Note:

1. Moira – fiică a haosului şi a nopţii – reprezenta pentru elini destinul stabilit dinainte fiecărei fiinţe, prin legi de neclintit. La romani, soarta-Fatum era reprezentată printr-un bătrân orb sau legat la ochi. Acesta avea scris destinul oamenilor pe o tablă de aramă. În jurul capului purta o cunună de stele, semn că şi zeii trebuiau să se supună hotărârilor sale. Zeii puteau numai să cunoască voinţa lui şi să i-o aducă la îndeplinire. Hotărârile soartei erau împărţite fiecărui om de la naştere, cum credeau elinii, prin trei surori, ursitoare sau parce: Cloţo, care desfăşura firul vieţii, Lahesis, care împărţea bucuriile şi nenorocirile, şi Atropos, care tăia firul vieţii cu un foarfece. Numai pentru zei ursitoarele ţeseau veşnic fire lungi, de aur. Însuşi Zeus nu putea să se împotrivească sau să înduplece pe Moira, ivită pe lume înaintea lui. Hotărârile soartei, cunoscute de zei, puteau fi comunicate pământenilor prin oracole. Oamenii nu aduceau însă Moirei – soarta neînduplecată – nici rugăciuni, nici jertfe, socotind totul zadarnic. Soarta nu o puteau îndupleca prin rugăciuni, însă oamenii luptau adeseori împotriva ei, cum ni se povesteşte în numeroase legende eline.

2. Cei vechi îşi închipuiau că pământul era înconjurat de un fluviu imens, fără hotare, Oceanul, din care izvorau şi în care se vărsau toate apele. Acesta era personificat prin cel dintâi fiu al lui Uranus şi al Gheei.

Metis, fiica lui Ocean, a fost, la elini, cel dintâi simbol al înţelepciunii şi prudenţei.

Poetul Hesiode ne spune că ea ştia mai multe taine decât toţi zeii şi oamenii laolaltă. Mai târziu, Zeus, înghiţind-o pe Metis, prima lui soţie, şi-a însuşit înţelepciunea şi prudenţa, care trebuie să domine totul în lume.

3. Muntele Olimp îşi întinde coastele de la marea Egee şi până la hotarele Tesaliei şi Macedoniei. Homer, cântând Olimpul, spune: „El nu este niciodată bătut de vânturi, nici atins de zăpezi; aerul cel mai pur îl împresoară; o lumină albă îl învăluie şi zeii gustă aici o fericire, care va dăinui cât zilele eterne, ce le sunt hărăzite.”

4. Această luptă fubuloasă – titanică, după cum a rămas de atunci cuvântul – ca şi cele care vor urma cu diferiţi giganţi şi monştri, închipuie ciocnirile care aveau loc între forţele tumultuoase ale naturii. Închipuie frământările din interiorul pământului, în urma cărora se formau munţii şi mările.

Într-un loc munţii se ridicau, într-altul se prăbuşeau spre afundurile clocotinde, în timp ce vulcanii izbucneau cu ropote de piatră şi de foc, nimicind începuturile de înflorire a vieţii. Veacuri de-a rândul această alegorie i-a ispitit pe artişti s-o zugrăvească sau s-o sculpteze în forme impresionante. Astfel, într-o schiţă renumită a pictorului olandez Rubens, se văd titanii încolţiţi şi izbiţi de blocurile grele de piatră, aruncate asupra lor de hecatonhiri. Unuia dintre ei i-a căzut o stâncă pe spinare, încovoindu-l. Altul încearcă să întâmpine, cu braţele, piatra ce se rostogoleşte către el. Ceilalţi, cu feţele hidoase şi ochii sticloşi de spaimă, cad în abisul negru. Aburii încinşi îi împresoară şi parcă vezi cum îi sufocă pe luptători. Fumul înecăcios se înalţă în valuri, ca într-un vis fantastic, de pe pământul ars. Iară de sus te aştepţi să apară Zeus, cu fulgerele în pumni, ţintindu-i nimicitor pe cei care se prăvălesc.