o mulţime de regulamente contradictorii cu privire la purtarea învinşilor. Puteai fi oricând arestat, dacă vreun funcţionar al biroului te acuza că l-ai sfidat. Ordonanţele militare reglementau totul: învăţământul în şcoli, igiena, nasturii pe care aveai dreptul să-i porţi, vânzarea produselor celor mai obişnuite, într-un cuvânt totul. Wilkerson şi Hilton aveau puterea de a interveni în toate operaţiile comerciale pe care le făcea Scarlett şi de a fixa preţul pentru tot ceea ce vindea sau schimba.

Din fericire Scarlett nu avusese a face cu ei, fiindcă Will o convinsese să-l lase pe el să trateze afacerile, în timp ce ea va administra plantaţia. Datorită felului său de a fi, Will aplanase unele greutăţi, fără a i le împărtăşi lui Scarlett. La nevoie Will ajungea să se înţeleagă cu carpetbagger-ii şi cu yankeii. Însă problema care se înfăţişa acum era mai presus de puterile lui. Scarlett trebuia pusă la curent fără întârziere asupra suplimentului de impozite pe care-l avea de plătit şi asupra pericolului care o ameninţa, acela de a pierde Tara.

Se uită la Will cu ochii scânteind de furie.

— O, blestemaţii de yankei! Nu le ajunge că ne-au zdrobit şi că ne-au adus la sapă de lemn? Vor să asmută acum canaliile asupra noastră!

Războiul se sfârşise. Pacea fusese încheiată, dar yankeii urmăreau încă s-o despoaie, s-o înfometeze, s-o gonească din casa ei. Şi ce proastă fusese! Crezuse luni şi luni de zile că dacă va rezista până în primăvară, totul va fi salvat. Această ştire zdrobitoare, venind după un an de muncă nimicitoare şi de speranţe necontenit prelungite, era picătura de apă care face să se reverse paharul.

— O, Will, şi când te gândeşti că am crezut că necazurile noastre se vor termina odată cu sfârşitul războiului.

— Nu, domnişoară Scarlett, necazurile noastre de-abia încep, zise Will, ridicând capul său de ţăran cu obrajii scofâlciţi şi aţintind asupra lui Scarlett o privire lungă.

— Ce supliment de impozite vor să ne facă să plătim?

— Trei sute de dolari.

O clipă Scarlett amuţi. Trei sute de dolari! De ce nu trei milioane?

— Atunci, bolborosi ea, atunci. atunci va trebui să găsim aceşti trei sute de dolari.

— Da, domnişoară Scarlett. şi apoi va trebui să le dăm curcubeul sau luna.

— O, Will! Nu pot să vândă Tara!

În ochii blânzi şi spălăciţi ai lui Will, Scarlett citi mai multă ură şi amărăciune decât şi-ar fi putut închipui că simţea el.

— Crezi că nu? Ba da, pot s-o vândă, şi o vor vinde, şi au mare chef s-o vândă. Domnişoară Scarlett, ţara asta s-a dus de râpă. Aceşti carpetbagger-i şi scallawag-i au drept de vot, care nouă, democraţilor, şi aproape tuturor ne e refuzat. În situaţia de acum nici un democrat nu poate vota dacă în 1865 a fost înscris în rolurile de impozite cu un venit mai mare decât două mii de dolari. Asta înlătură oameni ca tatăl dumitale şi ca domul Tarleton, sau ca băieţii McRae şi Fontaine. De asemenea, nu poate vota cine a avut grad de colonel sau un grad superior în timpul războiului şi, domnişoară Scarlett, pariez că statul ăsta a dat mai mulţi colonei decât oricare alt stat al Confederaţiei. Nu pot vota nici cei care au exercitat vreo funcţie publică sub guvernul confederat, şi asta înlătură pe toată lumea, de la notari până la magistraţi. Pădurile sunt pline de oameni ca aceştia. De fapt, dat fiind felul cum au alcătuit yankeii jurământul de amnistie, toţi cei care erau cineva înainte de război au pierdut dreptul de vot. Şi tipii deştepţi, şi oamenii de neam, şi bogătaşii. Eu aş putea vota dacă aş depune afurisitul ăsta de jurământ. N-aveam nici un ban în '65 şi în mod cert n-am fost colonel în timpul războiului, şi nici nimic altceva. Dar n-am poftă să depun jurământ. A, nu! Dacă yankeii s-ar fi purtat cum trebuie, aş fi depus jurământul de credinţă, dar aşa nu. N-am să depun jurământ chiar dacă n-am să mai votez niciodată. Dar toate scârbele, ca Hilton, de pildă, votează. Secături ca Jonas Wilkerson, golani albi ca Slattery-ii, nişte nimica toată ca Macintosh-ii votează şi ei. Sunt la putere acum. Şi dacă-i apuca cheful să te facă să plăteşti supliment de impozite, pot s-o facă – de douăsprezece ori dacă vor. Ca şi negrii. Pot foarte bine omorî un alb, fără să fie spânzuraţi. Pot.

Se opri jenat, amândoi gândindu-se în acelaşi timp la ceea ce i se întâmplase unei femei albe care trăia singură într-o fermă izolată înspre Lovejoy.

— Negrii ăştia pot să facă tot ce vor. Or să aibă întotdeauna în spatele lor Biroul Eliberaţilor, militarii şi tunurile, iar noi nu vom avea nici măcar dreptul de vot spre a ne apăra.

— Votul! sfrigă Scarlett. Votul! Ce dracu' are a face votul cu toată treaba asta, Will? Vorbeam de impozite. Will, toată lumea ştie că Tara e o plantaţie bună. Am putea s-o ipotecăm şi să ne plătim impozitele dacă va fi nevoie.

— Domnişoară Scarlett, ştiu că ai minte, dar câteodată vorbeşti de parcă n-ai avea. Cine are bani ca să-ţi dea cu împrumut, chiar dacă ai vrea să-ţi ipotechezi proprietatea? Cine, în afară de carpetbagger-i, care asta şi vor – să-ţi ia Tara? Toţi au pământ. Toţi îl lucrează. Pământul n-ai voie să-l trădezi.

— Will, am cerceii aceia cu diamante pe care i-am luat yankeului. Am putea să-i vindem.

— Domnişoară Scarlett, să fim serioşi. Cunoşti pe cineva pe-aici care să aibă destui bani să cumpere cercei? Oamenii n-au nici măcar cu ce să cumpere carne, necum podoabe. De altfel, dacă ai zece dolari de aur, îţi jur că ai mai mult decât oricine. Tăcură, şi Scarlett avu impresia că se loveşte cu capul de un zid de piatră. Se lovise de atâtea ziduri de piatră în cursul anului trecut.

— Ce vom face, domnişoară Scarlett?

— Nu ştiu, răspunse Scarlett plictisită, de parcă nici nu i-ar fi păsat.

În faţa acestui nou zid se simţi atât de obosită, încât o dureau până şi oasele. La ce bun să munceşti, să te zbaţi, să te speteşti? Părea că la sfârşitul fiecărei lupte o aşteaptă, ca o bătaie de joc, doar înfrângerea.

— Nu ştiu, repetă ea, dar nu-i spune tatei. S-ar putea să-l tulbure prea tare.

— N-am să-i spun.

— Ai mai vorbit cu cineva?

— Nu, am venit direct la dumneata.

"Da", îşi zise ea, "toată lumea vine la mine să-mi anunţe ştirile proaste." Se cam săturase.

— Unde-i domnul Wilkes? Poate ne va da el vreo idee.

Will o privi şi, ca şi în ziua întoarcerii lui Ashley. Scarlett citi în ochii lui că ştie.

— E în livadă. Ciopleşte pari. Am auzit zgomotul toporului, când duceam calul la grajd. Dar n-are mai mulţi bani ca dumneata ori ca mine.

— Dacă am chef să-i vorbesc, cred că pot! zise Scarlett tăios, ridicându-se şi descotorosindu-se de bucata sa de plapumă.

Will nu păru supărat şi continuă să-şi frece liniştit mâinile în faţa focului.

— Ar trebui să-ţi iei şalul, domnişoară Scarlett. E răcoare afară.

Totuşi Scarlett ieşi fără şal, căci ar fi trebuit să urce la etaj ca să-l ia, şi nevoia de a-l vedea pe Ashley şi de a-i împărtăşi necazurile ei o grăbeau către el.

Ce noroc ar fi să-l găsească singur! De la întoarcerea lui nu izbutise niciodată să fie singură cu el. Era întotdeauna cineva alături. Melanie nu-l slăbea un pas şi-l prindea din când în când de mânecă, de parcă ar fi vrut să se asigure că era acolo. Vederea acestui gest de fericită posesiune deşteptase în Scarlett toată gelozia şi animozitatea care amorţiseră în lunile cât crezuse că Ashley era mort. Acum era hotărâtă să-l vadă singur şi de astădată nu va lăsa pe nimeni să se aşeze între ea şi el.

Scarlett o porni prin livada plină de pomi cu crengile despuiate. Iarba era umedă, şi tânăra femeie îşi udă picioarele. Auzea pe Ashley tăind cu lovituri de topor buturugile de lemn ce fuseseră aduse din baltă. Să refaci gardurile pe care le arseseră cu atâta uşurinţă yankeii era o treabă lungă şi grea.

"Totul nu-i decât muncă, o muncă aspră nesfârşită", îşi zise Scarlett obosită, sătulă până peste cap de această viaţă atât de grea. Dacă Ashley ar fi fost bărbatul ei şi nu al Melaniei, şi-ar fi culcat capul pe umărul lui şi ar fi plâns în voie, trecând asupră-i toate greutăţile şi lăsându-l pe el să se descurce.

Ocoli un desiş de pomi cărora vântul rece le scutura crengile dezgolite şi-l zări, în sfârşit, pe Ashley. Sprijinit de topor, îşi ştergea fruntea cu podul palmei. Purta un vechi pantalon militar în zdrenţe şi o cămaşă de-a lui Gerald, prea scurtă pentru el; o cămaşă frumoasă cu jabou, pe care în timpuri mai bune vechiul ei stăpân o îmbrăca în zilele de sărbătoare şi la picnicuri. Îşi agăţase haina de o creangă fiindcă se încălzise şi, în timp ce Scarlett se apropia, rămase nemişcat să se odihnească.

La vederea lui Ashley, în zdrenţe şi cu un topor în mână, Scarlett simţi crescând în ea un val de dragoste şi în acelaşi timp de turbare împotriva soartei. Ashley, în zdrenţe, muncind ca un rândaş, frumosul ei Ashley, întotdeauna impecabil – era prea mult pentru ea! Mâinile lui nu erau făcute pentru muncă, trupul lui nu era făcut să poarte altceva decât stofă sau rufărie fină. Dumnezeu îl făcuse pentru o viaţă luxoasă într-o casă bogată, să stea de vorbă cu oameni plăcuţi, să cânte la pian şi să scrie lucruri care sunau frumos dar care nu spuneau nimic. N-o impresiona deloc să-şi vadă băiatul îmbrăcat cu şorturi croite din saci, sau surorile plimbându-se în rochii vechi de stambă; n-o impresiona nici să-l vadă pe Will muncind mai greu decât orice ţăran – dar Ashley era altceva. Era prea delicat pentru o astfel de viaţă şi Scarlett ţinea prea mult la el. Ar fi preferat să cioplească ea pari decât să sufere văzându-l pe el făcând asemenea treabă.

— Se zice că Abe Lincoln a început prin a ciopli pari, zise el când Scarlett ajunse în dreptul lui. Gândeşte-te ce sus am să ajung şi eu!

Scarlett încruntă sprâncenele. Ashley adopta întotdeauna un ton glumeţ când vorbea de suferinţele ce le îndurau la Tara. Pentru ea, dimpotrivă, erau probleme de viaţă şi de moarte, şi câteodată observaţiile lui Ashley aveau darul s-o scoată din sărite.

Fără nici o introducere, îi comunică ştirea pe care i-o adusese Will. Vorbea scurt, laconic şi, pe măsură ce vorbea, se simţea mai uşurată. Ashley îi va da cu siguranţă un sfat folositor. El nu spusese nimic, dar observând că Scarlett tremura, luă haina şi i-o puse pe umeri.

— Ashley, zise ea la sfârşit, nu crezi că va trebui să găsim banii ăştia undeva?

— Da, dar unde?

— Tocmai asta te întreb şi eu, răspunse ea enervată.

Sentimentul de uşurare îi dispăru. Chiar dacă Ashley nu putea face nimic, de ce nu-i spunea cel puţin ceva liniştitor, măcar că-i pare rău?

El surâse.

— De luni de zile de când m-am întors acasă, zise el, n-am auzit vorbindu-se decât de o singură persoană care ar avea bani: Rhett Butler.

Mătuşa Pittypat scrisese Melaniei săptămâna trecută cu Rhett Butler revenise la Atlanta, cu o trăsură, doi cai frumoşi şi cu buzunarele pline de bilete verzi. Lăsa însă să se înţeleagă că nu dobândise banii aceştia pe căi cinstite. Mătuşa Pitty avea o teorie pe care o împărtăşea o bună parte din lumea din Atlanta. După ea, Rhett izbutise să fugă cu milioanele imaginare ale tezaurului Confederaţiei.

— Să nu vorbim de el, vorbi Scarlett pe un ton categoric. E o canalie cum n-a mai fost alta vreodată. Ce vom deveni cu toţii?

Ashley lăsă toporul la pământ, privi în depărtare şi ochii lui părură că se pierd într-o regiune inaccesibilă, în care Scarlett nu-l putea urma.

— Mă întreb şi eu, zise el. Da, mă întreb nu numai ce vom deveni, noi aceştia de la Tara, dar ce vor deveni toţi oamenii din Sud?

Scarlett avu poftă să trântească un: "Dă-i dracului pe toţi oamenii din Sud! E vorba de noi!" Dar tăcu, căci se simţea mai descurajată ca oricând. Îşi dădu seama că nu va găsi cel mai mic ajutor la Ashley.

— La urma-urmei, se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat ori de câte ori s-a prăbuşit o civilizaţie. Oamenii cu minte, şi cu curaj vor rămâne deasupra, iar ceilalţi vor fi eliminaţi. În orice caz e interesant, chiar dacă nu e reconfortant, să asistăm la un Gotterdämmerung.

— La un ce?

— La un amurg al zeilor. Din nenorocire, noi sudiştii, ne-am crezut nişte zei.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Ashley Wilkes! Termină cu prostiile astea acum când suntem pe cale să fim aruncaţi pe drumuri!

Ceva din descurajarea şi exasperarea lui Scarlett îşi găsi ecou în sufletul lui, chemându-l înapoi din sferele îndepărtate în care rătăcea. Cu un gest plin de duioşie luă mâinile lui Scarlett, le întoarse şi-i examina palmele bătătorite.

— Sunt cele mai frumoase mâini pe care le cunosc, zise el, şi sărută uşor fiecare palmă. Sunt frumoase fiindcă sunt puternice. Fiecare bătătură e o medalie, Scarlett, fiecare zgârietură un brevet de curaj şi de altruism. S-au bătătorit pentru noi toţi, pentru tatăl tău, pentru fete, pentru Melanie, pentru copilaş, pentru negri şi pentru mine. Draga mea, ştiu la ce te gândeşti. Ştiu ce eşti pe cale să-ţi spui: "I-auzi-l pe acest incapabil, pe aces visător, pe acest nebun vorbind prostii despre zei morţi, când fiinţele vii sunt în pericol!" Nu-i adevărat?

Scarlett dădu din cap. Ar fi vrut ca Ashley să-i ţină mereu mâinile în mâinile lui, dar el le lăsă să cadă.

— Şi ai venit la mine cu speranţa că aş putea să te ajut. Ei bine, nu pot!

Aruncă toporului şi grămezii de lemne o privire plină de amărăciune.

— Nu mai am cămin, şi toată averea pe care credeam c-o am a fost pierdută. Nu mai sunt bun de nimic pe lumea asta, fiindcă lumea căreia i-am aparţinut a dispărut. Singurul fel în care pot să-ţi vin în ajutor, Scarlett, e să învăţ, cu cea mai mare bunăvoinţă posibilă, să devin un fermier stângaci. Dar asta nu te va ajuta să păstrezi Tara. Crezi oare că nu înţeleg cât de penibilă e situaţia noastră? Trăim aici pe spinarea ta. da, Scarlett, pe spinarea ta. Niciodată n-am să pot să plătesc ce-ai făcut pentru mine şi pentru ai mei – numai din bunătate. În fiecare zi îmi dau seama cu tot mai multă intensitate. În fiecare zi măsor tot mai bine incapacitatea mea de a fi la înălţimea a tot ce s-a abătut asupra noastră, a tuturor. În fiecare zi, blestematul meu obicei de a mă sustrage realităţii mă împiedică puţin mai mult de a înfrunta viaţa aşa cum e. Înţelegi ce vreau să spun?

Scarlett înclină capul în semn de aprobare. N-avea o idee prea clară de ceea ce voia el să spună, dar îl asculta cu respiraţia tăiată. Era prima dată când îi împărtăşea din gândurile lui, gândurile acelea care-l ţineau mereu atât de departe de ea. Se simţea emoţionată, intuind că era pe cale să descopere ceva.

— E un blestem această neputinţă de a privi în faţă adevărul gol. Până la război viaţa n-a fost pentru mine mult mai reală decât umbrele chinezeşti proiectate pe un ecran. Şi o preferam astfel. Nu-mi plac contururile prea clare. Îmi plac cele uşor estompate, puţin vagi.

Se opri, surâse şi se înfioră sub vântul rece care trecea prin cămaşa subţire.

— Cu alte cuvinte, Scarlett, sunt un laş.

Scarlett nu înţelese nimic din vorbele lui despre umbre chinezeşti şi contururi estompate, dar ultima frază a lui Ashley era pe înţelesul ei. Nu era adevărat. Ashely nu era un laş. Totul în el amintea de atâtea şi atâtea generaţii de oameni viteji şi curajoşi, şi Scarlett ştia pe dinafară actele lui de bravură din timpul războiului.

— Nu-i adevărat! Ş-ar fi urcat oare un laş pe un tun la Gettysburg ca să-şi adune oamenii? Generalul ar fi scris oare el însuşi Melaniei despre un laş? Şi.

— Asta nu-i curaj, zise Ashley pe un ton obosit. Lupta e ca şampania. Ea îmbată pe laşi tot atât de repede ca şi pe eroi. Orice imbecil poate face acte de bravură pe câmpul de bătaie, unde n-ai de ales între curaj şi moarte. Vorbesc de altceva. Genul meu de laşitate e mult mai grav decât dacă aş fi luat-o la goană atunci când am auzit pentru întâia oară tunul.

Ashley vorbea încet şi cu greu, ca şi când fiecare cuvânt i-ar fi pricinuit o suferinţă. Părea că se retrăsese cu câţiva paşi şi contempla cu un ochi îndurerat ceea ce spunea. Dacă un alt bărbat i-ar fi vorbit astfel, Scarlett l-ar fi copleşit cu dispreţul ei şi ar fi luat aceste declaraţii drept falsă modestie şi un fel deghizat de a-şi atrage complimente. Dar Ashley părea sincer şi privirea lui exprima un sentiment pe care nu ajungea să-l înţeleagă. Nu era nici teamă, nici remuşcare, ci reflexul sforţărilor pe care le făcea ca să reziste unui curent ce-l târa irezistibil. Vântul de iarnă îngheţa gleznele lui Scarlett şi tânăra femeie se înfioră din nou, dar tremurul ei se datora mai puţin vântului rece, cât fricii pe care o deşteptau în sufletul ei cuvintele lui Ashley.

— Dar, Ashley, de ce ţi-e frică?

— O, de lucruri fără nume, care par stupide când încerci să le defineşti prin cuvinte. Mi-e frică mai ales ca viaţa să nu ia deodată un aspect prea real, mi-e frică să nu am de înfruntat personal, prea personal, una din realităţile simple ale existenţei. Mi-e egal că stau aici cioplind lemne în noroi, dar nu pot să rămân indiferent la ceea ce înseamnă asta. Regret frumuseţea pierdută a vieţii de altădată pe care o iubeam. Scarlett, înainte de război viaţa era frumoasă. Avea un farmec, o perfecţiune, o împlinire şi o simetrie care aminteau de arta greacă. Poate că toată lumea nu gândea ca mine, îmi dau seama acum, dar pentru mine, care trăiam la Doisprezece Stejari, viaţa era într-adevăr frumoasă. Eram făcut pentru viaţa aceea, eram integrat în ea. Şi acum, când viaţa aceea a dispărut, nu mai sunt la locul meu în viaţa pe care o ducem azi – şi mi-e frică. Ştiu că altădată asistam la o reprezentaţie de umbre chinezeşti, evitam tot ce nu era joc de umbre, ocoleam oamenii şi situaţiile prea reale, prea aproape de viaţă. Îmi displăcea amestecul lor în viaţa mea. Am încercat de asemenea să te evit pe tine, Scarlett. Era prea mult clocot de viaţă, prea multă realitate în tine şi am fost destul de laş ca să prefer umbrele şi visele.

— Dar. dar. Melly?

— Melanie este un vis gingaş, unul dintre visurile mele. Şi dacă nu izbucnea războiul, aş fi trăit zile fericite, înmormântat la Doisprezece Şejari, şi aş fi privit cu plăcere la viaţa care s-ar fi scurs, fără să mă amestec niciodată în ea. Dar când a izbucnit războiul, viaţa, aşa cum e ea, s-a năpustit asupra mea. Când am primit botezul focului – era la Bull Run, îţi aminteşti? – am văzut prieteni din copilărie făcuţi bucăţi, cai zvârcolindu-se de moarte, şi am simţit greaţă şi dezgust văzând cum se frângeau de durere şi vărsau sânge oameni asupra cărora trăsesem. Dar nu ăsta a fost cel mai mare rău al războiului. Răul cel mare, Scarlett, au fost oamenii cu care am fost silit să trăiesc. Toată viaţa mă apărasem de ceilalţi. Îmi alesesem prietenii cu grijă, dar războiul mi-a arătat că-mi creasem o lume aparte, populată de fiinţe ideale. Războiul m-a învăţat ce erau oamenii cu adevărat, dar nu m-a învăţat cum trebuie să mă port cu ei. Şi mi-e teamă că n-o voi învăţa niciodată. Azi ştiu că pentru ca soţia şi copilul meu să poată trăi, voi fi silit să-mi croiesc un drum prin mijlocul oamenilor cu care n-am nimic de-a face. Tu, Scarlett, iei viaţa de coarne şi o supui voinţei tale. Dar eu nu ştiu cum să trăiesc în lumea asta. Îţi spun că mi-e frică.

Vorbea încet, cu o dezolare pe care Scarlett nu ajungea s-o înţeleagă. Ici-colo, prindea câte un cuvânt şi se silea să-i pătrundă sensul. Dar cuvintele îi scăpau ca nişte păsări speriate. Ashley era chinuit, frământat, dar Scarlett nu înţelegea ce se petrece cu el.

— Scarlett, nu ştiu exact când mi-a apărut trista realitate, când am înţeles pentru întâia oară că n-am să-mi mai dau niciodată reprezentaţii la teatrul meu de umbre. Asta s-a întâmplat poate în primele cinci minute ale bătăliei de la Bull Run, când am văzut căzând primul om pe care-l omorâsem. Am ştiut că se sfârşise, că nu mai puteam fi spectator. M-am trezit brusc pe scenă. Eu eram acum acela care jucam, mişcându-mă şi gesticulând fără rost. Mica mea lume interioară nu mai exista. Era invadată de o mulţime de oameni, ale căror acte îmi erau tot atât de străine ca acelea ale unui hotentot. Cu bocancii lor plini de noroi, încălcau lumea mea, fără să-mi mai lase nici un loc în care să mă refugiez. În închisoare îmi ziceam:"Când războiul se va sfârşi, voi putea reveni la vechea mea viaţă şi la vechile mele visuri, voi vedea din nou umbrele jucând." Dar, Scarlett, nu există întoarcere. Şi ceea ce ne aşteaptă pe toţi de acum înainte e mai rău decât războiul, mai rău decât închisoarea şi, pentru mine, mai rău decât moartea. Aşadar, Scarlett, sunt pedepsit fiindcă mi-e frică.

— Dar, începu Scarlett, dezorientată, să nu-ţi fie frică, Ashley, că o să murim de foame. O, Ashely, vom găsi mijlocul să ieşim din încurcătură. Sunt sigură.

O clipă se uită la ea cu ochii lui mari, de cristal cenuşiu, în care se citea un sentiment de admiraţie. Apoi, brusc, îşi reluă expresia de detaşare, şi Scarlett, cu inima strânsă, înţelese că Ashley se gândise la altceva, că nu-i era frică să nu moară de foame. Erau întotdeauna ca două persoane care vorbeau două limbi diferite. Totuşi, îl iubea atât de mult încât când se depărta de ea, ca acum, resimţea aceeaşi impresie ca şi când soarele cald ar fi apus, lăsând-o în rouă rece a amurgului. Ar fi vrut să-l ia de umeri, să-l atragă spre ea, să-l silească să înţeleagă că e o fiinţă vie adevărată şi nu un personaj desprins din unul din romanele sau din visurile lui.

O, dacă ar putea avea iarăşi simţământul că e una cu el, după care tânjise din ziua aceea îndepărtată când el, întors din Europa, se uitase la ea zâmbind, de pe treptele Tarei!

— Să mori de foame nu-i deloc plăcut, zise el. O ştiu din experienţă, dar nu de asta mi-e frică. Ceea ce mă sperie e să înfrunt o viaţă despuiată de frumuseţea lină a lumii noastre de altădată.

Scarlett era deznădăjduită şi-şi zicea că Melly ar înţelege cu siguranţă ce voia Ashley să spună. Melly şi cu el nu încetau să tot vorbească prostii de felul ăsta, poezie, cărţi, vise, raze de lună şi pulbere de stele. Ashley nu împărtăşea deloc temerile ei; lui nu-i era frică nici de revolta unui stomac torturat de foame, nici de muşcătura crivăţului, nici de pierderea Tarei. Îi era teamă de ceva pe care ea nu-l ştia şi pe care nu şi-l putea închipui. În sfârşit, Dumnezeule, ce era de temut în naufragiul acesta al unei lumi – în afară de foame, de frig şi de pierderea casei?

Şi când te gândeşti că sperase să găsească răspuns la Ashley dacă el o va asculta cu atenţie!

— Oh! zise ea pe un ton dezamăgit, ca un copil care după ce a desfăcut un pachet minunat ambalat vede că e gol.

Ashley surâse trist.

— Iartă-mă, Scarlett, că vorbesc fără noimă. N-o să te fac niciodată să înţelegi ce simt, pentru că nu ştii ce e frica. Ai o inimă de leu şi-ţi lipseşte cu totul imaginaţia. Mărturisesc că te invidiez pentru amândouă aceste calităţi. Tu nu vei şovăi niciodată să înfrunţi realităţile şi nu vei voi niciodată să le eviţi, să fugi de ele, ca mine.

— Să fug!

S-ar fi zis că era singurul cuvânt inteligibil pe care-l rostise. La fel ca şi ea, Ashley era obosit de luptă şi voia să fugă! Începu să răsufle mai repede.

— O, Ashley, strigă ea, te înşeli! Şi eu aş vrea să fug. Şi eu m-am săturat de toate astea.

Ashley ridică sprâncenele, ca şi cum n-ar fi crezut-o. Scarlett îi puse mâna pe braţ, o mână febrilă, insistentă.

— Ascultă-mă, începu ea vorbind repede. Îţi spun că m-am săturat. M-am săturat până-n gât şi sunt sfârşită. Am luptat ca să fac rost de hrană şi bani. Am plivit, am mânuit sapa, am cules bumbacul. Am împins chiar la plug până când n-am mai putut. Ţi-o spun, Ashley, Sudul e mort. E mort! E în mâna yankeilor, a negrilor eliberaţi şi a carpet-bagger-ilor şi nu mai rămâne nimic pentru noi. Ashley, hai să fugim!

Plecându-şi capul ca să-i vadă mai bine chipul, care se colorase sub imperiul emoţiei, Ashley o învălui pe Scarlett într-o privire pătrunzătoare.

— Da, hai să fugim, urmă ea, să-i părăsim pe toţi! M-am săturat să lucrez pentru alţii. Se va ocupa cineva de ei. Se găseşte întotdeauna cineva care să se ocupe de oamenii care nu se pot descurca singuri. O, Ashley, hai să fugim, tu şi cu mine. Putem să mergem în Mexic. armata mexicană are nevoie de ofiţeri. Am putea fi atât de fericiţi acolo! Voi munci pentru tine, Ashely. Aş face orice pentru tine. Ştii bine că n-o iubeşti pe Melanie.

Speriat, Ashley vru să spună ceva, dar Scarlett avea prea multe de spus ca să-l lase.

— În ziua aceea mi-ai spus că mă iubeşti mai mult decât pe ea. O, îţi aminteşti de ziua aceea? Şi ştiu că nu te-ai schimbat. Ştiu bine că nu te-ai schimbat. Ai spus chiar acum că ea nu e decât un vis. O, Ashley, să plecăm de aici. Aş şti să te fac atât de fericit! În orice caz, adăugă ea veninoasă, Melanie nu poate să te facă fericit. Doctorul Fontaine a spus că nu mai poate avea copii, în timp ce eu aş putea să-ţi dau.

Ashley o apucă de umeri şi o strânse atât de tare că-i făcu rău. Ea se opri fără răsuflare.

— Era vorba să uităm ce s-a întâmplat la Doisprezece Stejari.

— Crezi că voi putea să uit vreodată? Tu ai uitat? Cinstit, poţi să spui că nu mă iubeşti?

Cu un oftat, el răspunse repede:

— Nu, nu te iubesc!

— E o minciună!

— Chiar dacă-i o minciună, zise Ashley cu o voce straniu de calmă, nu e ceva care să poată fi discutat.

— Vrei să spui că.

— Crezi că aş putea să plec şi s-o părăsesc pe Melanie şi copilul, chiar dacă i-aş urî? Crezi că aş putea zdrobi inima Melaniei? Crezi că aş putea să-i las în grija unor prieteni? Eşti nebună, Scarlett? Ai pierdut oare orice simţ moral? De altfel, n-ai putea să-ţi părăseşti nici tu tatăl şi surorile. Ai o datorie faţă de ei, aşa cum am şi eu una faţă de Melanie şi de Beau, şi fie că te-ai săturat sau nu, ei sunt aici şi trebuie să ai grijă de ei.

— Ba da, aş putea să-i părăsesc. m-am săturat de ei. mi-e silă până peste cap.

Ashley se aplecă spre ea şi, o clipă, Scarlett, cu inima bătându-i, crezu că o va lua în braţe. Dar în loc de asta, îi dădu o mică palmă drăgăstoasă pe braţ şi începu să-i vorbească de parcă ar fi fost un copil pe care vrei să-l mângâi.

— Da, ştiu că eşti sătulă până peste cap, că eşti obosită. De aceea vorbeşti cum vorbeşti. Ai dus o povară cât trei bărbaţi. Dar am să te ajut. n-am să fiu întotdeauna atât de stângaci cu mâinile mele.

— N-ai decât un singur fel de a mă ajuta, zise Scarlett pierdută. Să mă duci departe de-aici, să-mi refac viaţa cu tine oriunde, să încercăm să fim fericiţi împreună. Nimic nu ne reţine aici.

— Nu, nimic, răspunse liniştit Ashley, nimic. decât onoarea!

Înşelată în aşteptarea ei, îl privi şi văzu, pentru întâia oară, că genele lui aveau aproape culoarea caldă-aurie a grâului copt. Observă ce mândru i se înălţa capul pe gâtul gol şi câtă rasă şi nobleţe păstra trupul lui drept, subţire, cu toate zdrenţele caraghioase care-l acopereau. Ochii ei îi întâlniră pe ai lui. Ochii lui Scarlett – grăitori, rugători, ochii lui Ashley – depărtaţi ca nişte lacuri de munte sub un cer cenuşiu. Citi în ei condamnarea visurilor şi a dorinţelor ei nebuneşti.

Durerea şi descurajarea o năpădiră. Îşi îngropă capul în mâini şi începu să plângă. Ashley n-o văzuse niciodată plângând. Nu-i venise niciodată în minte că femei atât de tari ca Scarlett ar putea să plângă, şi fu cuprins de un mare elan de duioşie pentru ea, în care se amesteca remuşcarea. Se apropie îndată de ea şi, luând-o în braţe, începu să o legene ca pe un copil, apăsându-i capul de piept şi şoptin-du-i:

— Draga mea! Fetiţa mea curajoasă. nu, nu! Nu trebuie să plângi!

Abia o atrase lângă el şi o simţi transformându-se în îmbrăţişarea lui. Era ceva magic în trupul subţire pe care-l ţinea. În ochii verzi care îl priveau se aprinse o lumină plină de duioşie. Dintr-o dată, trista iarnă nu mai exista. Pentru Ashley era din nou primăvară, acea primăvară înmiresmată a cărei amintire aproape că o uitase, acea primăvară plină de murmure şi de foşnetul frunzelor verzi. Retrăia zilele fără griji de altădată, în vremuri când dorinţele tinereţii sale nu-şi pierduseră căldura. Uită anii de amărăciuni pe care-i cunoscuse de atunci şi, văzând cum freamătă buzele roşii care se ridicau spre el, o sărută.

Scarlett simţi un zgomot surd şi straniu, ca şi când ar fi dus la ureche o scoică şi-şi dădu seama, confuz, că erau bătăile înăbuşite ale inimii ei înnebunite. I se părea că trupul i se topeşte în acela al lui Ashley. Pierzând orice noţiune a timpului, rămaseră astfel lipiţi unul de altul, Ashley sărutându-i lacom buzele, ca şi cum nu s-ar putea sătura niciodată.

Când o lăsă, Scarlett avu impresia că-şi va pierde echilibrul şi se sprijini de gard. Ridică spre Ashley ochii strălucind de dragoste şi de triumf.

— Mă iubeşti! Mă iubeşti! Spune-mi-o. spune-o!

Mâinile lui o apucară din nou de umeri. Le simţi tremurând şi-i plăcu fiorul care le străbătea. Se lipi de el arzătoare, dar el o respinse şi o privi, cu ochii cuprinşi de panică, chinuiţi de disperare şi de lupta ce se dădea în el.

— Nu! zise el. Nu! Dacă te apropii de mine, o să fii a mea aici, îndată.

Ea îi răspunse printr-un surâs radios, arătând că pentru ea clipa, locul, toate dispăruseră, în afară de amintirea buzelor lui Ashley pe buzele ei.

Deodată, el începu s-o scuture până ce vălul negru al părului ei se desfăcu şi i se răspândi pe umeri; o scutura cuprins parcă de un acces de turbare furioasă împotriva ei şi. împotriva lui.

— N-avem dreptul să facem asta! strigă el. Îţi spun că n-avem dreptul!

Crezu că i se va frânge gâtul dacă va reîncepe s-o scuture. Părul o orbea, atitudinea lui Ashley o înmărmurea. Se smulse dintr-o smucitură, se dădu îndărăt şi se uită fix la Ashley. Mici picături de sudoare îi străluceau pe frunte. Strângea pumnii ca şi când i-ar fi fost rău. Se uita la ea ţintă, şi ochii lui cenuşii o străpungeau.

— E vina mea, zise el. N-ai să-ţi reproşezi nimic şi n-o să se mai repete, fiindcă voi pleca cu Melanie şi cu copilul.

— Să pleci? strigă ea, înnebunită. Nu!

— Ba da! Pe Dumnezeul meu că voi pleca! Îţi închipui că pot să mai rămân aici după cele ce s-au petrecut. când poate să ni se mai întâmple.

— Dar, Ashley, nu poţi pleca. Unde să te duci? Mă iubeşti.

— Ţii să ţi-o spun? Ei bine, ţi-o spun. Te iubesc.

Se aplecă spre ea atât de tare, încât aproape că o turti de gard.

— Te iubesc. Îţi iubesc curajul, încăpăţânarea, focul care e în tine, totala ta lipsă de milă. Cât te iubesc? Ei bine, te iubesc atât de mult încât, acum o clipă, era să profanez ospitalitatea acestei case care ne-a adăpostit, pe mine şi pe ai mei. Era să uit pe cea mai bună dintre soţii pe care a avut-o vreodată un bărbat. da, te iubesc destul spre a te face să fii a mea aici, în noroi, ca o.

Scarlett se zbătea în mijlocul unui haos de gânduri şi inima îi era îngheţată, ca şi când ar fi fost străpunsă de un ac de gheaţă.

Spuse cu răsuflarea tăiată:

— Dacă simţi asta. şi totuşi n-ai făcut-o. înseamnă că nu mă iubeşti.

— N-am să reuşesc niciodată să te fac să înţelegi.

Tăcură şi rămaseră privindu-se. Deodată, Scarlett se-nfioră şi-şi dădu seama, ca la întoarcerea dintr-o lungă călătorie, că era iarnă, că ogoarele erau pustii şi că-i era foarte frig. Îşi dădu seama că şi chipul lui Ashley îşi reluase expresia pierdută pe care o cunoştea atât de bine şi că, pentru el de asemenea, iarna revenise aducând remuşcări şi umilinţă.

Dacă n-ar fi fost prea obosită ca să se mişte, ar fi plecat; l-ar fi lăsat pe Ashley singur şi ar fi plecat să-şi ascundă durerea în casă, dar îi era greu chiar să şi vorbească.

— Nu-mi mai rămâne nimic, zise ea în sfârşit. Nimic! Nimic de iubit, nimic de apărat. Te-am pierdut şi voi pierde şi Tara.

O privi lung, în tăcere, apoi se plecă şi luă de jos o mică bucată de argilă roşie.

— Ba da, îţi mai rămâne ceva, zise el, şi pe buze îi rătăci umbra surâsului ironic de odinioară. Un lucru pe care-l iubeşti mai mult decât pe mine. Deşi poate n-o ştii. N-ai pierdut încă Tara.

Îi luă mâna moale, îi puse în palmă bucata de argilă umedă şi-i închise degetele, şi Scarlett simţi că mâinile nu-i mai erau fierbinţi. Ale ei erau de asemenea reci. Privi bucata de pământ roşu, care nu însemna nimic pentru ea; apoi îl privi pe Ashley şi ghici că sufletul lui alcătuia un bloc pe care nici mâinile ei iubitoare, nici alte mâini nu vor reuşi să-l fărâmiţeze.

Chiar dacă asta l-ar ucide, n-o va părăsi niciodată pe Melanie. Chiar de s-ar prăpădi de dragoste pentru Scarlett până la sfârşitul zilelor, nu va fi niciodată a lui şi va lupta ca s-o ţină la distanţă. Niciodată nu va mai reuşi să străbată prin armura care îl apăra. Pentru el cuvintele ospitalitate, loialitate, onoare aveau mai mult sens decât pentru ea. Bucata de argilă era rece. O privi din nou.

— Da, zise ea, mi-a mai rămas asta.

Pentru moment, aceste cuvinte nu deşteptară nimic în ea, şi bucata de argilă rămase un bulgăre de pământ roşu. Apoi, fără să fi făcut nimic, revăzu în gând oceanul roşu de noroi care înconjura Tara şi-şi aminti cât ţinea la el şi cât luptase ca să-l păstreze, cât de grea va fi lupta pe care va trebui s-o poarte ca să nu i-l ia alţii. Se uită din nou la Ashley şi se întrebă unde se topise valul arzător care-o ridicase cu o clipă mai înainte. Era în stare să judece, dar nu mai resimţea nimic, nici pentru el, nici pentru Tara. Era golită de orice emoţie.

— N-ai nevoie să pleci, zise ea cu o voce clară. N-am deloc intenţia să vă las să muriţi cu toţii de foame, fiindcă m-am azvârlit în braţele tale. N-o să se mai întâmple.

Îi întoarse spatele şi o porni spre casă strângându-şi părul pe ceafă. Ashley o privi îndepărtându-se şi o văzu ridicându-şi umerii plăpânzi. Şi acest gest găsi mai repede drumul spre inima lui, decât toate cuvintele pe care i le spusese.