Capitolul III.

Ellen O'Hara avea treizeci şi doi de ani şi, pentru vremurile acelea, era socotită o femeie între două vârste. Născuse şase copii şi înmormântase trei. Era cu un cap mai înaltă ca impetuosul ei bărbat, dar avea atâta graţie în mers, în mişcările lente ale crinolinei, încât nu i se observa înălţimea. Gâtul rotund şi subţire, care ieşea din rochia de tafta neagră, era alb ca laptele şi părea întruna uşor tras spre spate de greutatea părului prins într-o reţea. De la mama ei, o franţuzoaică ai cărei părinţi fugiseră din Haiti în urma revoluţiei din 1791, moştenise ochii negri migdalaţi, umbriţi de nişte sprâncene ca cerneala, şi părul negru. De la tatăl ei, un soldat de-al lui Napoleon, moştenise nasul drept şi lung şi bărbia pătrată, pe care o îndulcea conturul plăcut al obrajilor rotunzi. Iar viaţa îi dăduse lui Ellen mândria lipsită de aroganţă, farmecul, melancolia şi desăvârşita-i seriozitate.

Ar fi fost o femeie de o frumuseţe izbitoare dacă ar fi avut cea mai mică strălucire în ochi, cea mai mică urmă de căldură în surâs sau de vioiciune în glas, al cărui timbru melodios era ascultat cu atâta plăcere de familie şi de servitori. Vorbea cu un ton şovăitor şi dulce ca georgienii de pe coastă, înmuind vocalele, apăsând asupra consoanelor, cu un foarte uşor accent franţuzesc. Nu ridica niciodată tonul ca să dea o poruncă unui servitor sau să certe un copil, dar la Tara toată lumea o asculta, pe când nimeni nu se sinchisea prea mult de răcnetele şi de urletele bărbatului ei.

Pentru Scarlett, oricât de departe ar fi căutat în amintire, mama ei fusese întotdeauna aceeaşi. Întrebuinţase întotdeauna acelaşi ton măsurat, fie pentru o rugăminte, fie pentru o mustrare; făcuse întotdeauna ceea ce trebuia cu aceeaşi seninătate, cu toate grijile pe care i le impunea în fiecare zi greaua povară a unei case ca aceea a lui Gerald O'Hara; îşi păstrase întotdeauna calmul şi nu se lăsase niciodată abătută; nici chiar la moartea celor trei băieţi, Scarlett n-o văzuse niciodată pe maică-sa rezemându-se de speteaza scaunului pe care stătea. De asemenea, n-o văzuse niciodată stând jos fără să aibă ceva de cusut în mână, în afară de timpul meselor, sau când îngrijea pe bolnavi, sau se ocupa de contabilitatea plantaţiei. Când avea musafiri, lua o broderie, altfel cosea cămăşile cu volane ale lui Gerald, croia rochii fetelor sau făcea haine pentru sclavi. Scarlett nu-şi putea închipui mâinile mamei sale fără degetarul ei. Când se gândea la ea, îi auzea foşnetul rochiei şi o vedea umblând prin casă, urmată de mica negresă al cărei unic rol era de a scoate aţele dintr-o rochie însăilată şi de a duce din odaie în odaie cutia de palisandru cu lucruri de cusut, în timp ce Ellen supraveghea bucătăria, ori spălatul şi cusutul hainelor pentru toţi cei de pe plantaţie.

N-o văzuse niciodată pe mama ei decât austeră şi calmă, îmbrăcată cu o corectitudine perfectă, oricare ar fi fost ceasul din zi sau din noapte. Când Ellen se pregătea să meargă la un bal, sau să primească musafiri, sau chiar să se ducă la vreo serbare la Jonesboro, îi trebuiau deseori două ceasuri, două servitoare şi pe Mammy pentru a se găti aşa cum dorea, dar iuţeala cu care se îmbrăca la nevoie era surprinzătoare.

Scarlett, a cărei cameră se deschidea pe hol în faţa camerei mamei sale, cunoştea din cea mai fragedă copilărie zgomotul pe care-l făceau în zorii zilei negrii alergând cu picioarele goale pe podea, ciocăniturile grăbite la uşa mamei, vocile înăbuşite şi îngrijorate ale negrilor care vorbeau încet de boli, de naşteri sau de morţi întâmplate într-unul sau într-altul din şirul de bordeie albe care le erau rezervate. Când era mică, se sculase adeseori ca să se uite prin vreo crăpătură a uşii, şi de acolo o văzuse pe Ellen ieşind din odaia ei întunecoasă, la lumina tremurândă a unei lumânări, cu trusa de farmacie sub braţ, cu părul bine pieptănat, cu bluza încheiată, în timp ce Gerald, nepăsător, continua să sforăie, ritmic şi netulburat.

Scarlett se simţise întotdeauna liniştită auzind-o pe mama ei trecând prin hol în vârful picioarelor şi şoptind, severă dar plină de compătimire: "Sst! Nu aşa de tare. O să-l treziţi pe domnul O'Hara. Nu cred că bolnavii sunt chiar pe moarte."

Da, era plăcut când te băgai din nou în pat să ştii că Ellen plecase afară, în miez de noapte, şi că totul era cum trebuie.

Dimineaţa, după ce-şi petrecuse noaptea la căpătâiul unor lăuze sau muribunzi, când bătrânul doctor Fontaine, împreună cu tânărul doctor Fontaine, chemaţi în alte părţi, nu putuseră fi găsiţi ca să-i dea o mână de ajutor, Ellen prezida ca de obicei micul dejun. Ochii negri erau cercănaţi, dar glasul şi gesturile nu trădau nici o oboseală.

Blândeţea ei demnă ascundea o tărie de oţel care-i impresiona pe toţi din casă, pe fiicele ei ca şi pe Gerald, deşi acesta din urmă n-ar fi recunoscut-o nici dacă l-ai fi tăiat.

Uneori, când Scarlett se ridica pe vârful picioarelor ca să-şi sărute mama şi să-i spună noapte bună, privea la gura ei cu buza de sus prea scurtă şi prea delicată, gura unei femei pe care viaţa o rănise. Şi se întreba dacă Ellen chicotise vreodată cum chicotesc fetele tinere sau dacă îşi încredinţase în vreo noapte secretele prietenelor ei. Dar nu, nu se putea. Mama ei fusese totdeauna aşa cum era acum, stâlp de putere, izvor de înţelepciune, singura fiinţă care avea răspuns la toate.

Dar Scarlett se înşela, căci cu mulţi ani înainte, Ellen Robillard din Savannah chicotise fără grijă ca orice fată de cincisprezece ani în acest fermecător oraş de pe coastă şi petrecuse seri lungi făcând confidenţe prietenelor ei şi spunându-le toate secretele în afară de unul. Era anul în care Gerald O'Hara, cu douăzeci şi opt de ani mai în vârstă ca ea, intrase în viaţa ei, şi de asemeni anul în care vărul ei Philippe Robillard ieşise din viaţa ei. Când Phil, un tânăr cu ochii negri scânteietori şi cu felul lui furtunos de a fi, plecase pentru totdeauna din Savannah, luase cu el tot ce ardea în inima lui Ellen şi nu lăsase decât o fermecătoare scoică goală micuţului irlandez crăcănat care avea să se căsătorească cu ea. Dar Gerald nu cerea mai mult, uluit de nemaipomenitul noroc de a fi luat-o de soţie pe aceea pe care o dorea. Şi deşi Ellen nu mai era aceeaşi, nu avu niciodată de suferit din pricina asta. Era destul de inteligent ca să înţeleagă că numai o minune îi îngăduise lui, un irlandez obscur şi fără avere, să cucerească o fată dintr-una din cele mai bogate şi mai mândre familii de pe coastă. Căci Gerald nu era decât un parvenit.

Gerald venise în America din Irlanda când avea douăzeci şi unu de ani. Aşa cum făcuseră sau cum vor face mai târziu mulţi irlandezi, mai buni sau mai răi ca el, îşi părăsise în grabă ţara, neluând decât hainele pe care le avea pe el. În afară de banii necesari călătoriei peste ocean, nu avea decât doi şilingi în buzunar şi capul îi era pus la preţ pentru o sumă care, socotea el, întrecea cu mult importanţa vinii lui. Nu exista un singur partizan al casei de Orania pe lume pentru care guvernul englez sau dracu însuşi să merite să dea o sută de lire. Dar dacă guvernul se arăta atât de impresionat de moartea vechilului unui moşier englez venetic, era timpul ca Gerald O'Hara să plece, şi să plece cât mai repede. E drept, îl făcuse pe vechil "ticălos de orangist", dar asta, din punctul de vedere al lui Gerald, nu conferea acestui om dreptul să-l insulte fluierând primele măsuri din "Boyne Water".

Bătălia de pe râul Boyne se purtase cu mai bine de o sută de ani în urmă, dar pentru cei din clanul O'Hara şi pentru vecinii lor ar fi putut tot atât de bine avea loc şi în ajun. Visurile şi nădejdile lor se spulberaseră odată cu pământurile şi averile lor în norul de praf care învăluise ruga unui prinţ Stuart cuprins de panică, lăsând pe Wilhelm de Orania şi pe soldaţii săi cu cocarde portocalii să-i sfâşie în bucăţi pe irlandezii partizani ai Stuarţilor.

Pentru acest motiv şi pentru altele, familia lui Gerald n-ar fi luat prea în serios sfârşitul fatal al certei aceleia, dacă n-ar fi avut consecinţe atât de grave. De ani de zile cei din familia O'Hara trăiau în raporturi rele cu poliţia britanică, care-i bănuia de activităţi suspecte împotriva guvernului, şi Gerald nu era primul O'Hara care-şi lua picioarele la spinare şi părăsea Irlanda în zori de zi. Cei doi fraţi mai mari, James şi Andrews, făcuseră la fel. Abia şi-i amintea, îşi aducea aminte numai că erau doi tineri foarte tăcuţi, care veneau şi plecau misterios la ore târzii şi lipseau câteodată săptămâni întregi, în timp ce mama lor nu mai putea de grijă. Plecaseră în America cu mulţi ani înaintea lui, în urma descoperirii unui mic arsenal de puşti îngropat sub cocina de porci a familiei O'Hara. Acum erau negustori bogaţi, la Savannah, "deşi numai bunul Dumnezeu singur ştie unde poate fi asta", cum spunea mereu mama lor când vorbea despre cei doi băieţi mai mari. Tânărul Gerald fu trimis la ei.

Părăsi casa părinţilor săi, primind sărutarea pripită şi binecuvântările de catolică ferventă ale mamei sale şi ultimul îndemn al tatălui său: "Aminteşte-ţi cine eşti şi nu lua nimic de la nimeni." Cei cinci fraţi, toţi înalţi, îi spuseseră la revedere, cu surâsuri pline de admiraţie, dar puţin protectoare, pentru că Gerald era ultimul şi cel mai mic dintr-o familie de oameni voinici.

Tatăl său şi cei cinci fraţi măsurau aproape un metru nouăzeci în înălţime şi erau laţi în umeri, dar micul Gerald, la douăzeci şi unu de ani, ştia că un metru şaizeci şi cinci era tot ceea ce Dumnezeu, în înţelepciunea sa, avea să-i dea. Dar niciodată Gerald nu-şi făcea sânge rău din pricina staturii sale mici şi n-o considera o piedică pentru a obţine tot ce dorea. Dimpotrivă, statura lui făcu din Gerald ceea ce era, căci învăţase de timpuriu că oamenii mici trebuie să fie îndrăzneţi ca să răzbată printre cei înalţi. Şi Gerald era îndrăzneţ.

Fraţii lui, băieţi înalţi, erau toţi calmi şi posaci. La ei, vechea tradiţie de familie a unei glorii pentru totdeauna apuse se prefăcuse într-o ură surdă şi se manifesta prin accese de proastă dispoziţie. Dacă Gerald ar fi fost mai voinic, ar fi călcat pe urmele celorlalţi O'Hara şi i-ar fi imitat pe rebelii care complotau în umbră împotriva guvernului. Dar, aşa cum îi plăcea mamei lui să spună, Gerald "avea gură mare şi făcea pe grozavul". Având un temperament bătăios, se mânia uşor şi era gata oricând să sară la bătaie. Se umfla în pene în mijlocul familiei O'Hara, cu obrăznicia unui cocoşel care se plimbă într-o curte de păsări unde nu sunt decât cocoşi uriaşi. Şi toţi îl iubeau. Fraţii lui îl necăjeau fără răutate, pentru plăcerea fie a-l auzi urlând, şi nu-l pocneau cu pumnii lor mari mai mult decât era nevoie spre a-l pune pe mititel la locul lui.

Dacă Gerald luă cu el în America un bagaj de cunoştinţe cam sărac, nici nu-şi dădu măcar seama de asta, şi dacă l-ar fi făcut atent cineva, nu s-ar fi sinchisit. Maică-sa îl învăţase să citească şi să scrie citeţ şi devenise destul de priceput la socoteli. La atât se mărginea ştiinţa lui. În ceea ce priveşte latina, nu ştia decât să dea răspunsurile la slujbă, iar în ceea ce priveşte istoria, nu o cunoştea decât pe aceea a nenumăratelor nenorociri ale Irlandei. Nu ştia altă poezie în afară de poemele irlandezului Moore, şi nici altă muzică în afara cântecelor irlandeze păstrate din moşi-strămoşi. Deşi avea mare respect pentru oamenii mai culţi ca el, niciodată nu şi-a dat seama de neştiinţa sa. Şi apoi, la ce i-ar fi slujit toate aceste lucruri într-o ţară nouă, unde irlandezii cei mai inculţi făcuseră mari averi, în ţara unde nu i se cerea unui bărbat decât să fie vrednic şi să nu-şi precupeţească munca?

James şi Andrews, care-l luară în prăvălia lor, la Savannah, n-avură de ce se plânge de ignoranţa lui. Scrisul frumos, socotelile precise şi îndemânarea în afaceri îl făcură respectat de fraţii lui, pe când dacă Gerald ar fi avut cunoştinţe literare sau i-ar fi plăcut muzica frumoasă, ei ar fi fost primii gata să-l dispreţuiască. La începutul acelui veac, America fusese primitoare pentru irlandezi. James şi Andrews, care începuseră prin a căra în căruţe acoperite mărfuri de la Savannah spre oraşele din centrul Georgiei; se căpătuiseră atât încât aveau o prăvălie a lor, şi împreună cu ei se căpătuise şi Gerald.

Începu să iubească Sudul şi nu întârzie să devină un sudist convins. Erau multe lucruri în legătură cu Sudul şi cu sudiştii pe care nu va reuşi să le înţeleagă niciodată, dar graţie naturii sale dintr-o bucată, adoptă ideile şi moravurile ţării, aşa cum le înţelegea el. Învăţă să joace pocher şi să parieze la curse. Se pasiona după politica violentă şi regulile duelului, discuta drepturile statelor federale, îi afurisea pe yankei, se arăta partizan al sclaviei şi al culturii intensive a bumbacului, îşi manifesta dispreţul pentru golanii albi şi se arăta puţin cam prea galant cu doamnele. Se obişnui chiar să mestece tutun. N-avea nevoie să înveţe să bea whisky. Asta o ştia de la naştere.

Totuşi, Gerald rămase el însuşi. Felul de viaţă şi ideile i se schimbară, dar nu voi să-şi schimbe, chiar dacă ar fi fost în stare, felul său de-a fi. Admira distincţia dispreţuitoare a bogaţilor plantatori de orez sau de bumbac care veneau de pe domeniile lor la Savannah călare pe cai pur-sânge, în timp ce elegantele lor soţii îi urmau în trăsuri şi sclavii în căruţe. Dar Gerald nu reuşi niciodată să fie distins. Glasurile domoale şi voalate ale plantatorilor îi gâdilau plăcut urechea, dar el nu scăpă de puternicul său accent irlandez. Îi plăcea felul detaşat în care aceşti oameni tratau o afacere importantă, riscând o avere, o plantaţie sau un sclav pe o singură carte, şi acceptând pierderile cu o bună-dispoziţie nepăsătoare şi fără a face mai mult caz decât atunci când zvârleau băncuţe micilor negri. Însă Gerald cunoscuse sărăcia şi nu se obişnui niciodată să piardă bani cu distincţie sau cu bună-dispoziţie. Cu vocile lor dulci, cu accesele lor de supărare şi cu fermecătoarea lor nestatornicie, aceşti georgieni de pe coastă erau oameni plăcuţi, şi-i erau simpatici lui Gerald. Dar în tânărul irlandez, proaspăt, venit dintr-o ţară unde vântul era umed şi rece, unde mlaştinile ceţoase nu produceau friguri, exista o putere de viaţă arzătoare care-l deosebea de gentlemenii moleşiţi de clima subtropicală şi de malarie.

Învăţă de la ei ceea ce socotea indispensabil, iar restul nu-l luă în seamă. Socoti că pocherul şi obişnuinţa whisky-ului, pentru cei cu capul solid, erau cele mai preţioase obiceiuri ale Sudului; şi de altfel, înclinaţia pentru jocurile de cărţi şi pentru licoarea de culoarea chihlimbarului îi aduse lui Gerald două din cele trei bunuri la care ţinea mai mult pe lume: servitorul şi plantaţia. Al treilea bun era soţia lui şi era sigur că o datora numai tainicei bunătăţi a lui Dumnezeu.

Pork, servitorul său, un negru de un abanos strălucitor, foarte demn şi cunoscând toate practicile artei vestimentare, era rezultatul unei nopţi albe petrecute jucând pocher cu un plantator de pe insula St. Simon, a cărui îndrăzneală în materie de cacialmale o egala pe aceea a lui Gerald, dar care nu rezista atât de bine ca el romului de New Orleans. Cu toate că, mai târziu, fostul proprietar al lui Pork se oferi să răscumpere servitorul plătind îndoitul valorii sale, Gerald refuză cu încăpăţânare, căci stăpânirea primului său sclav, şi a unui sclav care era "un admirabil servitor, cel mai bun de pe coastă", însemna şi primul pas spre realizarea dorinţei sale celei mai scumpe: Gerald voia să stăpânească sclavi şi să fie moşier.

Hotărâse să nu-şi petreacă toată viaţa negustorind, ca James şi Andrews, şi nici nopţile la lumina unei lumânări aplecat peste lungi coloane de cifre. Spre deosebire de fraţii săi, resimţea foarte viu dispreţul pentru toţi cei ce "făceau comerţ". Gerald voia să fie plantator. Cu lăcomia aprigă a unui irlandez care fusese silit să se mulţumească a fi arendaş pe pământul pe care familia sa îl stăpânise odinioară, voia să-şi vadă întinderile verzi ale moşiei desfăşurându-se în faţa ochilor săi. Mânat de această unică dorinţă, urmări fără preget să-şi aibă casa lui, plantaţia lui, sclavii şi caii lui, care să fie cu totul şi cu totul ai lui. Şi aici, în această ţară nouă, la adăpost de dubla primejdie care l-ar fi pândit în patrie – impozitele care mâncau recoltele şi fermele şi ameninţarea permanentă a unei confiscări totale – hotărî să-şi realizeze scopul. Dar, cu timpul, descoperi că nici ambiţiile lui şi nici realizarea lor nu erau uşoare. Georgia aceasta era prea gelos păzită de o aristocraţie puternică, spre a putea nutri vreodată speranţa de a ocupa locul pe care-l dorea!

În acel moment, o lovitură a soartei şi o lovitură la pocher îi procurară plantaţia pe care, mai pe urmă, o boteză Tara şi, în acelaşi timp, îl făcură să plece de pe coastă pentru regiunea deluroasă din nordul Georgiei.

Asta se petrecu într-o caldă seară de primăvară, într-o tavernă din Savannah, când Gerald surprinse conversaţia unui necunoscut aşezat nu departe de el.

Necunoscutul, un om din Savannah, revenise în oraşul său natal după o şedere de doisprezece ani în interiorul ţării. Câştigase la loteria funciară organizată de stat pentru împărţirea vastului teritoriu al Georgiei centrale, cedat de indieni în anul care precedase venirea lui Gerald. Se dusese acolo şi pusese bazele unei plantaţii, dar casa îi fusese distrusă de foc şi, cum se săturase până peste cap de "locul acela blestemat", ar fi fost încântat să scape de el.

Gerald, pe care nu-l părăsise nici un moment ideea de a poseda o plantaţie, făcu astfel ca să-i fie prezentat şi se interesă din ce în ce mai mult de necunoscut, mai ales când acesta îi povesti că regiunile acelea din nord se populau repede cu oameni veniţi din Carolina şi din Virginia. Gerald trăise destul de mult la Savannah spre a adopta ideile celor de pe coastă, unde lumea îşi închipuie că tot restul ţării se compune din pădure şi că, în spatele fiecărui tufiş, pândeşte un indian. Afacerile lui pentru fraţii O'Hara îl duseseră până la Augusta, oraş construit la o sută de mile mai sus de Savannah, pe râul cu acelaşi nume; parcursese de asemenea regiunile spre vest, vizitând vechile oraşe din această regiune. Ştia că regiunea era tot atât de bine colonizată ca şi coasta, dar, după descrierea necunoscutului, ajunse la concluzia că plantaţia se găsea la mai mult de două sute cincizeci de mile la nord-vest de Savannah şi nu prea departe de malul sudic al râului Chattahoochee. Gerald ştia că la nordul acestui râu regiunea era încă în mâinile indienilor cherokezi, de aceea fu foarte mirat auzindu-l pe necunoscut pufnind în râs când îi vorbi de încurcături posibile cu indienii, ba chiar povestindu-i în ce ritm se dezvoltă acolo oraşele şi plantaţiile.

O oră mai târziu, când conversaţia începu să lâncezească, Gerald, cu o viclenie pe care strălucirea nevinovaţilor săi ochi albaştri o dezminţea, propuse o partidă de pocher. Pe măsură ce noaptea trecea şi paharele băute se înmulţeau, ceilalţi jucători începură să se retragă şi rămaseră faţă în faţă doar Gerald cu necunoscutul. Acesta îşi puse toţi banii în joc, după care aduse şi actul de proprietate al plantaţiei. Gerald puse şi el la bătaie toţi banii şi pe deasupra portofelul. Deşi banii pe care-i conţinea portofelul aparţineau firmei Fraţii O'Hara, Gerald n-avu remuşcări. Nici nu se gândi că va trebui să-şi mărturisească fapta a doua zi înainte de liturghie. Ştia ce voia şi, când voia ceva, nu se încurca în drum. De altfel, avea o atare încredere în steaua lui şi într-un caro de doiuri, încât nu se întrebă nici o clipă cum va da banii înapoi în cazul în care adversarul ar avea o carte mai mare ca a sa.

— Nu faci o afacere prea bună şi sunt fericit că nu mai am de plătit impozite pentru plantaţie, îi zise necunoscutul cerând toc şi cerneală, după ce arătase un ful de aşi. Clădirea principală a ars acum un an. Ogoarele sunt năpădite de tufişuri, pinii cresc mai peste tot – dar acum îţi aparţine.

— Când joci pocher, nu trebuie să te aventurezi niciodată să bei whisky, decât dacă ai fost înţărcat cu whisky irlandez de contrabandă, zise în aceeaşi seară cu voce sentenţioasă Gerald către Pork, care-l ajuta să se dezbrace.

Şi servitorul, plin de admiraţie pentru noul său stăpân, răspunse într-un amestec de geechee1 şi de dialect din comitatul Meath, care ar fi uimit pe oricine în afară de aceşti doi oameni.

Râul Flint, mocirlos, curgând tăcut, străjuit de pini şi de stejari acoperiţi de plante agăţătoare, se înfăşură ca un braţ în jurul noului domeniu al lui Gerald şi-l îmbrăţişa din două părţi. Urcat pe movila unde se înălţase altădată casa, Gerald privea cu plăcere înalta barieră verde. Era o dovadă vizibilă că locurile îi aparţineau, şi i se părea a fi un gard pe care-l făcuse singur ca să arate că el e proprietarul. În picioare, pe temelia înnegrită a casei arse, urmărea cu privirea lunga alee plantată cu cedri care ducea la drum şi înjura cu foc fiindcă era prea profund fericit ca să-i mulţumească lui Dumnezeu printr-o rugăciune. Acest îndoit şir de copaci întunecaţi îi aparţinea, ca şi peluza părăsită în care bălăriile creşteau sub tufele albe ale magnoliilor tinere. Câmpul necultivat, plin de pini încă tineri şi acoperit de tufişuri, desfăşurându-şi mantia de argilă roşie până hăt-departe în cele patru zări, aparţinea şi el lui Gerald O'Hara, şi toate astea din cauza căpăţânei lui de irlandez şi a îndrăznelii de a risca totul pe o lovitură la pocher.

—

1 Jargon al negrilor din Sudul Statelor Unite.

—

Gerald închise ochii şi, în tăcerea ogoarelor năpădite de bălării, simţi că era în sfârşit acasă. Aici, sub picioarele lui, se va ridica o casă de cărămidă văruită. De cealaltă parte a drumului se vor înălţa noile ţarcuri în care îşi va ţine vitele grase şi caii pur-sânge. Şi pământul roşu, care se întindea de sus de pe deal spre valea mănoasă, se va preface în lanuri de bumbac alb, strălucind în soare ca un puf. Acri nesfârşiţi de bumbac! Steaua neamului O'Hara va străluci din nou.

Din mica sa avere personală, din ceea ce putu împrumuta de la fraţii săi, destul de puţin entuziasmaţi, şi dintr-o sumă rotunjoară pe care şi-o procură ipotecându-şi domeniul, Gerald cumpără primii săi sclavi şi veni să trăiască singur la Tara, în mica locuinţă cu patru camere a vechilului, până să se înalţe zidurile albe ale casei sale.

Defrişa câmpurile, semăna bumbac şi se împrumută din nou de la James şi Andrews, spre a cumpăra alţi sclavi. Cei din familia O'Hara aveau spirit de clan şi erau strâns uniţi, şi la bine şi la rău, nu fiindcă se iubeau foarte mult, ci fiindcă învăţaseră în timpul anilor de încercări că, pentru a supravieţui, o familie trebuie să înfrunte lumea într-o unire perfectă. De aceea îi împrumutară lui Gerald banii, pe care mai târziu îi recăpătară cu dobândă. Încet, încet, plantaţia se dezvoltă, Gerald mai cumpără alţi acri lângă domeniul său şi, din simplu vis, casa albă deveni realitate.

Construită de mâinile sclavilor, clădirea era greoaie, mai mult lată decât înaltă, aşezată în vârful unei movile de pe care se vedeau păşunile verzi coborând spre râu. Lui Gerald îi plăcea mult fiindcă, deşi nouă, avea aerul patinat. Trunchiurile bătrânilor stejari pe sub care trecuseră indienii erau foarte aproape de casă şi ramurile lor aruncau asupra acoperişului o umbră deasă. Peluza curăţată de bălării era plină de trifoi şi lucernă, şi Gerald avea grijă să fie bine întreţinută. De la aleea mărginită cu cedri până la şirul de bordeie albe ocupate de sclavi, domnea la Tara o atmosferă de trăinicie, de stabilitate şi de permanenţă. Şi ori de câte ori Gerald, cotind drumul în galopul calului, zărea casa răsărind dintre ramurile verzi, inima i se umplea de mândrie, ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară.

El făcuse toate astea, el, micul, încăpăţânatul şi fanfaronul Gerald!

Gerald trăia în bună înţelegere cu toţi vecinii din comitat, în afară de Macintosh-i a căror proprietate era vecină cu a lui la stânga, şi de Slattery-i care aveau trei acri prăpădiţi în dreapta, de-a lungul bălţilor, între râu şi plantaţia lui John Wilkes.

Macintosh-ii erau pe jumătate scoţieni, pe jumătate irlandezi şi, pe deasupra, orangişti. De-ar fi avut ei toate sfintele însuşiri ale calendarului catolic, această origine tot i-ar fi condamnat pe veci în ochii lui Gerald. Ce-i drept, trăiau ei de şaptezeci de ani în Georgia, şi înainte de asta o generaţie trăise în Carolina, dar primul dintre ei care pusese piciorul pe coasta americană venea din Ulster, şi asta era de ajuns pentru Gerald.

Erau oameni închişi şi foarte încrezuţi. Nu vedeau pe nimeni şi nu se căsătoreau decât cu rudele lor din Carolina. Gerald nu era singurul care nu-i putea suferi, căci în comitat lumea era primitoare şi agreabilă şi oamenii care nu aveau aceste calităţi nu erau bine văzuţi. Se spunea despre ei că înclinau spre aboliţionism şi asta nu-i făcea mai iubiţi. Deşi bătrânul Angus Macintosh nu eliberase niciodată un sclav şi călcase chiar într-un fel de neiertat obiceiurile, vânzând un anumit număr dintre negrii săi unor negustori de sclavi în drum spre ogoarele de trestie de zahăr din Louisiana, lumea continua totuşi să vorbească.

"Nu încape îndoială", spunea câteodată Gerald către John Wilkes, "că e un aboliţionist. Dar la un orangist, când principiile vin în conflict cu zgârcenia scoţiană, principiile n-o duc prea bine."

Cu Slattery-ii era altă poveste. Fiind "albi săraci", nu li se acorda nici măcar respectul de care se bucurau, fără să vrea, Macintosh-ii pentru rezerva încăpăţânată a lui Angus. Bătrânul Slattery, care se agăţa dârz de puţinul său pământ cu toate ofertele repetate ale lui Gerald şi ale lui John Wilkes, era o fiinţă neputincioasă care se văicărea întruna. Nevastă-sa, cu părul mereu încâlcit, era bolnăvicioasă şi ştearsă la chip. Aveau o droaie de copii ursuzi şi sperioşi, în fiecare an mai mulţi. Tom Slattery n-avea sclavi. El şi cu cei doi fii mai mari lucrau cu intermitenţă cei câţiva acri de bumbac, în timp ce nevastă-sa şi cu cei mai mici cultivau ceea ce se considera a fi grădina de zarzavaturi. Dar dintr-un motiv sau altul bumbac nu se făcea, iar din cauza sarcinilor succesive ale doamnei Slattery, numai rareori producea grădina destul ca să hrănească droaia de copii.

De multe ori Tom Slattery era văzut pe veranda vecinilor săi, cerşind sămânţă de bumbac sau o bucată de slănină, ca "să treacă hopul". Bruma de energie pe care o avea Slattery o folosea ca să-şi urască vecinii. Le ghicea dispreţul sub bunăvoinţa pe care i-o arătau şi mai ales ura pe "negrii înfumuraţi ai bogaţilor". Servitorii negri se socoteau superiori golanilor albi şi dispreţul lor îl scotea din sărite, cu atât mai mult cu cât era invidios pe situaţia lor, mai stabilă ca a lui. În timp ce el ducea o viaţă mizerabilă, negrii aceştia erau bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi şi îngrijiţi când se îmbolnăveau sau deveneau prea bătrâni. Erau foarte mândri de reputaţia stăpânilor lor, şi cei mai mulţi erau fericiţi să aparţină unor oameni care constituiau elita ţării, pe când el era dispreţuit de toţi.

Tom Slattery şi-ar fi putut vinde ferma la un preţ de trei ori mai mare decât valora, oricărui plantator din comitat. Cumpărătorii ar fi plătit bucuros un preţ mare ca să scape comunitatea de această plagă, dar Tom prefera să rămână şi să trăiască mizarabil din câştigul pe care i-l aducea singurul balot de bumbac din recolta sa anuală şi din mila vecinilor.

În tot restul comitatului, Gerald n-avea decât prieteni sau chiar prieteni intimi. Wilkes-ii, Calvert-ii, Tarleton-ii, Fontaine-ii, toţi surâdeau de plăcere când omuleţul acesta, cocoţat pe marele său cal alb, suia în galop aleile lor, surâdeau şi porunceau să se aducă pahare mari în care turnau whisky peste o linguriţă de zahăr şi puţină mentă zdrobită. Gerald inspira simpatie şi, cu timpul, vecinii lui aflară ceea ce copiii, negrii şi câinii descoperiseră de la început, anume că sub aparenţe zgomotoase şi brutale, Gerald ascundea o inimă de aur, întotdeauna gata să compătimească pe cei aflaţi la necaz şi chiar să-i ajute cu bani.

Sosirea lui dezlănţuia întotdeauna un zgomot asurzitor de lătrături, de ţipete scoase de droaia de plozi negri care se repezeau înaintea lui, certându-se între ei pentru cinstea de a-i ţine calul, pe când el îi înjura în glumă. Copiii albilor îl rugau să-i salte pe genunchi, în timp ce el povestea celor mai mari infamiile politicienilor yankei. Fetele prietenilor săi îi încredinţau secretele lor sentimentale, iar tinerii, care se temeau să mărturisească părinţilor lor o datorie de onoare de teama mustrărilor, găseau în el pe prietenul la nevoie. "Aşadar, pungaşule, datorezi suma asta de o lună!" spunea el. "De ce nu mi-ai cerut banii mai înainte?"

Faptul că vorbea răstit era prea cunoscut pentru ca cineva să se ofenseze şi tinerii n-aveau decât să râdă prosteşte şi să răspundă: "Fiindcă, domnule Gerald, nu voiam să vă supăr, şi tatăl meu." "Taică-tău e un om foarte cumsecade, dar nu glumeşte cu lucrurile astea. Hai, ia banii şi să nu mai vorbim de asta."

Soţiile plantatorilor capitulară ultimele. Dar când, într-o seară după plecarea lui Gerald, doamna Wilkes, "o adevărată doamnă, de obicei foarte zgârcită cu laudele", după însăşi caracterizarea lui Gerald, îi spuse bărbatului ei: "E cam rău de gură, dar e un domn", Gerald fu definitiv acceptat.

N-avea să ştie niciodată că-i trebuiseră aproape zece ani ca să ajungă aici, şi nici nu bănui vreodată că vecinii lui îl priviseră la început cu ochi răi. Îşi închipuise că din clipa când pusese piciorul în Tara, fusese acceptat ca un membru al comunităţii.

La vârsta de patruzeci şi trei de ani, Gerald, atât de îndesat şi de rumen că l-ai fi putut lua drept un gentilom englez dintr-o gravură de vânătoare, începu să-şi spună că Tara, care-i era totuşi dragă, şi vecinii săi, care-i deschideau totdeauna uşa şi inima lor, nu-i erau de ajuns. Voi să se însoare.

Nevoia unei stăpâne se făcea simţită la Tara. Bucătăreasa cea grasă, care îngrijise înainte de orătănii şi care din necesitate fusese înălţată la rang de bucătăreasă, nu prepara niciodată mesele la timp; cât despre jupâneasă, o fostă sclavă luată de la munca câmpului, aceasta lăsa să se adune praful pe mobile şi părea să n-aibă niciodată rufe curate la dispoziţie, aşa că sosirea musafirilor stârnea gălăgie şi tărăboi. Pork, singurul negru bine stilat de pe plantaţie, îi supraveghea pe servitori, dar el însuşi, după ce se învăţase timp de mai mulţi ani cu felul de a fi nepăsător al lui Gerald, devenise leneş şi prea puţin grijuliu. Ca valet, îngrijea de odaia de culcare a lui Gerald, iar ca majordom, servea la masă cu multă demnitate; altfel, lăsa lucrurile să-şi urmeze cursul.

Cu instinctul sigur al africanilor, negrii îşi dăduseră toţi seama că, deşi Gerald lătra tare, nu muşca şi profitau fără ruşine de descoperirea lor. Mereu îi ameninţa că-i va vinde negustorilor de sclavi sau că-i va stâlci în bătaie, dar la Tara nu fusese niciodată vândut vreun sclav şi nu fusese biciuit decât o singură dată un negru, care nu ţesălase calul favorit al lui Gerald după o lungă zi de vânătoare.

Cu ochii săi albaştri pătrunzători, Gerald observa ce bine erau ţinute casele vecinilor săi şi cu câtă uşurinţă se făceau ascultate de servitori soţiile plantatorilor, cu părul pieptănat lins şi rochiile de mătase foşnitoare. Nu ştia că din zori şi până-n noapte, aceste femei trebuiau să muncească neîncetat. Nu ştia că, fără preget şi fără odihnă, trebuiau să supravegheze bucătăresele, guvernantele, croitoresele şi spălătoresele. Nu vedea decât rezultatele şi aceste rezultate îl impresionau.

Într-o dimineaţă, pe când se îmbrăca să meargă în oraş spre a asista la o serbare oficială, Gerald înţelese că trebuie neapărat să se însoare. Pork îi adusese cămaşa preferată, cea cu volănaşe. Fusese atât de prost cârpită de jupâneasă, încât nu-i mai rămase altceva de făcut decât s-o dea în dar servitorului său.

— Domnu' Ge'ald, exclamă Pork radios, împăturind cămaşa în timp ce stăpânul său fierbea de mânie, vă t'ebuie o nevastă, o nevastă ca'e a avut neg'i acasă.

Gerald îl certă pe Pork pentru îndrăzneală, dar ştia că are dreptate. Voia o soţie, voia să aibă copii şi, dacă nu se însura curând, va fi prea târziu. Dar nu voia să se căsătorească cu cine i-o ieşi în cale, ca domnul Calvert care se însurase a doua oară cu guvernanta yankee a copiilor săi orfani. Soţia sa trebuia să fie o adevărată doamnă, o fată de familie bună, tot atât de amabilă şi de distinsă ca doamna Wilkes, tot atât de capabilă să pună Tara pe roate pe cât era de capabilă doamna Wilkes să-şi administreze domeniul.

Dar, voind să se înrudească cu una din familiile din comitat, Gerald se lovea de două greutăţi. În primul rând, erau puţine fete de vârsta măritişului. În sfârşit, şi asta era mai grav, Gerald era "un om nou"; deşi stătea aici de aproape zece ani, era un străin. Nimeni nu ştia nimic despre familia lui. În Georgia, deşi societatea dinlăuntrul ţării era mai puţin închisă ca aristocraţia de pe coastă, nici o familie nu se gândea să se înrudească cu un om pe al cărui bunic nu-l cunoscuse nimeni.

Gerald ştia că, în ciuda sincerei simpatii pe care i-o arătau bărbaţii cu care vâna, bea şi discuta politică, nu era, ca să zic aşa, niciunul a cărui fată ar fi putut s-o ia de soţie. Şi nu ţinea deloc să se povestească seara la masă că domnul cutare refuzase cu regret lui Gerald O'Hara permisiunea de a-i curta fata. Gerald nu se simţea din cauza asta cu nimic mai prejos de vecinii săi. De altfel, nimeni şi nimic nu l-ar fi putut face să resimtă un astfel de sentiment. Era vorba numai de un curios obicei al comitatului, care cerea ca fetele să se înrudească cu familii stabilite de mai mult de douăzeci de ani în Sud, cu pământ şi sclavi şi cu vicii care erau la modă în timpul acela.

— Pregăteşte bagajele, plecăm la Savannah, zise Gerald lui Pork. Şi dacă te mai aud o singură dată înjurând de cele sfinte, te vând, căci sunt cuvinte pe care chiar eu le întrebuinţez rar.

James şi Andrews puteau fi de folos în problema căsătoriei, căci printre vechile lor relaţii s-ar fi putut găsi tinere fete care să răspundă cerinţelor lui şi să vrea în acelaşi timp să-l ia de bărbat. James şi Andrews îl ascultară cu răbdare, dar nu-l prea încurajară în proiectul său. Nu aveau nici ei la Savannah rude la care să găsească ajutor, fiindcă se căsătoriseră înainte de a veni în America, iar în ceea ce priveşte fiicele prietenilor lor, erau de mult măritate şi-şi creşteau copiii.

— Nu eşti bogat şi nu aparţii unei familii mari, îi zise James.

— Am câştigat parale şi sunt în stare să-mi creez o familie mare. De altfel, nu vreau să iau pe oricine.

— Eşti ambiţios! observă Andrews, rece.

Dar cei doi fraţi făcură tot ce le stătea în putinţă pentru Gerald. Erau oameni în vârstă şi erau bine văzuţi la Savannah. Aveau mulţi prieteni şi, timp de o lună, îl cărară pe Gerald la vizite, dineuri, serate dansante şi picnicuri.

— Nu-i decât una care-mi place, spuse hotărât Gerald, şi când am debarcat aici nici nu se născuse.

— Cine e?

— Domnişoara Ellen Robillard, zise Gerald, încercând să pară că nu-l interesează prea mult, căci ochii negri şi uşor migdalaţi ai lui Ellen Robillard îl fermecaseră.

Cu toată lipsa de vioiciune, surprinzătoare la o fată de cincisprezece ani, îl fermecase. În afară de asta, era în ea ceva deznădăjduit care-i mergea la inimă şi-l făcea să se poarte mai amabil cu ea decât cu orice altă persoană pe care o cunoscuse.

— Când te gândeşti că eşti destul de bătrân spre a-i fi tată.

— Eu! Dar sunt în floarea vârstei, strigă Gerald jignit.

— Jerry, zise James fără să ridice tonul, nu există nici o fată tânără în Savannah pe care să ai mai puţine şanse s-o iei. Tatăl ei e un Robillard, şi francezii ăştia sunt mândri nevoie mare. Şi maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, era o doamnă din înalta societate.

— Mi-e totuna, zise Gerald, înfierbântându-se. De altfel, maică-sa a murit şi bătrânul Robillard ţine la mine.

— Ca om da, dar ca ginere nu.

— În orice caz, mititica n-o să te vrea, interveni Andrews. De un an de zile îl iubeşte pe filfizonul ăla de Philippe Robillard, care-i e văr, deşi familia ei încearcă de dimineaţă până seara s-o facă să renunţe la această dragoste.

— A plecat de o lună în Louisiana, zise Gerald.

— De unde ştii?

— Ştiu, se mărgini să răspundă Gerald, care nu voia să dea pe faţă că Pork îi dăduse această preţioasă informaţie, nici că Philippe plecase în vest în urma dorinţei familiei lui. Şi nici nu cred că l-a iubit atât ca să nu-l uite. La cincisprezece ani, este prea tânără ca să ştie ce-i iubirea.

— Familia ei l-ar prefera pe zăpăcitul de Philippe.

James şi Andrews fură deci tot atât de surprinşi ca şi restul oraşului când aflară că fata lui Pierre Robillard îl va lua de bărbat pe micul irlandez din interiorul ţării. Savannah bârfi pe socoteala lor şi făcu fel de fel de presupuneri asupra plecării lui Philippe Robillard în vestul ţării, dar toate pălăvrăgelile nu duseră la nimic. Căsătoria celei mai frumoase dintre fetele Robillard cu un bărbat mărunţel, rumen şi gălăgios, care-i ajungea abia până la urechi, rămase pentru toţi un mister.

Însuşi Gerald nu ştiu niciodată prea bine cum se întâmplaseră toate. Ştia numai că se produsese o minune. Şi, pentru prima dată în viaţa lui, fu plin de umilinţă când Ellen, foarte palidă dar foarte calmă, punând o mână uşoară pe braţul lui, îi spuse: "Mă voi căsători cu dumneata, domnule O'Hara".

Robillard-ii, înmărmuriţi, ştiau în parte despre ce era vorba, dar singură Ellen şi Mammy cunoscură întreaga poveste a acelei nopţi în care tânăra fată plânsese până în zori ca un copil, cu inima zdrobită, şi se sculase dimineaţa cu hotărârea luată.

Cu inima strânsă, Mammy adusese tinerei ei stăpâne un pacheţel trimis de la New Orleans, de o persoană al cărei scris era necunoscut. Conţinea o miniatură a lui Ellen, pe care aceasta o azvârli cu un ţipăt la pământ, patru scrisori scrise lui Philippe Robillard de propria ei mână şi un scurt bilet de la un preot din New Orleans, anunţând că Philippe fusese omorât într-o încăierare la o cârciumă.

— Ei l-au gonit, tata, şi Pauline, şi Eulalie. L-au gonit! Îi urăsc. Îi urăsc pe toţi. Nu vreau să-i mai văd niciodată. Vreau să plec. Vreau să plec într-un loc unde nu-i voi mai vedea niciodată, unde nu voi mai putea să revăd niciodată nici oraşul şi nici lumea care mă va face să-mi amintesc de el.

Şi, spre sfârşitul nopţii, Mammy care vărsase lacrimi amare ţinându-şi stăpâna în braţe, protestase:

— D'ăguţa mea, nu poţi face una ca asta!

— Ba da, am s-o fac. E un om bun. O fac, sau mă duc la mănăstire la Charleston.

Până la urmă, ameninţarea cu mănăstirea smulse consimţământul lui Pierre Robillard, uimit şi îndurerat. Deşi familia lui era catolică, el era un prezbiterian convins şi gândul că fata lui ar putea deveni călugăriţă i se părea mai îngrozitor decât acela de a se căsători cu Gerald O'Hara. La urma urmei, nu i se putea reproşa nimic lui Gerald, în afară de faptul că nu era de neam.

Astfel Ellen, renunţând la numele de Robillard, întoarse spatele oraşului Savannah pentru totdeauna şi, în tovărăşia unui bărbat între două vârste, a lui Mammy şi a douăzeci de servitori negri, luă drumul Tarei.

În anul următor se născu primul lor copil, o fetiţă. O botezară Katie Scarlett, după numele mamei lui Gerald. Gerald fu dezamăgit, căci voise un băiat; totuşi se bucură destul de venirea pe lume a fiicei sale cu părul negru, spre a oferi rom tuturor sclavilor din Tara şi a trage şi el o beţie zgomotoasă.

Dacă Ellen regretă vreodată hotărârea ei bruscă, n-o ştiu nimeni, în orice caz nu Gerald, care plesnea de mândrie ori de câte ori o vedea. În ziua în care plecase din Savannah, Ellen gonise din amintire oraşul de pe malul mării, plăcut, cu oameni curtenitori, ca şi amintirile pe care le avea şi, din clipa când ajunse în comitat, plantaţia din nordul Georgiei deveni căminul ei.

Părăsind pentru totdeauna locuinţa tatălui ei, lăsase în urmă o casă cu linii tot atât de frumoase şi de unduioase ca ale unui trup de femeie, sau ale unei corăbii cu pânze; era o casă de stuc trandafiriu stins, construită în stilul colonial francez, înălţându-şi sus silueta elegantă, cu o scară cu o dublă spirală în faţă, mărginită de o balustradă de fier lucrată ca o dantelă, o casă luxoasă şi fermecătoare, dar puţin cam rece.

Nu numai că părăsise această locuinţă frumoasă, dar odată cu ea părăsise toată civilizaţia pe care o reprezenta şi se regăsea într-o lume tot atât de străină, tot atât de deosebită ca şi când ar fi traversat un continent.

Aici, în nordul Georgiei, era o regiune aspră locuită de oameni cutezători. Din creştetul podişului dominat de Munţii Albaştri, Ellen vedea ondulându-se colinele roşii pe ale căror povârnişuri ieşeau enorme stânci granitice şi se înălţau buchete întunecate de pini. Totul apărea sălbatic, nedomesticit ochilor ei obişnuiţi cu marea, cu frumuseţea senină a insulelor înfăşurate în muşchi cenuşiu şi tufăriş verde, cu lungile întinderi albe ale plajelor încălzite de un soare semi-tropical, cu perspectivele uniforme ale unei regiuni nisipoase semănate cu palmieri, mari sau pitici.

Aici, în această regiune din nord, frigul iernii era tot atât de obişnuit ca şi arşiţa verii şi locuitorii aveau o energie şi o vigoare cu care nu era obişnuită. Erau oameni amabili, curtenitori, generoşi, plini de bunăvoinţă, dar simpli, brutali şi care se supărau uşor. Oamenii de pe coastă pe care-i părăsise Ellen se puteau lăuda că privesc toate problemele, chiar şi duelurile şi certurile lor, cu nepăsare; dar aceşti georgieni din nord erau violenţi. Pe coastă viaţa se îndulcise, aici era încă tânără şi viguroasă şi nouă.

Toţi oamenii pe care Ellen îi cunoscuse la Savannah ar fi putut fi croiţi după acelaşi tipar, atât de asemănătoare le erau tradiţiile şi felul de a vedea, dar aici oamenii erau deosebiţi. Coloniştii din nordul Georgiei proveneau din locurile cele mai felurite, din celelalte părţi ale Georgiei, din Carolina şi Virginia, din Europa şi din nord. Unii, ca Gerald, erau oameni noi, veniţi să-şi caute norocul. Alţii, ca Ellen, erau membri ai unor familii vechi, cărora viaţa li se păruse nesuferită şi plecaseră departe în căutarea unui adăpost unde să-şi găsească liniştea. Mulţi veniseră fără nici un motiv. O porniseră pentru că în vinele lor mai curgea sângele pionierilor, strămoşii lor.

Oamenii aceştia, veniţi din toate părţile şi cu mentalităţi atât de deosebite, dădeau vieţii comitatului o simplitate care era nouă pentru Ellen şi cu care nu se obişnui niciodată cu adevărat. Din instinct, ştia cum s-ar fi purtat oamenii de pe coastă în orice împrejurare. Cu georgienii din nord, nu ştiai niciodată care le vor fi reacţiile.

Şi, stimulând viaţa comitatului, asupra întregului Sud se abătuse un val de prosperitate. Lumea întreagă cerea bumbac, pe care pământul virgin şi mănos al comitatului îl producea din belşug. Bumbacul era pentru regiunea aceasta inima care bate; plantarea şi culesul erau diastola şi sistola pământului roşu. Bogăţia răsărea din brazdele curbe şi, cu ea, orgoliul hrănit de vederea tufelor verzi şi a acrilor de tufişuri albe ca lâna. Dacă bumbacul putea îmbogăţi plantatorii într-o generaţie, care nu le va fi bogăţia în generaţia următoare!

Această siguranţă a zilei de mâine dădea vieţii un stimulent şi o notă de entuziasm, şi oamenii din comitat savurau existenţa cu o poftă pe care Ellen nu ajungea s-o înţeleagă. Aveau destui bani şi destui sclavi şi le plăcea să petreacă. Nu păreau niciodată atât de ocupaţi încât să nu-şi lase treaba pentru o petrecere cu peşte prăjit, sau pentru o cursă de cai şi nu trecea o săptămână fără un picnic sau un bal.

Ellen nu putu sau nu voi niciodată să le semene. Lăsase prea mult din ea însăşi la Savannah, dar îi respecta şi, cu timpul, se deprinse să admire sinceritatea acestor oameni hotărâţi, care judecau un om după meritele lui.

Deveni femeia cea mai iubită din comitat. Era o stăpână econoamă şi blândă, o mamă bună şi o soţie credincioasă. În loc să consacre religiei sufletul zdrobit şi altruismul ei, le revărsă asupra copilului, a gospodăriei şi a bărbatului care o dusese departe de Savannah şi de amintirile ei, şi care nu-i pusese niciodată nici o întrebare.

Când Scarlett împlini un an, fiind după părerea lui Mammy mai sănătoasă şi mai voinică decât ar fi avut dreptul să fie o fetiţă, Ellen născu cel de al doilea copil, Susan Ellinor, căreia i-au spus întotdeauna Suellen, apoi veni pe lume Carreen, înscrisă în biblia familială cu numele de Caroline Irene. În sfârşit, sosiră cei trei băieţei şi toţi trei muriră înainte de a putea să umble. trei băieţi care odihneau acum sub cedrii noduroşi la o sută de metri de casă, în cimitirul în care trei lespezi purtau numele de "Gerald O'Hara, junior".

Din ziua în care Ellen se stabili la Tara, domeniul se transformă. Deşi nu împlinise decât cincisprezece ani, era totuşi gata să-şi asume toate răspunderile stăpânei unei plantaţii. Înainte de căsătorie, tinerele fete trebuiau să fie mai ales blânde, amabile, frumoase şi decorative, dar după căsătorie era de aşteptat să fie în stare să conducă gospodării de o sută de persoane şi mai mult, albi şi negri, şi spre acest scop tindea educaţia lor.

Ca toate fetele bine-crescute, Ellen fusese pregătită şi ea în felul acesta pentru căsătorie, dar ea mai putea să se bizuie şi pe Mammy, în stare să bage în viteză pe cel mai leneş dintre negri. Ellen aduse curând în căminul lui Gerald ordine, demnitate şi graţie, şi astfel Tara cunoscu o frumuseţe pe care n-o avusese niciodată până atunci.

Locuinţa fusese construită fără nici un plan şi i se adăugaseră odăi după capriciul necesităţilor. Dar, datorită îngrijirilor şi indicaţiilor date de Ellen, farmecul casei sfârşi prin a compensa lipsa de proporţii. Aleea de cedri care ducea de la drum la locuinţa principală, această alee fără care nici o locuinţă de plantator georgian n-ar fi completă, păstra o umbră răcoroasă şi masa ei întunecată scotea în relief verdele celorlalţi arbori. Glicinele ce se cocoţau pe acoperişurile verandelor dădeau strălucire cărămizii văruite şi ajutau tufişurilor de mirt roz plantate lângă uşă şi magnoliilor albe din curte să ascundă liniile lipsite de graţie ale locuinţei.

Primăvara şi vara, lucerna şi trifoiul peluzelor erau de un verde ca smaraldul, un verde atât de frumos încât cârdurile de gâşte şi de curcani, ţinute îndeobşte în spatele casei, nu puteau rezista ispitei. Cei mai îndrăzneţi din cârd se strecurau întruna, hoţeşte, până la marginea peluzei, atraşi de iarba verde şi de făgăduiala mugurilor de iasomie şi a straturilor de cârciumărese. Spre a lupta împotriva stricăciunilor lor, un negru mititel stătea de santinelă lângă verandă. Înarmat cu un prosop zdrenţuit, micul negru aşezat pe scări făcea parte din priveliştea Tarei, şi rolul său era foarte trist, căci n-avea voie să lovească orătăniile, neputând decât să-şi fluture prosopul şi să ţipe la ele ca să le gonească.

Ellen încredinţa acest post mai multor zeci de negri mititei; la Tara, era primul post de răspundere pentru un sclav negru. Când negrii treceau de zece ani, erau daţi la învăţătură pe lângă bătrânul Daddy, cârpaciul plantaţiei, sau pe lângă Amos, rotarul şi dulgherul, sau Phillip, văcarul, sau Cuffee, îngrijitorul catârilor. Dacă nu arătau nici o aptitudine pentru una sau alta din aceste meserii, erau întrebuinţaţi la munca câmpului şi, după părerea negrilor, pierdeau definitiv orice pretenţie de a ocupa un rang social.

Ellen nu ducea o viaţă uşoară, nici fericită, dar nu se aşteptase să ducă o viaţă uşoară şi, dacă viaţa ei nu era fericită, asta era soarta femeilor. Lumea era a bărbaţilor şi ea o accepta aşa cum era. Bărbatul era stăpânul domeniului, femeia îl administra. Bărbatul îşi atribuia tot meritul unei bune administraţii, femeia îi lăuda îndemânarea. Bărbatul mugea ca un taur când îi intra o aşchie în deget, femeia îşi înăbuşea gemetele când năştea, de teamă să nu-l stânjenească. Bărbaţii vorbeau urât şi răstit şi se îmbătau des. Femeile se prefăceau că nu aud cuvintele urâte şi-i culcau pe beţivi în pat fără o vorbă de supărare. Bărbaţii erau brutali şi vorbeau pe şleau. Femeile erau întotdeauna bune, îngăduitoare şi iertătoare.

Fusese crescută în tradiţia doamnelor din lumea mare, ceea ce însemna că ştia să-şi poarte povara, păstrându-şi farmecul, şi voia ca şi cele trei fete ale ei să fie nişte doamne din lumea mare.

Reuşi cu cele două fete mai mici. Suellen ţinea atât de mult să placă, încât asculta cu atenţie învăţăturile mamei sale, iar Carreen era timidă şi puteai să faci uşor cu ea ce voiai. Dar Scarlett, demnă fiică a lui Gerald, găsea că drumul care ducea la distincţie era prea aspru.

Spre marea indignare a lui Mammy, tovarăşii de joacă preferaţi nu erau surorile ei atât de rezervate, nici fetiţele Wilkes atât de bine-crescute, ci copiii negri de pe plantaţie şi băieţii din vecini. Ştia tot atât de bine ca ei să se caţere în copaci sau să zvârle o piatră. Mammy era foarte îngrijorată văzând că fiica lui Ellen putea să manifeste astfel de tendinţe şi o ruga deseori "să se poa'te ca o mică doamnă". Dar Ellen privea lucrurile cu un ochi mai înţelegător şi mai clarvăzător. Ştia că tovarăşii din copilărie devin adoratorii de mai târziu şi că prima datorie a unei fete e să se mărite. Îşi spunea că fetiţa era pur şi simplu plină de viaţă şi că mai avea încă vreme să-nveţe şiretlicurile şi graţiile care-i seduc pe bărbaţi.

În acest scop, Ellen şi Mammy îşi uniră sforţările şi, pe măsură ce se făcea mare, Scarlett se arătă elevă foarte înzestrată în această privinţă, chiar dacă altceva nu prea învăţa. Cu toate nenumăratele guvernante şi doi ani petrecuţi nu departe de Tara, la Institutul pentru domnişoare din Fayetteville, educaţia ei rămase sumară, dar nici o fată tânără din comitat nu dansa cu mai multă graţie ca ea. Ştia să surâdă ca să-şi arate gropiţele, să meargă pe vârful picioarelor ca să dea cercurilor largi ale crinolinei o legănare atrăgătoare, să privească un bărbat drept în faţă, apoi să plece ochii şi să clipească repede din pleoape, spre a părea că freamătă de emoţie. Învăţă mai ales să ascundă bărbaţilor o inteligenţă ascuţită sub o faţă amabilă şi dulce ca a unui copilaş. Ellen cu mustrările ei afectuoase, Mammy cu criticile ei sfârşiră prin a-i imprima calităţile menite să facă din ea o soţie cu adevărat încântătoare.

— Trebuie să fii mai blândă, draga mea, mai calmă, îşi învăţa Ellen fata. Nu trebuie să-i întrerupi pe domni când vorbesc, chiar dacă crezi că ştii mai multe decât ei. Domnilor nu le plac tinerele înfipte.

— Domnişoa'ele ca'e fac ochii ma'i şi ca'e 'idică bă'bia şi spun "V'eau" şi "Nu v'eau", ei bine, cele mai multe nu se mă'ită, profetiza Mammy cu un aer lugubru. "Domnişoa'ele t'ebuie să ţină ochii plecaţi în jos şi să spună "Da, domnu'" şi "Întocmai cum spuneţi, domnu'!"

Împreună, o învăţară tot ce trebuia să ştie o fată de familie bună. Dar Scarlett nu învăţă decât manifestările exterioare ale bunei creşteri. Calităţile sufleteşti care trebuiau să dea naştere acestor manifestări, ea nu le deprinse nidodată, şi nici nu înţelegea de ce să le deprindă. Aparenţele erau de altfel salvate, căci o făcură să fie peste tot sărbătorită, şi asta şi voia. Gerald se lăuda că e regina a cinci comitate, şi cu oarecare dreptate, fiindcă aproape toţi tinerii din vednătate îi ceruseră mâna, fără să numărăm pe cei din locuri mai depărtate, ca Atlanta şi Savannah.

Datorită strădaniilor depuse de Mammy şi de Ellen, la şaisprezece ani Scarlett părea blândă, fermecătoare şi frivolă, în timp ce în realitate era voluntară, vanitoasă şi încăpăţânată. De la tatăl irlandez moştenise un temperament violent, iar din blândeţea şi răbdarea mamei n-avea decât o pojghiţă subţire. Ellen nu-şi dădu niciodată prea bine seama de subţirimea acestei pojghiţe, căci Scarlett i se arăta întotdeauna sub lumina cea mai favorabilă. Îi ascundea escapadele, se stăpânea şi făcea totul spre a părea docilă în prezenţa mamei sale, care dintr-o singură privire putea s-o facă să plângă de ruşine.

Dar Mammy nu nutrea nici o iluzie în privinţa ei şi se aştepta întruna ca această pojghiţă să plesnească. Mammy avea ochi mai pătrunzători decât Ellen şi Scarlett nu-şi amintea s-o fi putut înşela vreodată mai multă vreme.

Aceşti doi mentori afectuoşi nu deplângeau totuşi verva, vioiciunea şi farmecul lui Scarlett. Dimpotrivă, ca adevărate femei din Sud, erau mândre de asemenea trăsături de caracter. Dar ceea ce le îngrijora era că regăseau la Scarlett încăpăţânarea şi manierele impetuoase ale lui Ge-rald, şi câteodată Ellen şi cu Mammy se temeau că Scarlett nu va fi în stare să-şi ascundă aceste supărătoare defecte înainte de a face o partidă bună. Dar Scarlett voia să se mărite – şi anume cu Ashley – şi de aceea era foarte dispusă să pară modestă, ascultătoare şi zvăpăiată dacă asta plăcea bărbaţilor. Nu ştia de altfel de ce erau bărbaţii aşa. Ştia numai că aceste metode reuşeau. Lucrul n-o interesă niciodată atât de mult încât să caute să-i afle cauzele. Nu ştia nimic despre felul cum funcţiona mintea omenească, începând cu a ei. Ştia numai că dacă făcea cutare lucru sau vorbea într-un anumit fel, bărbaţii nu vor întârzia să-i adreseze complimentele corespunzătoare. Era ca o formulă matematică şi nu mai greu de aplicat, căci matematicile erau singura ştiinţă pe care Scarlett o asimilase fără greutate în timpul şederii la şcoală.

Dacă nu ştia mare lucru despre mentalitatea bărbaţilor, ştia şi mai puţin despre aceea a femeilor, care n-o interesau. N-avusese niciodată vreo prietenă şi nici nu-i simţise lipsa. Pentru ea toate femeile, inclusiv surorile ei, erau duşmance fireşti, repezindu-se în urmărirea aceleiaşi prăzi: bărbatul.

Toate femeile, în afară de maică-sa.

Ellen O'Hara era altfel, şi Scarlett o socotea o sfântă, deosebită de tot restul omenirii. Copil fiind, Scarlett o asemuise pe maică-sa cu Sfânta Fecioară, şi acum când era mai mare nu vedea de ce şi-ar schimba părerea. Pentru ea, Ellen reprezenta siguranţa perfectă, pe care numai raiul sau o mamă ţi-o pot da. Ştia că maică-sa era întruchiparea dreptăţii, a adevărului, a duioşiei iubitoare, a unei adânci înţelepciuni, pe scurt, era o doamnă.

Scarlett dorea mult să-i semene. Singura greutate era că, dacă voiai să fii drept, cinstit, duios şi credincios, treceai alături de cea mai mare parte a plăcerilor existenţei şi, cu siguranţă, alături de un mare număr de adoratori; şi viaţa era prea scurtă ca să te lipseşti de aceste plăceri. Într-o zi, când va fi căsătorită cu Ashley şi va fi bătrână, într-o zi când va avea vreme, îşi făgăduia să semene lui Ellen. Dar până atunci.