Capitolul XXXVIII.

Scarlett vedea toate acestea, se gândea la ele zi şi noapte şi trăia cu groaza zilei de mâine. Ştia că ea şi cu bărbatul ei erau pe listele negre ale yankeilor din cauza lui Tony şi că dezastrul putea să se abată asupra lor dintr-o clipă în alta. Şi totuşi, acum mai puţin ca oricând, nu putea să piardă tot ce agonisise cu atâta trudă, acum când aştepta un al doilea copil, când gaterul de-abia începea să aducă beneficii, când trebuia să mai susţină până la toamnă Tara, la viitoarea recoltă de bumbac. O, când se gândea că ar putea să piardă totul! Şi că s-ar putea să trebuiască să ia totul de la început, cu bietele arme pe care le avea împotriva acestei lumi înnebunite! Să pornească iar lupta împotriva yankeilor şi a tot ceea ce reprezentau! Obosită şi înspăimântată, simţea că ar prefera să se omoare decât s-o ia de la capăt.

În mijlocul ruinelor şi haosului care domneau în această primăvară a anului 1866, Scarlett îşi încordă toată energia ca să câştige cât mai mult cu gaterul. Lumea din Atlanta avea bani. Valul de construcţii îi dădea ocazia pe care o visase şi ştia că putea câştiga bani, dacă reuşea să nu ajungă la închisoare. Spre a-şi păstra libertatea, n-avea decât să plece spinarea în faţa insultelor, să îndure nedreptăţile, să evite orice conflict, fie cu albii, fie cu negrii, care i-ar putea face rău. Cu toate că nu putea să sufere pe eliberaţi, cu toate că era cuprinsă de furie ori de câte ori întâlnea negri obraznici, ori îi auzea râzând sau glumind, niciodată nu le arunca cea mai mică privire de dispreţ. Cu toate că-i ura pe toţi acei carpetbagger-i şi scalawag-i care strângeau peste noapte averi uriaşe, în timp ce ea muncea din greu, niciodată nu lăsa să-i scape cea mai mică observaţie rău-voitoare asupra lor. Nimeni din Atlanta nu simţea o mai mare scârbă de yankei decât ea, şi numai vederea unei uniforme albastre o făcea să turbeze. Dar chiar în intimitate se ferea să-i vorbească de rău.

"Am să-mi ţin gura", îşi zicea ea cu încăpăţânare. "Ceilalţi n-au decât să-şi piardă vremea văitându-se şi regretând timpurile bune de odinioară şi pe bărbaţii care nu se vor mai reîntoarce niciodată. Ceilalţi n-au decât să scoată foc pe nări împotriva yankeilor, n-au decât să protesteze că li s-a luat dreptul de a vota, n-au decât să meargă la închisoare fiindcă îşi spun părerile sus şi tare, n-au decât să fie spânzuraţi fiindcă fac parte din Ku Klux Klan (acest nume insipra aproape tot atâta groază lui Scarlett ca şi negrilor); celelalte femei n-au decât să fie mândre că bărbaţii lor sunt membri ai Klanu-ului (slavă Domnului, Frank nu fusese niciodată amestecat în poveştile astea!) da, ceilalţi n-au decât să se înfurie, să tune şi să fulgere, să comploteze şi să conspire după pofta inimii, ca să schimbe lucruri pe care nu le pot schimba. Şi-apoi, la ce te duce această credinţă faţă de trecut, când prezentul e atât de îngrijorător şi viitorul atât de nesigur? La ce bun toate poveştile astea cu votatul, când înainte de toate e vorba să ai un acoperiş deasupra capului, şi pâine la masă, şi să nu fii aruncat la închisoare? O, Dumnezeule, te rog, fă să pot rezista până în iunie!"

Numai până în iunie! Scarlett ştia că la acea epocă va fi silită să se închidă în casă şi să aştepte să nască. Chiar şi acum unii se uitau strâmb văzând-o că umblă în starea în care era. Nici o femeie cumsecade nu iese când e însărcinată. Frank şi Pitty o rugau să-i scutească şi pe ei şi pe ea însăşi de această nouă ruşine, aşa că le făgăduise să nu mai lucreze decât până în iunie.

Numai până în iunie! În iunie gaterul va merge destul de bine ca să se poată lipsi de ea. În iunie va avea destui bani ca să privească viitorul cu mai multă încredere. Dar avea încă atâtea lucruri de făcut, şi dispunea de atât de puţină vreme! Ar fi vrut ca zilele să fie mai lungi şi număra cu înfrigurare clipele. Trebuia să câştige bani, cât mai mulţi bani, şi cu orice preţ.

Tot îmboldindu-l pe Frank, reuşise să-l scoată puţin din timiditatea lui. Obţinuse să i se achite unele dintre facturi şi prăvălia mergea mai bine. Totuşi, nădejdile ei cele mai mari se întemeiau pe gater. Pe vremea aceea Atlanta era ca un arbore uriaş al cărui trunchi ar fi fost retezat, dar care a început să creacă din nou cu mai multă vigoare, cu un frunziş mai des, cu ramuri mai multe. Negustorii de materiale de construcţie n-ajungeau să-i satisfacă pe clienţi. Preţurile lemnului de construcţie, ale cărămizii şi pietrei creşteau, şi gaterul funcţiona fără încetare din zori până-n noapte.

Scarlett îşi petrecea o parte din zi la gater. Îşi băga nasul peste tot şi, convinsă că o furau, încerca să pună capăt acestei stări de lucruri. Totuşi, cea mai mare parte a timpului o petrecea în oraş, împărţindu-şi timpul între constructori, antreprenori şi tâmplari. Mergea chiar pe la persoane necunoscute despre care auzise că au de gând să construiască ceva. Avea un cuvânt amabil pentru fiecare şi nu pleca decât după ce obţinuse o comandă sau făgăduiala de a nu cumpăra decât de la ea.

În curând deveni o figură cunoscută pe străzile Atlantei. Înfofolită într-o cuvertură, cu mâinile ei mici înmănuşate, încrucişate pe genunchi, trecea cu trăsurica, alături de bătrânul Peter, foarte demn şi foarte nemulţumit de rolul său. Mătuşa Pitty îi cususe nepoatei sale o frumoasă pelerină verde care îi ascundea silueta îngroşată şi-i confecţionase o pălărioară de aceeaşi culoare, care se potrivea cu culoarea ochilor ei. Toaleta îi venea de minune şi o purta întotdeauna când făcea vizite clienţilor săi. Un pic de fard pe obraz, un parfum subtil de apă de colonie răspândit în jurul ei o făceau să ofere o imagine delicioasă atâta timp cât nu era silită să coboare şi să-şi arate silueta. De altfel, i se întâmpla rar să coboare din trăsură. De cele mai multe ori era suficient un surâs sau un mic gest prietenos spre a-i atrage pe clienţi la trăsurica ei şi erau chiar unii care stăteau cu capul gol în ploaie discutând afaceri cu ea.

Nu era singura care întrevăzuse posibiltatea de a câştiga bani cu lemnul de construcţie, dar nu se temea de concurenţii săi. Îşi dădea seama, cu mândrie, că făcea cât oricare din ei. Era demna fiică a lui Gerald şi împrejurările nu făceau decât să ascută instinctul pentru negoţ pe care-l moştenise de la tatăl său.

La început, ceilalţi negustori de lemn râseseră la gândul că o femeie se putea lansa în afaceri, dar acum trebuiau să-şi schimbe părerea. De câte ori o vedeau trecând pe Scarlett, înjurau printre dinţi. Faptul că era femeie era adesea în favoarea ei, cu atât mai mult cu cât ştia să arboreze un aer atât de neajutorat şi de rugător, încât inimile se muiau. Reuşea fără cea mai mică greutate să înşele lumea asupra adevăratei ei firi. Era considerată o femeie curajoasă, dar timidă, constrânsă de împrejurări să exercite o meserie neplăcută pentru o femeie de lume, fără apărare, care ar muri probabil de foame dacă clienţii nu i-ar cumpăra lemnul. Numai că atunci când femeia de lume nu obţinea rezultatele dorite, redevenea foarte repede femeia de afaceri care nu şovăia să vândă în pagubă numai ca să pună mâna pe un nou client. Nu se dădea în lături să vândă şi câte un lot de lemn de proastă calitate cu acelaşi preţ ca un lot de calitate superioară, când era sigură că escrocheria nu va fi descoperită, şi-şi vorbea de rău concurenţii fără nici un scrupul. Prefăcându-se că îi vine foarte greu să spună tristul adevăr, suspina şi declara viitorilor ei clienţi că lemnul celorlalţi negustori era nu numai mult mai scump, dar şi umed, plin de noduri, într-un cuvânt de foarte proastă calitate.

Prima oară când spuse o asemenea minciună, Scarlett se simţi în acelaşi timp încurcată şi vinovată. Încurcată din cauza spontaneităţii şi uşurinţei cu care minţise, vinovată din cauză că, brusc, îi venise în minte: "Ce-ar fi zis mama?"

Ceea ce Ellen ar fi zis fiicei sale, care spunea minciuni şi recurgea la mijloace necinstite, nu era greu de ghicit. Uimită şi nevenindu-i să creadă, i-ar fi spus cu cuvinte afectuoase lucruri care dor, i-ar fi vorbit de onoare, de cinste, de lealitate şi de datoria faţă de semenii ei. Pentru moment Scarlett se înfioră, gândindu-se la privirea mamei sale, apoi imaginea se estompa, se ştergea sub influenţa hotărârii fără scrupule, a lăcomiei care se dezvoltase în ea ca o a doua natură pe vremurile tragice de la Tara. Scarlett străbătu astfel această nouă etapă cum le străbătuse şi pe celelalte, suspinând într-un fel pe care Ellen nu l-ar fi aprobat, ridicând din umeri şi repetând formula magică ce nu dădea greş: "Mă voi gândi la asta mai târziu."

Şi amintirea lui Ellen nu-i mai revenea când era vorba de operaţiuni comerciale şi nu mai simţea remuşcări întrebuinţând mijloace necinstite ca să-i atragă pe clienţi, îndepărtându-i de ceilalţi negustori de cherestea. Ştia de altfel că n-avea de ce să se teamă minţind. Spiritul cavaleresc al sudiştilor îi servea de garanţie. În Sud o femeie de lume putea spune orice despre un bărbat, în timp ce un bărbat care se respectă nu putea spune nimic despre o doamnă – şi, mai ales, n-o putea declara mincinoasă. Aşa că celorlalţi negustori de lemn nu le rămânea altceva de făcut decât s-o blesteme pe Scarlett în sinea lor şi să spună furioşi, în sânul familiei, că ar da orice ca doamna Kennedy să se trasforme în bărbat, măcar pentru cinci minute.

Un alb mai sărac, care avea un gater pe strada Decatur, încercă s-o combată pe Scarlett cu propriile ei arme, susţinând deschis că era o mincinoasă şi o escroacă. Dar lucrurile se întoarseră împotriva lui. Toată lumea fu îngrozită auzind pe un alb sărac că spune despre o doamnă de familie bună lucruri atât de jignitoare, chiar dacă purtarea ei era atât de puţin feminină. Scarlett nu răspunse la insinuările lui, rămase foarte demnă, dar încet-încet se strădui să-i ia toată clientela: vându la preţuri mai mici ca el şi, deşi gemea în sinea ei, livră lemn de calitate atât de bună spre a dovedi probitatea ei comercială, încât în curând acest negustor dădu faliment. Atunci, spre marea indignare a lui Frank, îi cumpără gaterul la preţul fixat de ea.

Odată stăpână pe acest al doilea gater, trebui să rezolve delicata problemă de a găsi un om de încredere spre a-l conduce. Nu voia să audă vorbindu-se de un alt Johnson.

Ştia bine că, deşi îl supraveghea, acesta continua să-i vândă lemnul pe ascuns, însă îşi închipui că nu-i va fi greu să găsească omul potrivit. Nu erau oare toţi săraci lipiţi? Nu erau oare străzile pline de şomeri, din care unii fuseseră putrezi de bogaţi? Nu trecea o zi fără ca Frank să nu dea de pomană vreunui fost militar mort de foame, sau ca Pitty şi bucătăreasa să nu dea de mâncare vreunui cerşetor în zdrenţe.

Dar Scarlett nu ţinea să angajeze pe vreunul din aceşti oameni; "Nu vreau oameni care de un an de zile n-au găsit nimic de făcut", îşi zicea ea. "Dacă n-au ştiut să se descurce, e semn rău. Şi-apoi, par muritori de foame, ca nişte câini bătuţi. Nu-mi plac astfel de oameni. Mie îmi trebuie cineva inteligent şi energic ca René sau Tommy Wellburn ori Kells Whiting, sau vreunul din băieţii Simmons sau. În sfârşit, cineva în genul lor. N-au aerul acela de "puţin îmi pasă" pe care-l aveau soldaţii îndată după capitulare. Ei, cel puţin, au aerul că vor să facă ceva în viaţă, să ajungă undeva."

Dar pe Scarlett o aştepta o surpriză. Băieţii Simmons care puseseră pe roate o cărămidărie, şi Kells Whiting care vindea o loţiune pentru păr, preparată de mama lui în bucătărie, o loţiune care avea darul să descreţească părul cel mai creţ, zâmbiră politicos, mulţumiră şi refuzară propunerea ei. Acelaşi lucru se întâmplă cu vreo zece alţi bărbaţi. În disperarea ei, Scarlett mări salariul pe care-l oferea, dar tot fără succes. Unul din nepoţii doamnei Merriwether spuse, plin de insolenţă, că prefera să fie căruţaş pe cont propriu decât să lucreze pentru Scarlett.

Într-o după-amiază, Scarlett îşi opri trăsurica lângă căruciorul cu pateuri al lui René Picard şi-l întrebă pe acesta, care îl conducea acasă pe prietenul său Tommy Wellburn:

— Ascultă, René, de ce nu vii să lucrezi la mine? Recunoaşte că e mai demn să conduci un gater decât să vinzi pateuri într-un cărucior. În locul tău, mi-ar fi ruşine!

— Eu nu ştiu ce-i ruşinea! zise René surâzând. Poţi să-mi vorbeşti întruna de demnitate, nu-mi ţine nici de cald, nici de rece. Am dus o viaţă demnă până când războiul m-a eliberat, la fel ca pe negri. Acum s-a isprăvit şi n-am să-mi fac sânge rău pentru atâta lucru. Îmi iubesc căruciorul cu pateuri. Îmi iubesc catârul. Îi iubesc pe scumpii yankei care cumpără pateurile soacrei mele. Nu, micuţa mea Scarlett, vreau să devin regele pateurilor. Ăsta-i destinul meu! Îmi urmez steaua, ca Napoleon.

Şi îşi flutură biciul, dramatic.

— Dar nu eşti făcut să vinzi pateuri, după cum nici Tommy nu-i făcut să se ciorovăiască cu o ceată de zidari irlandezi. Ceea ce fac eu e mai.

— Iar tu ai fost făcută să conduci un gater, da? i-o reteză Tommy, cu un zâmbet amar în colţul gurii. Da, parc-o văd pe mica Scarlett repetându-şi lecţia pe genunchii mamei ei: "Să nu vinzi niciodată lemn bun când poţi să vinzi lemn prost la un preţ mai ridicat."

René izbucni în râs. Ochii lui mici de maimuţă străluceau de ironie. Dădu un ghiont lui Tommy.

— Nu fi obraznic, zise Scarlett înţepată, deoarece nu vedea ce era de râs în remarca lui Tommy. Fireşte, nu eram făcută să conduc un gater.

— N-am vrut să fiu obraznic. Dar, fie că ai fost sau nu crescută pentru asta, fapt e că tu conduci un gater, şi nu te descurci prea rău. În orice caz, judecând după ceea ce văd în jurul meu, niciunul din noi nu face pentru moment ce era sortit să facă. De ce nu angajezi pe unul din carpetbagger-ii aceştia atât de descurcăreţi? Pădurile sunt pline de ei!

— Nu vreau un carpetbagger. Ăştia nu muncesc, şterpelesc tot ce le cade sub mână. Dac-ar fi buni de ceva, ar sta la ei acasă şi n-ar veni aici ca să ne despoaie. Ceea ce vreau e un bărbat cinstit, dintr-o familie bună, cineva inteligent, energic şi.

— Nu eşti pretenţioasă, dar n-ai să găseşti această pasăre rară la salariul pe care-l oferi. În afară de marii mutilaţi, toţi oamenii cu calităţile de care spui şi-au găsit un rost. Poate că nu sunt făcuţi pentru locurile pe care le ocupă, dar asta n-are importanţă. Muncesc pe cont propriu şi, fără îndoială, preferă asta decât să lucreze pentru o femeie.

— Bărbaţii nu sunt prea descurcăreţi când au ajuns în mizerie.

— Se poate, în orice caz sunt foarte mândri.

— Mândri! Mândria e foarte bună, mai ales când n-o susţine nimic, răspunse Scarlett ironică.

Cei doi bărbaţi râseră cam în silă, şi Scarlett avu impresia că se apropiau unul de altul, ca spre a-şi manifesta dezaprobare. Ceea ce spune Tommy e adevărat, gândi ea trecând în revistă pe toţi bărbaţii cărora le oferise sau avea de gând să le ofere conducerea gaterului. Aveau toţi câte un post. Munceau din greu, mult mai greu decât ar fi crezut că se poate munci înainte de război. Poate că munca pe care o făceau nu le plăcea, sau nu era uşoară, sau nu erau pregătiţi pentru ea, dar făceau ceva. Timpurile erau prea grele ca să-ţi alegi meseria. Şi dacă-şi plângeau speranţele pierdute, dacă regretau viaţa uşoară de altădată, numai ei o ştiau. Dădeau o nouă luptă, o luptă mai grea ca cealaltă. Le era sete de viaţă, erau însufleţiţi de aceeaşi ardoare ca pe vremea când războiul nu le tăiase încă viaţa în două.

— Scarlett, zise Tommy cu un aer jenat, nu-mi place să-ţi cer o favoare, mai ales după ce ţi-am spus lucruri dezagreabile. Totuşi, am să încerc. Poate, dealtfel, că-ţi voi face un serviciu. Cumnatul meu Hugh Elsing nu reuşeşte prea bine cu negoţul său de lemne de foc. În afară de yankei, fiecare îşi face rost singur de lemne de foc. Ştiu, pe de altă parte, că Elsing-ilor nu le prea merge bine. Eu. eu fac ce pot, dar înţelegi, o am pe nevastă-mea, şi trebuie de asemenea să-mi ajut mama şi cele două surori care sunt văduve şi stau la Sparta. Hugh e foarte cumsecade şi tu cauţi un om cumsecade. E de familie bună, după cum ştii, şi e cinstit.

— Dar nu pare să fie un om practic, altfel ar fi găsit mijlocul să iasă din încurcătură.

Tommy ridică din umeri.

— Eşti dură, Scarlett, în aprecierile tale, zise el. Îţi închipui că Hugh e un om sfârşit. Totuşi, ai putea nimeri ceva mai rău. Am impresia că bunăvoinţa şi cinstea ar compensa pe larg lipsa lui de spirit practic. Scarlett nu răspunse nimic, nevrând să fie nepoliticoasă. Pentru ea nu existau calităţi care să poată fi puse în cumpănă cu spiritul practic.

După ce căută în zadar în tot oraşul şi după ce respinse ofertele făcute de o mulţime de carpetbagger-i, sfârşi prin a fi de părerea lui Tommy şi se adresă lui Hugh Elsing. În timpul războiului, acesta fusese un ofiţer plin de curaj, dar două răni grave şi patru ani de campanie păreau să-i fi stors toată energia, lăsându-l să înfrunte greutăţile epocii de pace dezorientat ca un copil. Umbla de colo-colo, vânzându-şi lemnele de foc cu un aer de câine bătut, un lucru pe care Scarlett nu-l putea suferi – într-un cuvânt nu era deloc omul pe care sperase să-l găsească.

"E prost", îşi zicea ea. "Habar n-ar de afaceri şi pun rămăşag că nu ştie şi nici n-are să înveţe niciodată cât fac doi şi cu doi. În orice caz e cinstit şi n-are să mă înşele."

Pe vremea aceea, deşi lui Scarlett puţin îi păsa dacă e cinstită sau nu, ţinea foarte mult ca ceilalţi să fie cinstiţi. "Ce păcat că Johnnie Gallegher e legat prin contract cu Tommy Wellburn", gândea ea. "E exact felul de om care mi-ar trebui. Nu ştie ce e mila, e viclean ca o vulpe, şi sunt sigură că, dacă l-aş plăti cum trebuie, n-ar încerca să mă înşele. Ne-am înţelege foarte bine amândoi şi am putea face bune afaceri împreună. Când hotelul va fi gata, poate că va veni la mine. Până atunci, voi fi silită să mă mulţumesc cu Hugh şi cu domnul Johnson. Dacă încredinţez gaterul cel nou lui Hugh şi dacă-l las pe Johnson la cel vechi, mă voi putea ocupa de vânzările în oraş. Până îl voi lua pe Johnie, aş risca să fiu jefuită de Johnson, dacă stau în oraş tot timpul. Ce păcat că e atât de hoţ! Cred că voi face un depozit de cherestea pe jumătate din terenul pe care mi l-a lăsat Charles. De n-ar face Frank atâtea mofturi, aş putea construi o cârciumă pe cealaltă jumătate! N-are decât să spună ce vrea, dar îndată ce voi avea destui bani puşi deoparte, voi deschide cârciuma. Dacă Frank n-ar fi atât de susceptibil! O, Doamne, de ce am nimerit tocmai acest moment ca să fac un copil? În curând voi fi atât de umflată încât nu voi mai putea ieşi. O, Doamne, dacă n-aş fi fost însărcinată! O, Doamne, dacă m-ar lăsa în pace blestemaţii ăştia de yankei! Dacă."

Dacă! Dacă! Erau prea mulţi dacă în viaţă. Nu erai niciodată sigur de nimic. N-aveai nici un sentiment de securitate, ţi-era întotdeauna teamă că o să pierzi tot ce ai, teamă că va trebui să înduri din nou frigul şi foamea. Fireşte, Frank câştiga destul de bine acum, dar era mereu răcit şi, adesea, era silit să stea în pat zile întregi. Şi dacă nu se va mai putea mişca? Nu putea conta pe Frank prea mult. Nu, Scarlett nu putea conta pe nimeni şi pe nimic în afară de ea însăşi. Şi ceea ce câştiga părea atât de puţin! Ce va face dacă yankeii îi vor lua tot ce stăpânea? Dacă! Dacă!

În fiecare lună, Scarlett trimitea jumătate din ce câştiga, la Tara. Din cealaltă jumătate plătea o parte din ce datora lui Rhett şi punea restul deoparte. Nici un avar nu-şi număra aurul mai des ca ea. Nici un avar nu se temea mai mult ca ea că l-ar putea pierde. Nu voia să-şi depună banii la bancă, de teamă ca banca să nu dea faliment sau ca yankeii să nu-i confişte. Purta asupra ei cât putea mai mulţi bani, ascunşi în corset. Ascundea mici teancuri de bani în toate colţurile casei, sub o cărămidă scoasă din zid, în cutia cu cârpe, între paginile Bibliei. Pe măsură ce săptămânile treceau, devenea din ce în ce mai supărăcioasă, deoarece fiecare dolar agonisit ar fi fost un dolar pierdut dacă se producea catastrofa.

Frank, Pitty şi sevitorii îndurau accesele ei de furie cu o răbdare îngerească şi, fără să ghicească adevărata cauză, le atribuiau sarcinii. Frank ştia că femeile însărcinate trebuiesc menajate şi, lăsând orice mândrie la o parte, nu mai reproşa nevestei sale nici conducerea celor două gatere, nici faptul că umbla prin oraş în starea în care se afla – un lucru pe care nici o doamnă nu l-ar face. Purtarea ei îl punea tot timpul în încurcătură, dar îndura cu răbdare. Ştia că după naşterea copilului Scarlett va redeveni femeia dulce şi fermecătoare pe care o curtase. Însă, deşi încerca în tot felul s-o potolească, ea continua să aibă toane şi accese de furie, încât uneori credea că Scarlett nu era în toate minţile.

Nimeni nu părea să-şi dea seama că ceea ce o îndemna să se poarte ca o nebună era dorinţa ei de a-şi pune afacerile în ordine, înainte de a se închide între patru pereţi. Voia să înalţe un zid solid în faţa urii din ce în ce mai mari a yankeilor. Îi trebuiau bani, bani tot mai mulţi, în cazul când potopul s-ar revărsa asupra ei. Era obsedată de bani. Când se gândea la copilul ce va veni, îi era ciudă că vine într-o vreme atât de nepotrivită.

"Moartea, impozitele şi copiii! Vin întotdeauna când nu trebuie!"

Atlanta fusese destul de scandalizată când Scarlett, o femeie, se apucase să conducă un gater; dar acum toată lumea socotea că întrecea limitele îngăduite. Lipsa ei de scrupule în afaceri era revoltătoare, mai ales când te gândeai că biata ei mamă era o Robillard. Iar faptul că umbla prin oraş când lumea ştia că e însărcinată era într-adevăr o indecenţă. Începând din clipa când se putea bănui că e însărcinată, nici o femeie albă cinstită nu mai ieşea din casă, şi chiar şi negresele care călcau această regulă erau o excepţie. Doamna Merriwether declară cu indignare că dacă Scarlett continua aşa, va naşte pe stradă.

Însă, toate criticile aduse purtării ei de până acum erau un fleac faţă de zvonurile ce începură să circule pe socoteala ei. Nu numai că Scarlett avea afaceri cu yankeii, dar dădea chiar impresia că o face cu plăcere!

Doamna Merriwether şi mulţi alţi sudişti încheiau şi ei afaceri cu noii-veniţi din Nord, dar diferenţa consta în aceea că toţi arătau clar că o făceau de nevoie. Pe când Scarlett! Când te gândeşti că Scarlett lua chiar ceaiul cu nevestele ofiţerilor yankei, la ele acasă! Doar că nu le primise la ea acasă, şi lumea spunea că, de n-ar fi fost mătuşa Pitty şi Frank, ar fi făcut-o şi pe-asta.

Scarlett ştia foarte bine că oraşul o vorbea de rău, dar nu-i păsa deloc. Nu putea să-şi permită să-i pese. Nutrea împotriva yankeilor o ură tot atât de cruntă ca în ziua în care încercaseră să dea foc Tarei, dar ştia să-şi ascundă această ură. Ştia că, spre a câştiga bani, trebuie să lucreze cu yankeii şi învăţase că cel mai sigur mijloc să şi-i facă clienţi era să-i farmece cu surâsuri şi cu cuvinte amabile.

Într-o zi, când va fi foarte bogată şi când banii ei vor fi în siguranţă într-un loc de unde yankeii nu-i vor putea lua, atunci, ei bine, atunci le va spune exact ceea ce gândea despre ei, le va arăta cât îi urăşte şi cât îi dispreţuieşte. Ce bucurie va fi pentru ea! Dar, deocamdată, bunul-simţ îi poruncea să se înţeleagă cu ei. Şi dacă asta se cheamă ipocrizie, păcat că lumea din Atlanta nu-i urma pilda.

Scarlett descoperi că era extrem de uşor să-ţi faci relaţii printre ofiţerii yankei. Exilaţi într-o ţară duşmană, se simţeau stingheri şi mulţi dintre ei doreau să cunoască femei de lume. Când treceau pe stradă, femeile cinstite îşi strângeau fustele şi-i priveau ca şi cum ar fi fost gata să-i scuipe în obraz. Numai femeile uşoare şi negresele se purtau drăguţ cu ei. Deşi Scarlett făcea o meserie de bărbat, era totuşi femeie de lume şi ofiţerii yankei tresăreau de bucurie când le arunca un surâs frumos sau când o licărire amabilă trecea prin ochii ei verzi.

Adeseori, Scarlett îşi oprea trăsurica spre a sta de vorbă cu ei, dar, în timp ce făcea gropiţe, scârba ei pentru aceşti oameni era atât de puternică, încât cu greu se stăpânea să nu-i ocărască. Totuşi, se stăpânea şi-şi dădea seama că-i manevra pe yankei cu aceeaşi uşurinţă cu care-i manevrase odinioară, spre a se distra, pe tinerii sudişti. Numai că, de astă-dată, nu era vorba de distracţie, ci de afaceri foarte serioase. Rolul pe care şi-l impunea era acela al unei femei fermecătoare şi rafinate din Sud, căzută în mizerie. Datorită aerului ei demn şi rezervat, ştia să-şi ţină victimele la distanţă respectuoasă, dar avea totuşi în felul ei de a fi un farmec care încălzea inimile ofiţerilor yankei atunci când se gândeau la doamna Kennedy.

Această amabilitate a ei era folositoare, şi pe ea conta Scarlett. Mulţi ofiţeri din garnizoană, neştiind câtă vreme vor rămâne la Atlanta, îşi aduseseră nevestele şi copiii. Dat fiind că hotelurile şi pensiunile erau pline, unii dintre ei îşi construiau case. Erau deci încântaţi să cumpere lemnul necesar de la graţioasa doamnă Kennedy, care le arăta mai multă amabilitate decât oricine. Carpetbagger-ii şi scallawag-ii, care îşi clădeau locuinţe frumoase, hoteluri şi prăvălii, cu averile făcute peste noapte, preferau şi ei să aibă de-a face cu Scarlett decât cu foştii militari confederaţi, care, deşi curtenitori, se purtau cu o răceală mai rea decât o duşmănie făţişă.

Aşadar, fiindcă era frumoasă şi fermecătoare şi fiindcă ştia să ia câteodată un aer nenorocit sau disperat, Scarlett îi făcea pe yankei să simtă că e datoria lor să vină în ajutorul unei femei curajoase, al cărei bărbat nu era la înălţimea ei, şi deveneau cu plăcere clienţii ei şi în acelaşi timp ai lui Frank. Şi Scarlett, văzând că negoţul ei lua proporţii serioase, îşi zicea nu numai că salva prezentul datorită banilor yankei, dar şi că-şi asigura viitorul, mulţumită prietenilor yankei.

Scarlett constata că-i era mai uşor decât îşi închipuise să menţină relaţiile cu ofiţerii yankei pe planul pe care-l dorise, căci ei păreau a avea o teamă cumplită de doamnele sudiste; în schimb, raporturile ei cu soţiile lor nu întârziară să devină pentru ea o problemă pe care n-o prevăzuse. Nu dorise să aibă legături cu femeile yankee. Ar fi vrut să le evite, dar era cu neputinţă. Femeile ofiţerilor erau hotărâte s-o cunoască. Ardeau de dorinţa de a face mai îndeaproape cunoştinţă cu Sudul şi cu femeile Sudului şi, pentru prima oară, Scarlett le oferea un mijloc de a-şi satisface această curiozitate. Celelalte doamne din Atlanta nu ţineau deloc să le vadă şi refuzau chiar să le salute la biserică; de aceea, când Scarlett venea la ele să trateze o afacere, o primeau ca pe Mesia. Adeseori, când îşi oprea trăsurica în faţa unei locuinţe yankee şi începea să discute cu stăpânul casei calităţile lemnelor, soţia acestuia ieşea să ia parte la conversaţie sau o invita pe Scarlett să intre la o ceaşcă de ceai. Deşi o făcea în silă, Scarlett primea de cele mai multe ori invitaţia, căci spera să câştige astfel o nouă clientă lui Frank. Însă întrebările prea personale ale acestor doamne şi atitudinea lor condescendentă şi dispreţuitoare faţă de tot ceea ce privea Sudul îi puneau răbdarea la grea încercare.

Considerând că, după Biblie, "Coliba unchiului Tom" era singura carte demnă de crezare, femeile yankee voiau să afle toate detaliile în legătură cu câinii cruzi pe care-i creştea fiecare sudist spre a vâna pe sclavii fugari. N-o credeau niciodată pe Scarlett când le spunea că nu văzuse niciodată în jurul ei decât câini blânzi ca mieii. Doreau de asemenea să afle cum marcau plantatorii cu fierul roşu feţele sclavilor lor şi cum îi omorau în bătăi cu biciul. În sfârşit, manifestau un interes de oameni prost-crescuţi pentru problema concubinajului la sclavi. Aceasta o supăra cu atât mai mult, cu cât numărul copiilor mulatri în Atlanta crescuse foarte mult de când se stabiliseră atâţia yankei aici.

Oricare altă doamnă din Atlanta s-ar fi înfuriat în faţa unor astfel de manifestări de ignoranţă crasă, dar Scarlett reuşea, totuşi, să se stăpânească, găsind de altfel că asemenea cuvinte meritau mai mult dispreţul decât mânia. La urma-urmei, femeile astea erau yankee şi nu te puteai aştepta la altceva din partea lor. Jignirile repetate ale patriei ei, ale poporului ei şi ale moravurilor lui n-o atingeau pe Scarlett şi nu trezeau în ea decât un dispreţ ascuns cu grijă. Aceasta dură până în ziua când un incident veni să slobozească toată furia tinerei femei şi-i îngădui să măsoare cât de adâncă era prăpastia care despărţea Nordul de Sud, prăpastie peste care nu exista nici o punte de legătură. Într-o după-amiază, revenind acasă în trăsură cu unchiul Peter, trecu prin faţa unei case în care locuiau, îngrămădite, familiile a trei ofiţeri yankei. Toţi aceştia aşteptau să se termine construcţia caselor lor, cu lemnul cumpărat de la Scarlett. În momentul acela cele trei soţii ale ofiţerilor yankei se aflau în mijlocul şoselei. Zărind-o pe Scarlett, îi făcură semn să se oprească; se apropiară de trăsură, şi o salutară pe Scarlett cu accentul din Nord, care o făcea întotdeauna să-şi spună că le-ar putea ierta yankeilor orice, în afară de vocile lor.

— Eşti tocmai persoana pe care voiam s-o întâlnesc, doamnă Kennedy, declară una din ele, o femeie înaltă şi slabă, originară din Maine. Aş dori să capăt câteva informaţiuni privitoare la acest oraş înapoiat.

Scarlett înghiţi insulta adusă Atlantei cu dispreţul cuvenit, şi se sili să surâdă.

— Cu ce vă pot fi de folos?

— Bridget, guvernanta copiilor mei, s-a întors în Nord. Mi-a spus că nu mai vrea să rămână o zi în mijlocul "cioroilor" ăstora, cum le spune ea. Şi copiii mă înnebunesc! Te rog, spune-mi ce trebuie să fac ca să găsesc o altă guvernantă. Nu ştiu cui să mă adresez.

— Nu e prea greu, zise Scarlett zâmbind. Dacă reuşeşti să pui mâna pe o negresă de la ţară, care n-a fost încă influenţată de Biroul Eliberaţilor, vei avea o guvernantă ideală. N-ai decât să stai în faţa porţii dumitale, şi să întrebi negresele care trec; sunt sigură că.

Cele trei femei o întrerupseră prin strigăte de indignare.

— Îţi închipui că-mi voi încredinţa copiii unei negrese? exclamă doamna din Maine. Vreau o irlandeză, o fată cumsecade!

— Mi-e teamă că nu vei găsi o servitoare irlandeză în Atlanta, răspunse Scarlett cu oarecare răceală. În ceea ce mă priveşte, n-am văzut niciodată sevitori albi şi nici n-aş voi să-i am la mine acasă. Oricum, adăugă ea cu o uşoară ironie, te asigur că negrii nu sunt canibali şi că poţi avea deplină încredere în ei.

— Dumnezeule! Nu-i vreau sub acoperişul meu! Ce idee! Să las ca o negresă să pună mâna pe copiii mei! Asta nu!

Scarlett se gândi la mâinile bune şi noduroase ale lui Mammy, care munciseră atâta pentru Ellen, pentru ea şi pentru Wade. Cu ce drept vorbeau astfel străinele acestea? Nici nu ştiau cât puteau fi de duioase aceste mâini negre, aceste mâini făcute să liniştească, să consoleze, să mângâie.

— Mă mir că vorbiţi astfel, zise Scarlett şi zâmbi. Doar dumneavoastră i-aţi dezrobit pe negri!

— Dumnezeule! Eu nu, draga mea, zise doamna din Maine râzând. Nu văzusem niciodată un negru înainte de a veni aici luna trecută, şi bucuroasă m-aş lipsi să-i văd. Mi-e silă de ei. Nu-mi inspiră nici o încredere.

De câteva clipe Scarlett îşi dădea seama că unchiul Peter răsufla greu şi stătea foarte ţeapăn, privind fix la urechile calului.

— Ia uitaţi-vă la cioroiul ăsta bătrân! exclamă deodată doamna din Maine, arătând pe unchiul Peter tovarăşelor sale. E umflat ca o broască. Pariez că e răsfăţatul dumitale, adăugă ea întorcându-se spre Scarlett. Voi, sudiştii, nu ştiţi să vă purtaţi cu negrii! Îi răsfăţaţi prea mult.

Unchiul Peter răsuflă adânc, fruntea i se încreţi, dar îşi păstră impasibilitatea. Să fie făcut "cioroi" de către un alb! Nu i se întâmplase asta niciodată! Să i se spună "răsfăţat", la vârsta lui, el care ţinea atât la propria-i demnitate, el are era atât de mândru de a fi de ani de zile sprijinul familiei Hamilton!

Scarlett nu îndrăzni să-l privească în faţă, dar ghici că bărbia îi tremura sub ofensa adusă amorului său propriu. Se simţi cuprinsă de o furie sălbatică. Ascultase cu calm cum femeile yankee îşi băteau joc de armata confederată, întinând reputaţia lui Jeff Davis şi acuzându-i pe sudişti că îşi asasinează şi că îşi chinuiesc sclavii. Ar fi tolerat chiar să-i fie criticată virtutea şi cinstea, dacă ar fi tras vreun folos tăcând, dar la gândul că aceste femei jigniseră prin observaţiile lor stupide pe bătrânul şi credinciosul servitor, luă foc ca un butoi de pulbere în care s-ar fi aruncat un chibrit. Ochii i se aţintiră asupra pistolului mare, înfipt la brâul lui Peter, şi mâna aproape că i se întinse spre el. Da, aceşti cuceritori ignoranţi şi obraznici ar merita să fie culcaţi la pământ ca nişte câini! Se stăpâni însă, strânse din dinţi până ce i se văzură muşchii obrajilor şi-şi aminti la timp că nu sosise încă momentul de a spune yankeilor ceea ce gândea despre ei. Într-o zi le va trânti adevărul în faţă, dar nu acum!

— Unchiul Peter face parte din familie, zise ea cu o voce tremurândă. La revedere. Mână înainte, unchiule Peter!

Bătrânul negru dădu bici calului atât de brusc, încât animalul, surpins, se cabră şi trăsura făcu un salt. Scarlett avu totuşi timpul să audă pe doamna din Maine întrebându-şi prietenele:

— Face parte din familie?! Totuşi parcă nu sunt rude – ce credeţi? E atât de negru!

"Să-i ia dracu pe toţi! Ar merita să fie şterşi de pe faţa pământului. Dacă voi fi vreodată destul de bogată, am să-i scuip în obraz, am să."

Scarlett se uită la Peter şi zări o lacrimă curgându-i de-a lungul nasului. De îndată, ochii i se umplură de lacrimi. Simţi o imensă duioşie pentru bătrânul negru, o imensă durere pentru umilinţa pe care o suferise. Femeile acestea îl jigniseră pe unchiul Peter – pe unchiul Peter care făcuse tot războiul Mexicului cu bătrânul colonel Hamilton, care-şi ţinuse stăpânul în braţe când acesta îşi dăduse sufletul, care crescuse pe Melly şi pe Charles şi veghease asupra bietei Pittypat, având grijă de ea în timpul refugiului şi făcând apoi rost de un cal ca s-o readucă de la Macon printr-o regiune devastată de război. Şi femeile acelea pretindeau că nu puteau avea încredere în negri!

— Unchiule Peter, zise Scarlett cu glas tremurat, punând mâna pe braţul subţire al bătrânului vizitiu. Mi-e ruşine când te văd plângând. Nu trebuie să iei în seamă ce spun. Nu sunt decât nişte scârbe de femei yankee!

— Au vo'bit în faţa mea ca şi cum aş fi fost un catâ' ca'e nu le putea înţelege. ca şi cum aş fi fost un af'ican şi nu puteam să ştiu ce spuneau, declară unchiul Peter, suflându-şi zgomotos nasul. Şi mi-au spus "cio'oi", şi mie nu mi-au spus niciodată albii "cio'oi", şi mi-au spus şi "'ăsfă-ţat" şi au spus că nu poţi avea înc'ede'e în neg'i! Să n-ai înc'ede'e în mine! Când băt'ânul colonel e'a să moa'ă, mi-a spus: "Tu, Pete', să ai g'ijă de copii. Să veghezi asup'a domnişoa'ei Pittypat", a zis el, "fiindcă n-a'e minte nici cât o păsă'ică." Şi eu, de atunci, am vegheat me'eu asup'a ei.

— Numai Arhanghelul Gabriel ar fi putut face mai mult, îi spuse Scarlett ca să-l liniştească. Mă întreb ce am fi devenit toţi fără tine.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, mulţumesc, sunteţi foa'te d'ăguţă. Eu ştiu, şi dumneavoast'ă ştiţi, da' yankeii nu ştiu, şi nici nu vo' să ştie! Da' de ce se amestecă în t'ebu'ile noast'e, domnişoa'ă Sca'lett? Ei nu ne înţeleg pe noi, confede'aţii!

Scarlett nu răspunse nimic, fiindcă era încă prea stăpânită de furia pe care nu o lăsase să izbucnească în faţa femeilor yankee. Bătrânul vizitiu şi Scarlett îşi urmară drumul în tăcere. Unchiul Peter nu mai ofta, dar buza de jos îi atârna în afară, într-un mod îngrijorător. Indignarea lui creştea, cu cât se gândea mai mult la lovitura pe care o primise.

"Ce ciudaţi sunt blestemaţii ăştia de yankei!" se gândea Scarlett. "Femeile astea îşi închipuie că dacă Peter e negru n-are urechi să le audă! Yankeii nu ştiu că negrii sunt ca nişte copii, că trebuie să-i iei cu binişorul; să-i îndrumi, să le faci complimente, să-i mângâi, să-i cerţi. Yankeii nu-i înţeleg nici pe negri, nici natura raporturilor care existau între ei şi foştii lor stăpâni. Asta nu i-a împiedicat să se lupte ca să-i alibereze. Acum, când i-au eliberat, nu vor să mai audă vorbindu-se de ei, decât spre a-i teroriza pe sudişti. Nu-i iubesc, n-au încredere în ei, nu-i înţeleg şi, totuşi, nu contenesc să strige în gura mare că sudiştii n-au ştiut să se poarte cu ei."

Să n-ai încredere în negri! Scarlett avea mai mare încredere în negri decât în majoritatea albilor şi, în orice caz, avea mai mare încredere în ei decât în orice yankeu. Găseai la negri o lealitate, o credinţă fără margini, o dragoste pe care nimic n-o putea perverti, pe care nici o sumă de bani n-o putea cumpăra. Scarlett se gândi la negrii care rămăseseră la Tara în momentul invaziei yankeilor, atunci când ar fi putut atât de uşor să fugă şi să ducă o viaţă de trândăvie sub protecţia yankeilor. Se gândi la Dilcey, muncind pe ogoarele de bumbac alături de ea; la Pork, riscându-şi viaţa ca să fure o găină pentru ca ei să nu moară de foame; la Mammy, însoţind-o la Atlanta spre a o împiedica să facă vreo faptă necugetată. Se gândi la sevitorii vecinilor ei, care rămăseseră cerdincioşi protejându-şi stăpânele în timp ce bărbaţii erau la război, însoţindu-le în refugiu în mijlocul primejdiilor războiului, îngrijind de răniţi, înmormântând morţii, mângâind pe cei în suferinţă, muncind din greu, cerşind sau furând ca să hrănească familii întregi. Şi chiar acum, când Biroul Eliberaţilor le făgăduia marea cu sarea, rămâneau lângă foştii lor stăpâni şi munceau mai greu decât munciseră vreodată în timpul sclaviei. Dar yankeii nu înţelegeau lucrurile astea şi nu le vor înţelege niciodată.

— Totuşi, ţi-au dat libertatea, zise Scarlett tare.

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett! Nu mi-au dat libe'tatea! Nu v'eau nici o libe'tate de la ticăloşii ăştia! declară Peter cu indignare. Fac pa'te şi acum din casa domnişoa'ei Pitty şi când o să mo', o să mă îng'oape în cimiti'ul Hamiltonilo', unde-mi am locu'. Oh, ce-o să-şi mai iasă din fi'e domnişoa'a mea când o să-i spun că aţi lăsat să mă jignească femeile alea yankee.

— Nu-i adevărat! strigă Scarlett surprinsă.

— Ba da, domnişoa'ă Sca'lett, e adevă'at, zise Peter, cu buza mai ameninţătoare ca oricând. Vezi că dacă n-am fi avut t'eabă cu yankeii, n-a' fi putut să mă jignească. Dacă nu le-aţi fi vo'bit, nu m-a' fi t'atat ca pe un catâ' sau ca pe un af'ican. Şi pe u'mă, nici nu mi-aţi luat apă'a'ea!

— Ba da! protestă Scarlett, ofensată de această observaţie. Nu le-am spus că faci parte din familie?

— Asta nu înseamnă că mi-aţi luat apă'a'ea, fiindcă ăsta-i un fapt cunoscut. Domnişoa'ă Sca'lett, n-aveţi nevoie să faceţi negoţ cu yankeii. Nici o altă cucoană nu face. Domnişoa'a Pitty nici nu s-a' uita maca' la v'eunu' din ei. Şi n-o să-i placă deloc când o să afle ce-au spus de mine.

Reproşurile lui Peter erau mult mai dureroase decât orice i-ar fi putut spune Frank, mătuşa Pitty sau vecinii, şi Scarlett, ofensată, se stăpâni ca să nu tragă o papară bătrânului vizitiu. Peter avea dreptate, dar o irita să primească observaţii de la un negru, şi mai ales de la un negru care o servea. Nu era nimic mai umilitor pentru un sudist decât să piardă stima servitorilor săi.

— " 'ăsfăţat", mormăi Peter. C'ed că după asta, domnişoa'a Pitty n-o să mai v'ea să vă conduc. Nu, domnişoa'ă Sca'lett!

— Aş vrea s-o văd şi pe-asta! Deocamdată, te rog să taci.

— O să am junghiu'i în spate, anunţă Peter pe un ton jalnic. Spatele mă doa'e de pe acum aşa de 'ău, că abia de mai pot să stau d'ept. Dacă mă doa'e, domnişoa'a Pitty n-o să mă mai lase să mân calu'. Domnişoa'ă Sca'lett, n-o să vă folosească la nimic să vă aveţi bine cu yankeii şi cu secătu'ile albe, dacă nu vă aveţi bine cu familia.

Nici nu se putea rezuma situaţia în termeni mai precişi, şi Scarlett căzu din nou într-o tăcere furioasă.

Da, avea aprobarea cuceritorilor, dar rudele şi prietenii ei o criticau. Ştia tot ce se spunea despre ea, şi iată că însuşi Peter o dezaproba atât de mult, încât nu mai voia să se arate în public alături de ea. Constatarea aceasta era picătura care face să se reverse paharul.

Până atunci îşi bătuse joc de gura lumii, dar cuvintele lui Peter aprinseră în ea o ură aprigă împotriva vecinilor, o ură tot atât de mare ca şi aceea pe care o nutrea pentru yankei.

"Ce le pasă ce fac eu?" gândi ea. "Îşi închipuie poate că mă amuză să am de-a face cu yankei şi să muncesc ca o roabă? Atitudinea lor îmi face viaţa şi mai grea. N-au decât să creadă ce vor. Mi-e perfect egal. N-am timp să mă opresc la asemenea fleacuri. Dar mai târziu. mai târziu."

Mai târziu, când lumea ei îşi va fi regăsit calmul, va putea să-şi încrucişeze braţele şi să fie iar o doamnă, cum fusese Ellen. Se va arăta neajutorată şi lipsită de apărare, va duce o viaţă liniştită şi toată lumea o va stima. Ce nu va face când va fi bogată! Îşi va putea îngădui să fie atât de bună şi de amabilă ca şi Ellen; se va gândi la ceilalţi, va ţine seama de convenienţe. Nu va mai tremura întruna de frică. Viaţa se va scurge fără ciocniri violente. Va avea timp să se joace cu copiii şi să asiste la lecţiile lor. Prietenele ei vor veni să-şi petreacă după-amiaza la ea. În foşnetul rochiilor de mătase şi în fâlfâirea evantaielor din frunze de palmier, va servi ceai, sandvişuri şi prăjituri. Va pălăvrăgi ceasuri întregi. Va fi miloasă faţă de cei în suferinţă. Va duce săracilor coşuri cu tot felul de lucruri, supe şi compoturi bolnavilor, şi va plimba cu trăsura ei pe cei lipsiţi de mijloace. Va fi astfel o adevărată doamnă, în sensul sudist al cuvântului. Atunci, toată lumea o va iubi, aşa cum o iubise pe Ellen; toată lumea va lăuda altruismul ei şi va fi numită "Doamna cea bună!"

Nimic nu-i strica plăcerea pe care i-o produceau aceste viziuni ale viitorului. Nu-şi dădea seama că, în fond, n-avea deloc chef să devină bună sau miloasă. Dorea numai să vadă că i se atribuie aceste calităţi. Dar mintea ei nu era în stare să înţeleagă astfel de nuanţe. Îi ajungea să viseze că într-o zi, când va fi bogată, toată lumea o va stima.

Într-o zi! Da, într-o zi, dar nu acum. Acum n-avea timp să fie o doamnă.

Peter îşi ţinu cuvântul. Mătuşa Pitty îşi pierdu cumpătul şi junghiurile lui Peter luară proporţii atât de mari într-o singură noapte, încât nu mai mână trăsura niciodată. Scarlett fu silită să mâne ea însăşi, şi bătăturile care începuseră să dispară îi apărură din nou pe degete.

Astfel trecu primăvara. În mai, luna frunzelor verzi şi a miresmelor, vremea frumoasă urmă ploilor răcoroase din aprilie. Fiecare săptămână aducea lui Scarlett, din ce în ce mai jenată de sarcină, noi griji şi o muncă tot mai grea. Foştii ei prieteni se purtau rece cu ea. Dimpotrivă, în familia ei, toată lumea era plină de atenţii faţă de ea, şi cu toţii înţelegeau din ce în ce mai puţin ce o îndemna să muncească din greu. În timpul acestor zile de griji şi de strădanii, nu era decât o singură fiinţă pe lume care o înţelegea şi pe care se putea bizui – Rhett Butler.

Scarlett se mira cu atât mai mult de această schimbare, fiindcă până atunci Rhett fusese neastâmpărat ca argintul viu şi răutăcios ca un diavol de curând ieşit din iad. Dar el îi arăta că o înţelege, un lucru pe care nu i-l arătase nimeni până acum şi la care nu se aşteptase din partea lui.

Se ducea adesea la New Orleans, fără să explice niciodată cauza acestor misterioase călătorii, dar Scarlett era convinsă, nu fără să resimtă o anumită gelozie, că se ducea să vadă o femeie, sau poate mai multe. După ce însă unchiul Peter refuzase să mai mâne calul, Rhett rămase din ce în ce mai mult la Atlanta.

Când era în oraş, Rhett îşi petrecea cea mai mare parte din timp fie într-un tripou deasupra cârciumii, fie la barul pe care-l ţinea Belle Watling, unde bea cu cei mai bogaţi yankei şi carpetbagger-i, punând la cale tot felul de afaceri, ceea ce-i făcea pe oamenii din Atlanta să-l urască mai mult chiar decât pe tovarăşii lui de băutură. Nu mai venea la mătuşa Pitty, fără îndoială din cauza sentimentelor lui Frank şi ale bătrânei domnişoare, care ar fi fost scandalizaţi să primească vizita unui bărbat, când Scarlett se afla într-o situaţie delicată. Totuşi, nu trecea o zi fără ca Rhett să n-o întâlnească din întâmplare pe tânăra femeie. Scarlett îl vedea apropiindu-se călare de trăsura ei, în timp ce trecea pe drumurile pustii care duceau la unul din cele două gatere. Se oprea întotdeauna ca să-i vorbească şi, câteodată, îşi lega calul în spatele trăsurii, şi lua el hăţurile. În acele zile Scarlett începea să obosească mai repede decât voia să admită şi era recunoscătoare lui Rhett că mâna în locul ei. Avea grijă s-o părăsească înainte de a intra în oraş, dar toată Atlanta era la curent cu întâlnirile lor, şi gurile rele nu se sfiau să sublinieze această nouă încălcare a regulilor de bunăcuviinţă.

Scarlett se întreba din când în când dacă aceste întâlniri se datorau într-adevăr numai întâmplării. Deveneau din ce în ce mai dese, pe măsură ce se scurgeau săptămânile şi se înmulţeau atacurile negrilor. Dar de ce-i căuta tocmai acum tovărăşia, când ea arăta atât de prost? Ce urmărea? Să aibă cu ea o aventură? Era imposibil, şi – la drept vorbind – se gândise oare vreodată la aşa ceva? Scarlett începea să se îndoiască. Se împlineau luni de zile de când nu mai făcuse cea mai mică aluzie la scena ce avusese loc între ei la închisoarea yankee. Nu mai vorbea deloc despre Ashley, nici despre dragostea ei pentru el. Nu mai făcea observaţii vulgare asupra "poftelor pe care i le inspira". Gândind că e mai bine să nu-l zgândăre, nu căuta să lămurească motivele acestor dese întâlniri. De altfel, ajunsese să creadă că Rhett, neavând mare lucru de făcut în afară de a juca cărţi, şi necunoscând multă lume interesantă la Atlanta, îi căuta tovărăşia numai ca să aibă cu cine sta de vorbă.

Oricare ar fi fost motivele lui Rhett, tovărăşia lui era binevenită. O asculta când se plângea de pierderea unui client sau de cei care erau răi platnici, de felul cum o escroca Johnson, sau de nepriceperea lui Hugh. O felicita pentru succesele ei, în timp ce Frank se mulţumea s-o privească cu un mic zâmbet indulgent, iar Pitty să exclame: "Doamne! Doamne!" cu un aer zăpăcit. Degeaba nega el că nu-i făcea servicii; era convinsă că o ajuta adesea să încheie afaceri profitabile, deoarece-i cunoştea pe toţi yankeii şi carpetbagger-ii bogaţi. Scarlett avea o părere proastă despre el şi niciodată nu credea ce spune, dar ori de câte ori îl vedea ieşind dintr-un drum plin de umbră, pe calul său mare şi negru, bună-dispoziţie îi revenea. În timp ce Rhett îi lua hăţurile din mână şi se suia în trăsurică, făcând cine-ştie-ce remarcă insolentă, Scarlett se simţea din nou tânără şi atrăgătoare, în ciuda sarcinii şi a vieţii pline de griji pe care o ducea. Îi spunea aproape tot ce-i trecea prin cap, fără să aibă grijă să-şi ascundă adevăratele păreri, şi întotdeauna avea ceva de spus, nu cum i se întâmpla cu Frank – sau chiar cu Ashley, dacă voia să fie sinceră cu ea însăşi. Fireşte, în conversaţiile ei cu Ashley erau atâtea lucruri pe care onoarea o împiedica să le spună, şi de altfel erau şi lucruri prea grave. Era agreabil să ai un prieten ca Rhett acum când, nu se ştie de ce, el se hotărâse să se poarte frumos cu ea. Da, era foarte agreabil, foarte reconfortant. Avea atât de puţini prieteni acum!

— Rhett, îl întrebă ea într-o zi, enervată după ultimatum-ul unchiului Peter. De ce oamenii din oraşul ăsta se poartă atât de urât cu mine şi mă vorbesc de rău? Nici de carpetbagger-i nu vorbesc mai urât! Doar mi-am văzut de treabă şi n-am făcut nimănui nici un rău şi.

— N-ai făcut nici un rău, fiindcă n-ai avut ocazia! Poate că îşi dau totuşi vag seama de asta.

— O, fii serios! Toate astea mă înfurie peste măsură. Am căutat doar să câştig ceva bani.

— Ai căutat să faci tot ce nu fac alte femei şi n-ai reuşit prea rău. Cum ţi-am mai spus-o şi altă dată, societăţii nu-i place să te singularizezi. E singurul păcat pe care nu-l iartă. Cum te deosebeşti de ceilalţi, te stigmatizează. Şi-apoi, Scarlett, numai faptul că gaterul tău merge bine e o insultă adusă oricărui bărbat ale cărui afaceri merg prost. Adu-ţi aminte că o femeie bine-crescută trebuie să stea la căminul ei şi să nu ştie ce se petrece în lumea brutală a afacerilor.

— Dar, dacă aş fi stat acasă, de multă vreme n-aş mai fi avut un cămin.

— Ar fi trebuit totuşi să stai şi să fii mândră că mori de foame, într-un chip atât de distins.

— Mofturi! Uită-te la doamna Merriwether, cum vinde pateuri yankeilor. Ceea ce face ea e mai umilitor decât să conduci un gater. Doamna Elsing face croitorie şi ţine o pensiune. Fanny pictează nişte porţelanuri oribile, pe care nu le vrea nimeni, dar toată lumea i le cumpără ca s-o ajute, şi.

— Tot nu înţelegi, scumpa mea! Cucoanele acestea nu reuşesc în afaceri şi, prin urmare, nu lovesc în orgoliul sudist al bărbaţilor lor. Ei pot încă să-şi spună: "Săracele, câtă osteneală îşi dau! Să le lăsăm să creadă că ne sunt de ajutor." Apoi, acestor cucoane pe care le-ai pomenit nu le place deloc să fie silite să muncească. Ele fac în aşa fel, încât să se ştie că nu lucrează decât din nevoie şi provizoriu, aşteptând ziua în care un bărbat va veni să le descarce de povara care nu-i făcută pentru umerii lor plăpânzi. Astfel, fiecare le deplânge soarta. Ţie, dimpotrivă, îţi place sincer munca şi nu pari dispusă să laşi pe vreun bărbat să se ocupe de afacerile pe care le conduci. Cum vrei ca lumii să-i fie milă de tine? Atlanta nu ţi-o va ierta niciodată. E atât de plăcut să-ţi fie milă de alţii!

— Aş vrea să fii serios, câteodată.

— N-ai auzit niciodată acest proverb oriental: "Câinii latră, dar caravana trece"? Lasă-i să latre, Scarlett. Sunt sigur că nimic nu-ţi va opri caravana.

— Şi deoarece câştig ceva bani, e un motiv să mă vorbească de rău?

— Nu poţi să ai totul, Scarlett. Continuă să câştigi bani ca un bărbat şi vei întâlni peste tot chipuri morocănoase, sau rămâi săracă şi fermecătoare şi vei avea o mulţime de prieteni. Şi cred că tu ai făcut de mult alegerea!

— Nu vreau să rămân săracă, se grăbi să declare Scarlett. Dar. am ales calea cea bună, nu-i aşa?

— Da, dacă ţii la bani mai mult ca la orice.

— Exact. Vreu să am bani, mai mult decât orice pe lume.

— Atunci, ai ales bine. Însă, pentru alegerea ta trebuie să plăteşti, după cum toate-n viaţă se plătesc. De data asta, plata e singurătatea.

Scarlett tăcu o clipă. Era adevărat. Când se oprea să cugete puţin, se simţea puţin singură; îi lipsea tovărăşia femeilor. În timpul războiului, când era prost-dispusă, se ducea la Ellen. După moartea lui Ellen, o avusese pe Melanie, cu toate că Melanie şi ea n-aveau nimic comun, decât grijile şi munca grea de la Tara. Acum nu mai avea pe nimeni, căci în afară de pălăvrăgeală şi bârfeli, mătuşa Pitty nu avea nimic de oferit.

— Cred., începu Scarlett cu o voce şovăielnică, că am fost întotdeauna lipsită de tovărăşie feminină. Nu numai faptul că muncesc îmi atrage antipatia femeilor din Atlanta. Nu m-au iubit niciodată. În afară de mama, nici o femeie n-a avut, într-adevăr, afecţiune pentru mine. Nici chiar surorile mele. Nu ştiu din ce cauză, dar chiar înainte de război, chiar înainte de a mă căsători cu Charles, femeilor nu le-a plăcut niciodată nimic din ce fac.

— Ai uitat-o pe doamna Wilkes, o întrerupse Rhett, ai cărui ochi străluciră plini de ironie. Te-a susţinut întotdeauna împotriva oricui şi va continua să te susţină, afară doar dacă ai comite vreun omor.

"M-a aprobat şi când am comis unul!" îşi zise Scarlett în sinea ei.

— O, Melly! exclamă ea tare, râzând dispreţuitor. Nu prea îmi face onoare că Melly e singura care mă aprobă. N-are minte nici cât o păsărică! De-ar avea cât de puţin bun-simţ.

Se opri brusc.

— De-ar avea cât de puţin bun-simţ, şi-ar da seama de unele lucruri pe care nu le-ar aproba deloc, îi sfârşi fraza Rhett. De fapt, ştii probabil mai multe ca mine în legătură cu asta.

— Să te ia dracu' cu memoria şi cu bădărănia ta.

— Iar eu voi trece sub tăcere grosolănia ta nejustificată de acum şi voi reveni la chestiunea pe care o discutam mai înainte. Bagă-ţi bine în cap că, dacă te ambiţionezi să rămâi complet diferită de ceilalţi, vei fi ţinută la distanţă nu numai de cei de vârsta ta, dar şi de cei din generaţia părinţilor tăi şi chiar şi de cei din generaţia copiilor tăi. Nu te vor înţelege niciodată şi îi va şoca tot ce vei face. Doar bunicii tăi ar fi fost mândri de tine şi ar fi zis poate: "Sângele apă nu se face!" Iar nepoţii tăi vor suspina de invidie şi vor declara: "Ce poamă trebuie să fi fost bunica!" – şi, bineînţeles, vor încerca să te imite.

Scarlett râse cu poftă.

— Câteodată o nimereşti! Iată, bunica mea Robillard. Când nu mă purtam cum trebuie, Mammy nu uita niciodată să pomenească de ea. Era rece ca gheaţa şi te asigur că nu glumea cu bunele maniere. Asta n-a împiedicat-o să se mărite de trei ori, şi o mulţime de bărbaţi s-au bătut în duel pentru ea. Se farda, purta rochii scandalos de decoltate şi sub aceste rochii n-avea. n-avea mare lucru.

— Şi nu mai puteai de admiraţie pentru ea, în timp ce căutai să-i semeni totuşi mamei tale! Ştii, am avut şi eu un bunic pirat, din partea tatei.

— Nu mai spune! Dintr-aceia care îi legau la ochi pe prizonieri şi îi împingeau în mare?

— Probabil că i se întâmpla să recurgă şi la această măsură extremă, dacă trebuia să pună mâna pe nişte bani. În orice caz, a câştigat destui bani ca să lase tatălui meu o avere frumoasă. Familia avea întotdeauna grijă să spună, când era vorba de el, "căpitanul de mare". A fost omorât într-o tavernă, cu prilejul unei încăierări. De prisos să spun că moartea lui a adus o mare uşurare copiilor, căci bătrânul era aproape tot timpul beat şi, când o lua razna, începea să povestească amintiri de li se făcea oamenilor părul măciucă. Totuşi, eu l-am admirat şi am căutat mult mai mult să-l imit pe el decât pe tatăl meu. Tata e un domn fermecător, îndopat cu principii religioase şi cu principii morale. Înţelegi cam cum vine. Sunt convins, Scarlett, că nici copiii tăi nu-ţi vor aproba purtarea, cum nu ţi-o aprobă nici doamna Merriwether, doamna Elsing şi progeniturile lor. Copiii tăi vor fi, probabil, nişte fiinţe blânde şi liniştite, cum sunt de obicei copiii celor cu caracter hotărât. Ceea ce va fi mai rău pentru ei e că, la fel ca celelalte mame, vei căuta şi tu să-i fereşti de încercările prin care ai trecut. Păcat. Încercările, greutăţile formează pe oameni sau îi zdrobesc. Vei fi deci silită să aştepţi aprobarea nepoţilor tăi.

— Mă întreb cum vor arăta nepoţii noştri?

— Vrei să spui prin aceşti "ai noştri", că tu şi cu mine vom avea nepoţi comuni? Vai, doamnă Kennedy!

Scarlett îşi dădu seama de felul greşit în care se exprimase, şi obrajii i se înroşiră. Dar ruşinea ei provenea mai ales din faptul că gluma lui Rhett o adusese brusc la realitate şi la starea în care era. Nici ea, nici Rhett nu făcuseră niciodată nici cea mai mică aluzie la starea ei. În tovărăşia lui avusese întotdeauna grijă să-şi ţină cuvertura strânsă sub braţe, chiar în zilele cele mai calde, crezând că astfel nu se observă nimic. Dar acum, la gândul că era însărcinată şi că Rhett ştia acest lucru, un sentiment de furie şi de ruşine puse stăpânire pe ea.

— Dă-te jos din trăsură, neruşinatule! strigă ea cu o voce tremurătoare.

— Nici nu mă gândesc, răspunse Rhett cu calmul său obişnuit. Se va înnopta înainte să ajungi acasă şi mi s-a spus că o nouă colonie de negri s-a aşezat pe aici, sub corturi şi în colibe. Se pare că nu sunt dintre cei prea cumsecade, şi nu văd de ce le-ai da ocazie înfierbântaţilor membri ai Ku Klux Klan-ului să-şi pună cămaşa de noapte şi să facă la noapte o plimbare.

— Dă-te jos, strigă Scarlett, încercând să-i smulgă hăţurile, dar deodată fu apucată de greţuri.

Rhett opri îndată calul, îi întinse lui Scarlett două batiste curate şi-i susţinu capul, în timp ce ea se pleca în afara trăsurii. Câteva clipe, Scarlett avu impresia că soarele ce apunea şi ale cărui raze piezişe se jucau printre frunzele tinere se îneca într-un vârtej de culori. Când îi trecu răul, îşi înfundă capul în mâini şi începu să plângă umilită. Nu numai pentru că vărsase în faţa unui bărbat, ceea ce pentru o femeie era cea mai grea dintre umilinţe, dar în acelaşi timp şi pentru că făcuse dovada sarcinei sale. Avea impresia că nu-l va mai putea privi niciodată în faţă pe Rhett. Să i se întâmple asta tocmai cu el, cu acest Rhett care n-avea respect pentru nici o femeie! În timp ce plângea, se aştepta să audă o glumă grosolană, pe care nu va izbuti s-o uite niciodată.

— Nu fi proastă, îi spuse Rhett, liniştit. Eşti o proastă dacă plângi de ruşine. Haide, Scarlett, nu fi copil. Ar fi trebuit să ştii că nu sunt orb şi că-mi dau seama că eşti însărcinată.

Scarlett scoase un "Oh!" cu o voce înspăimântată şi-şi strânse cu amândouă mâinile faţa roşie. Chiar şi numai cuvântul o îngrozi. Frank vorbea numai despre "starea ei". Gerald întrebuinţase întotdeauna o formulă plină de tact spre a defini acest gen de lucruri, zicând: "e pe cale de a-şi mări familia". Cât despre celelalte doamne, foloseau expresia de "situaţie delicată".

— Eşti un copil dacă-ţi închipui că nu ştiu nimic fiindcă te ascunzi sub o cuvertură. Desigur că ştiam. De ce crezi că aş fi.

Se opri brusc şi tăcerea se aşternu între ei. Rhett reluă hăţurile şi, cu o mică plescăitură din limbă, porni calul. Apoi începu să vorbească din nou, şi vocea lui tărăgănată nu era neplăcută urechilor lui Scarlett şi, încet-încet, faţa ei îşi reluă culorile naturale.

— Nu te credeam atât de ruşinoasă, Scarlett. Credeam că eşti o fiinţă rezonabilă şi m-ai dezamăgit. Să fi rămas oare atâta pudoare în tine? Mi-e teamă că nu m-am purtat ca un gentleman. De altfel, ştiu că nu sunt un gentleman, deoarece vederea femeilor însărcinate nu mă jenează deloc. Socotesc că nu-i nici un motiv ca să nu le tratez ca pe nişte fiinţe normale şi nu văd de ce ochii mei ar contempla cerul sau pământul sau orice alt punct al universului, dar n-ar trebui niciodată să se aţintească asupra taliei lor. Nu văd iarăşi de ce le-aş arunca doar nişte priviri fugitive, care mi-au părut întotdeauna culmea indecenţei. De ce toate fasoanele astea? E o stare perfect normală. În această chestiune, europenii sunt mult mai deştepţi decât noi. Ei felicită pe viitoarele mame. N-aş recomanda să se meargă până acolo, dar în sfârşit, e o atitudine mult mai firească decât să te prefaci că nu ştii nimic. Ţi-o repet că-i o stare normală, şi femeile ar trebui să fie mândre, în loc să se încuie în casă ca şi când ar fi săvârşit o crimă.

— Mândre! strigă Scarlett cu o voce sugrumată. Mândre. Vai!

— Nu eşti mândră la gândul că vei avea un copil?

— O, nu! Nu-mi plac copiii.

— Vrei să spui. copiii lui Frank?

— Nu. copiii oricui.

O clipă, Scarlett se simţi jenată din cauza acestei noi greşeli de exprimare, dar Rhett continuă să vorbească liniştit, ca şi cum n-ar fi observat nimic.

— Atunci, nu semănăm. Mie îmi plac copiii.

— Îţi plac? exclamă Scarlett, atât de surprinsă de această declaraţie încât îşi uită de jenă. Ce mincinos eşti!

— Îmi plac pruncii şi copiii mici până la vârsta când, începând să crească, încep să gândească şi să mintă ca oamenii mari; într-un cuvânt, până ce mintea nu le e pervertită. Asta nu-i o noutate pentru tine. Ştii că ţin mult la Wade Hampton, deşi poate că nu e cum mi-ar place să fie un băiat.

"E adevărat", gândi Scarlett, mirată. "S-ar zice că-i place că se joace cu Wade, şi-i aduce des cadouri."

— Acum, că am lămurit această jenantă chestiune şi că recunoşti că vei fi mamă într-un viitor nu prea îndepărtat, am să-ţi spun ceva de care voiam să-ţi vorbesc de mai multe săptămâni. De fapt, e vorba de două lucruri. Primul e că faci rău că umbli singură, şi periculos. De altfel, o ştii şi tu. Ţi s-a spus destul de des. În cazul că ţi-e egal dacă vei fi violată sau nu, ar trebui totuşi să ţii seama de consecinţe. Încăpăţânarea ta riscă să te pună într-o atare situaţie, încât eroicii tăi concetăţeni se vor vedea siliţi să te răzbune, spânzurând câţiva negri. Bineînţeles, yankeii se vor amesteca şi, la rândul lor, vor spânzura pe vreun om cumsecade. Nu ţi-a venit niciodată în minte că unul din motivele pentru care cucoanele din Atlanta nu te iubesc este că purtarea ta e o primejdie pentru fiii şi soţii lor? Pe de altă parte, dacă Ku Klux Klan-ul va continua să se ocupe de negri, yankeii vor strânge şurubul la Atlanta în aşa fel, încât oamenii vor spune că, în comparaţie cu ei, Sherman s-a purtat ca un înger. Ştiu ce spun, fiindcă am legături cu yankeii. Oricât de trist ar fi, mă consideră ca pe unul de-ai lor şi nu se jenează să vorbească fără sfială în faţa mea. Sunt hotărâţi să distrugă Ku Klux Klan-ul, chiar de-ar fi să ardă întreg oraşul şi să spânzure un bărbat din zece. Nu ţi-ar conveni, Scarlett, şi ai risca să pierzi şi bani. Şi-apoi, nu ştii niciodată unde se opreşte focul, odată ce a izbucnit. Confiscări, măriri de impozite, amenzi pentru femeile suspecte. I-am auzit discutând toate aceste chestiuni. Ku Klux Klan-ul.

— Cunoşti pe cineva care face parte din el? Oare Tommy Wellburn, sau Hugh, sau.

Rhett ridică din umeri cu un gest nerăbdător.

— Cum aş şti? Sunt un renegat, un scallawag. Pot să ştiu eu lucrurile astea? Dar cunosc oameni suspectaţi de yankei. La cea mai mică mişcare greşită, îi aşteaptă spânzurătoarea. Deşi ştiu că n-ai simţi nici un regret să-ţi trimiţi aproapele la spânzurătoare, cred că nu ţi-ar face plăcere să pierzi cele două gatere. Văd după mutra ta încăpăţânată că nu mă crezi şi că vorbele mele cad în deşert. De aceea mă mulţumesc să-ţi spun atât: să ai întotdeauna pistolul ăsta la îndemână. şi, când voi fi la Atlanta, am să fac aşa încât să te întovărăşesc în drumurile tale.

— Rhett, într-adevăr. ca să mă aperi.

— Da, draga mea, binecunoscutul meu spirit cavaleresc mă îndeamnă să te apăr.

Mica flacără batjocoritoare reîncepu să lucească în ochii lui şi chipul îşi pierdu seriozitatea.

— Şi ştii de ce? Din cauza dragostei adânci pe care o nutresc pentru tine, doamnă Kennedy. Da, te-am adorat în tăcere, din depărtare şi te-am dorit, dar fiind un om cinstit ca domnul Ashley Wilkes, nu ţi-am mărturisit nimic. Din nenorocire, eşti soţia lui Frank, şi onoarea m-a împiedicat să-ţi vorbesc. Însă, la fel ca şi onoarea domnului Wilkes, care se clatină câteodată, onoarea mea se clatină în această clipă, şi-ţi destăinuiesc pasiunea mea secretă şi.

— O, pentru numele lui Dumnezeu, taci! îl întrerupse Scarlett, enervată, ca de obicei când o lua peste picior; şi apoi, nu ţinea deloc ca Ashley şi onoarea lui să fie obiect de discuţie. Care-i celălalt lucru pe care voiai să mi-l spui?

— Cum? Schimbi vorba tocmai în momentul când îţi deschid inima mea chinuită, debordând de dragoste? Perfect, iată despre ce e vorba.

Mica flacără ironică se stinse şi chipul lui Rhett redeveni serios şi posomorât.

— Ar trebui să fii atentă când mâni calul ăsta. E încăpăţânat şi are gura tare ca fierul. Te oboseşte să-l mâni, nu-i aşa? Dacă i-o veni chef s-o ia la goană, nu vei fi în stare să-l opreşti. Dacă te răstoarnă în şanţ, accidentul ăsta poate să omoare şi copilul şi pe tine. Ar trebui să-i pui o zăbală mai mare, afară doar dacă-mi vei da voie să ţi-l schimb cu un cal blând, cu gura mai simţitoare.

Scarlett se uită la Rhett şi, văzând aerul său calm şi blând, enervarea ei dispăru deodată, cum îi dispăruse jena după ce îi vorbise despre sarcină. Găsise mijlocul s-o facă să se simtă bine atunci când Scarlett ar fi dorit să moară, şi acum dădea dovadă de şi mai multă gentileţe. Simţi un val de recunoştinţă şi se întrebă de ce oare nu e întotdeauna aşa de drăguţ.

— Da, calul ăsta e greu de condus, încuviinţă ea cu blândeţe. Câteodată, din cauza hăţurilor, mă dor braţele toată noaptea. Ei bine, Rhett, fă ce crezi că e mai bine!

— Ia te uită, asta sună drăguţ şi parcă mai feminin! Nu mai ai aerele tale autoritare. Cine ştie cum să te ia te face mlădioasă ca o trestie, declară ironic Rhett.

Scarlett încruntă din sprâncene şi iar se supără.

— De astă-dată, îmi vei face plăcerea să cobori, altfel îţi voi da o lovitură de bici. Nu ştiu de ce te suport. de ce încerc să fiu drăguţă cu tine. N-ai maniere, nici caracter. Nu eşti decât un. Dă-te jos! Nu glumesc.

Dar, după ce Rhett se dădu jos şi-şi dezlegă calul de la spatele trăsurii, rămânând în mijlocul drumului în lumina amurgului, uitându-se la ea cu zâmbetul cel mai provocator, Scarlett îşi descreţi sprâncenele şi surâse la rândul ei, în timp ce trăsura se depărta.

Da, Rhett era grosolan, era şiret şi era mai bine să n-ai de-a face cu el, căci nu ştiai niciodată dacă arma inofensivă pe care i-o dădeai în mână într-o clipă de neatenţie nu se va transforma în mâinile lui într-o spadă dintre cele mai tăioase. Dar, la urma-urmei, te stimula, te aţâţa. Conversaţia lui avea acelaşi efect ca un pahar de coniac înghiţit pe furiş.

Lui Scarlett începuse să-i placă coniacul în cursul ultimelor luni. Când sosea acasă, leoarcă de ploaie, moartă de oboseală, cu oasele îndurerate de un drum prea lung cu trăsura, numai gândul sticlei de coniac din sertarul biroului ei, ascunsă de ochii lui Mammy, îi dădea curaj. Doctorul Meade nu se gândise să-i spună că o femeie însărcinată nu trebuie să bea, dar doctorului nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că o femeie decentă ar putea bea altceva decât vin de mure. Femeile aveau dreptul la un pahar de şampanie, cu ocazia vreunei nunţi, sau la un grog fierbinte când erau răcite. Evident, existau şi nenorocite care beau, după cum existau nebune care divorţau sau care credeau ca domnişoara Susan B. Anthony, că femeile trebuie să aibă dreptul de vot. Însă, oricât de rău o judeca doctorul pe Scarlett, n-ar fi bănuit niciodată că bea.

Scarlett constatase că o duşcă bună de coniac, înainte de masă, îi făcea foarte bine, şi după aceea mesteca boabe de cafea sau îşi clătea gura cu apă de colonie, ca să dispară mirosul. De ce vorbea lumea de rău pe femeile care beau, când bărbaţii nu se sfiau să se îmbete oricând aveau chef? Câteodată, când Frank sforăia lângă ea şi nu reuşea să adoarmă, sucindu-se în pat când pe o parte când pe alta, chinuită de teama de sărăcie şi de groaza yankeilor, de dorul Tarei şi al lui Ashley, îşi zicea că fără sticla de coniac ar fi înnebunit de mult. Şi când căldura obişnuită şi binefăcătoare începea să i se răspândească în vine, toate necazurile păleau încet-încet. După două, trei păhărele găsea puterea să-şi spună: "Mă voi gândi la toate astea mâine, când le voi putea îndura."

Dar, în unele nopţi, nici coniacul nu mai izbutea să-i liniştească durerea din suflet – mai puternică decât teama de a pierde gaterul – durerea de a nu mai fi la Tara. Atlanta, cu zgomotul său, cu locuinţele noi, cu chipurile străine, cu străzile strâmte, pline de cai, de trăsuri şi de o mulţime grăbită, o ajuta să uite câteodată răul care o rodea. Iubea Atlanta, dar. O, ce bine ar fi să regăsească pacea încântătoare, calmul pastoral al Tarei, ogoarele roşii, mărginite de pini întunecaţi! O, să revină la Tara, oricât de grea ar fi viaţa acolo! Să fie lângă Ashley, să-l revadă, să-l audă vorbind, să fie susţinută de certitudinea dragostei lui! Fiecare scrisoare a Melaniei, în care-i spunea că erau toţi sănătoşi, fiecare bileţel al lui Will, dându-i socoteală de progresul arăturilor şi al semănăturilor sau de starea bumbacului, îi aprindeau mai tare dorinţa de a se întoarce acasă.

"Mă voi duce la Tara în iunie. Începând de atunci nu voi mai putea face nimic aici. Voi merge să stau două luni acasă", – şi la acest gând, inima i se umplea de bucurie.

Se duse acasă în iunie, dar nu după cum sperase, căci la începutul lunii sosi un scurt bilet de la Will, anunţându-i moartea lui Gerald.