Hefaistos cere o răsplată mare

Zeul Dionisos a încărcat cu vin o amforă de aur şi a bătut la uşa fierarului, în Lemnos. I-a rostit vorbe bune, şi astfel l-a-mblânzit. I-a dat după aceea să soarbă puţin vin. Puţin… încă puţin… O cupă… încă una… Până ce făurarul s-a ameţit de tot.

Dionisos, văzând că zeul fierăriei s-a-nveselit deodată, căpătând chef de glumă, l-a luat frumos de braţ, şi hai cu el, şontâc… şontâc, în cer.

Hera şi cu toţi zeii s-au bucurat nespus când i-au văzut venind. Şi care mai de care îl ruga pe fierar s-o scape pe zeiţă şi să dezlege vraja.

Dar el se ţinea tare.

— Îi dau drumul, de-mi cereţi, le răspundea hazliu, făcându-le cu ochiul. Dar… ea m-a oropsit… M-a aruncat din cer… şi trebuie să plătească. Un preţ… care-l vreau eu…

— Ce preţ vrei? … Ce pofteşti? …

— Eu vreau să-mi daţi ca soaţă pe dalba Afrodita…

— Ce spui! … Glumeşti, pesemne…

— Ba nu glumesc deloc. Eu doar atâta cer…

Toţi zeii-au rămas muţi. Cum? însăşi Afrodita, zeiţa frumuseţii şi-a dragostei, divina, pe care o iubeau mai toţi nemuritorii, să fie-acuma soaţa fierarului cel slut, ce-asudă şi trudeşte, murdar, în fierărie?