Zeii se arată cine sunt

Stăpânul cerului dăduse, în acest fel, un semn că este un preaputernic olimpian.

Filemon a priceput semnul. Chemând-o lângă el pe Baucis, s-au plecat zeilor cu teamă. Amândoi şi-au cerut iertare că cina a fost prea săracă.

Pentru că în coliba lor aveau şi-o pasăre, o gâscă, s-au repezit s-o prindă iute şi s-o gătească zeilor. Numai că ei erau bătrâni. Picioarele le tremurau. Iar gâsca era sprintenă. Sărea-n colibă ici şi colo şi gâgâia înfricoşată. Ba, parcă presimţindu-şi soarta ce o pândea, pasărea şi-a căutat scăparea chiar sub picioarele lui Zeus.

Acesta însă i-a oprit:

— Lăsaţi-o, n-o sacrificaţi. Este destul tot ce ne-aţi dat.

Şi Zeus, mulţumit în sine, pentru c-a fost recunoscut, a mai rostit bătrânilor:

— Aţi fost pentru noi gazde bune. Vecinii voştri însă nu ne-au primit ca oaspeţi, precum se cuvenea, deşi cerusem adăpost în numele Olimpului. Pentru nelegiuirea asta, ei au să fie pedepsiţi. Numai pe voi vă vom cruţa; dar trebuie să ne urmaţi pe muntele din apropiere…

Bătrânii cunoşteau prea bine că nu e chip să stea-mpotrivă, când zeii hotărăsc ceva. Le părea rău de casa lor, unde trăiseră o viaţă, în înţelegere deplină. Dar nu aveau, bieţii, ce face. Au trebuit să se supună.

Luându-şi câte-un toiag în mâini, au pornit după cei doi zei.

Au mers ce-au mers, şi au ajuns aproape-n vârful muntelui. Atunci Filemon a-ntors capul, să vadă ce s-a petrecut şi ce osândă au dat zeii satului lor. Dă-n locurile cunoscute, voinţa zeilor schimbase satul întreg într-un lac negru, care sclipea tăcut sub lună, închizând taină-n apa sa7.

Priveliştea i-a-ndurerat pe cei doi soţi, şi lacrimi le-au ţâşnit din ochi.

— De ce aţi scufundat tot satul? a spus bătrânul Filemon. Chiar dacă unii dintre ei greşiseră faţă de voi, ceilalţi erau nevinovaţi.

— Taci, Filemon, a rostit Zeus. Osânda noastră, cum o fi, este întotdeauna dreaptă. Priviţi mai bine spre coliba în care voi ne-aţi ospeţit…