INOCENŢIU MICU-PERSONALITATE EUROPEANĂ.

Comunitatea românească ardeleană, despărţită prin capriciul istoriei de fiinţa întreagă a neamului şi osândită la stare de inferioritate politică şi culturală, n-a putut fi o exponentă de prim-plan a spiritualităţii naţionale. La o atare poziţie a ajuns abia prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Nu e de tăgăduit că personalităţile dăruite de ardeleni creativităţii neamului au fost, totuşi, recunoscute. Treapta ocupată de ele a fost însă indicată de obicei prin comparaţie cu valorile importante, afirmate în principatele transmontane.

Ferindu-ne de vreo exagerare în aprecierea personalităţilor ardelene, credem că este posibilă şi o comparaţie cu cele considerate ca „mari” pe plan european: nu neapărat pentru a stabili ierarhii, clasificări, ci doar pentru a aplica anumite reguli ale comparatismului istoric şi a fixa mai temeinic nişte opinii asupra dimensiunii valorilor umane create de poporul român.

Inocenţiu Micu este o asemenea figură statuară în istoria noastră pentru că a fost întâiul care a formulat un program de emancipare politico-socială a românilor transilvăneni, şi, prin aceasta, a jucat un rol de înaintemergător în procesul formării conştiinţei naţionale.

Misiunea pe care şi-a asumat-o, pentru care a luptat fără să şovăie în faţa riscurilor, conturează personalitatea sa ca pe una dedicată binelui comun al colectivităţii în mijlocul căreia a trăit. Acest fapt, în sine, încă nu ar fi ieşit din comun, el fiind o îndatorire a unui membru al clerului, de pe orice treaptă ierarhică; nu arareori istoria a consemnat cazurile unor episcopi sanctificaţi pentru dăruirea arătată faţă de enoriaşii lor.

Modalitatea prin care un slujitor al bisericii se consacră binelui de obşte aparţine, cel mai adesea, îndatoririlor complementare celor strict religioase. E vorba, spre exemplu, de operele de binefacere în favoarea celor aflaţi în suferinţă din cauza sărăciei, bolilor, bătrâneţii etc., sau a feluritelor calamităţi naturale care-i încearcă de atâtea ori pe oameni. Toate aceste acţiuni împlinesc, în fapt, precepte şi pilde ale Mântuitorului. Dar ele se înfăptuiesc şi printr-o operă de organizare având, pe lângă vocaţia etică şi un aspect practic, prin care ea se încadrează, funcţional, în viaţa societăţii în general.

Au existat întotdeauna, dar parcă mai ales în primele secole ale evului modern şi forme mai clare de angajare a unor membri ai clerului, ai bisericii, pentru cauza progresului, politic şi social. Mulţi s-au distins în calitate de literaţi, erudiţi, gânditori şi doctrinari politici. În această din urmă ipostază unii au teoretizat modele de guvernare care, fiind conforme cu preceptele divine, să fie totodată, atunci când sunt traduse în practică, apărătoare ale drepturilor şi demnităţii omului, împotriva actelor abuzive ale puterii de toate categoriile şi gradele. Au fost şi din aceia care s-au situat pe poziţii opuse, ale teoretizării dreptului nelimitat, absolut, al stăpânirii, asupra supuşilor. Alţii au luat apărarea unor mari grupuri etnice sau sociale, oprimate din motive rasiale ori confesionale. Se întâlneşte frecvent cazul cooptării de membri ai înaltului cler în funcţii de stat, prilej cu care nu puţini au dovedit o capacitate politică ce a lăsat un nume în istorie. Dorinţa multora de a ameliora condiţia celor oropsiţi, pornită din imperativele moralei creştine, s-a concretizat şi în angajarea în acţiuni de reformă socială şi politică, mergând până la aderarea, câteodată secretă, la programe şi asociaţii faţă de care biserica oficială manifesta o rezervă prudentă. A fost, aşa dar, o perioadă de efervescenţă, de afirmare intensă, pe multiple planuri, a oamenilor bisericii şi a tuturor oamenilor de bine, în serviciul progresului omenirii, al unei fărâme de fericire în plus pe acest pământ, în aşteptarea celei eterne.

Motivele pentru care fenomenul a luat o dezvoltare în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea au fost mai multe. Au contribuit la descinderea membrilor clerului în arena social-politică mişcările de reformă religioasă şi reorganizarea bisericii catolice în spiritul conciliului tridentin. Progresele raţionalismului şi ale scientismului căutau să submineze, direct sau indirect, doctrina bisericii şi, în consecinţă, aceasta din urmă a acceptat polemica, nu doar respingând asemenea tentative, ci elaborând şi modele proprii ale concepţiei sale asupra naturii şi societăţii.

Dacă se aduce în discuţie cazul poporului român din Transilvania, în tangenţă cu consideraţiile exprimate până în acest punct, se confirmă o constatare demult statornicită. Lipsit de beneficiul unei instrucţiuni largi şi sistematice, acest popor n-a avut, până în ultima treime a secolului al XVIII-lea, decât un singur corp socio-profesional capabil să-l reprezinte. Acesta a fost clerul, aproape în exclusivitate clerul unit, singurul care făcuse un pas însemnat în pregătirea sa, nu numai pentru rosturile lui specifice ci şi din punct de vedere intelectual în genere.

În activitatea celui mai însemnat fiu al românilor ardeleni şi al bisericii lor în prima jumătate a secolului al XVIII-lea – episcopul Inocenţiu Micu – elementul nou şi aparte a fost tocmai această mişcare pe două planuri simultane – religios şi politic – pe care vlădicul le-a ştiut, în fapt, contopi într-unul singur. El s-a înscris astfel în concepţia şi conduita bisericii din perioada incipientă a istoriei moderne, caracterizată prin angajare nu doar spirituală, ci şi practică, pentru cauza alinării condiţiei celor vitregiţi de soartă. Inocenţiu Micu a fost întâiul dintre mai mulţi înalţi ierarhi care-i vor urma şi care vor considera şi ei de datoria lor adoptarea unei atitudini militante în favoarea poporului lor. Prin amploarea şi calitatea acţiunii sale, el şi-a depăşit atât contemporanii cât şi posteritatea. Este o notă care-l ridică deasupra cadrului provincial al Transilvaniei şi îl defineşte ca pe unul din pionii luptei pentru libertate şi progres, specifică atunci mentalităţii şi climatului general european.

Epoca în care Inocenţiu Micu şi-a desfăşurat activitatea a fost una a avântului erudiţiei. Acumularea unui mare volum de cunoştinţe, elaborarea unor metode de a le cerceta critic şi a le pune în valoare s-a datorat în mare măsură unor asociaţii, ordine şi congregaţii religioase care, în disputa dintre catolicism şi protestantism au scos la lumină o uriaşă literatură istorică şi dogmatică. Erudiţia a devenit astfel o trăsătură specifică a unui segment întins din cultura europeană. Pentru românii ardeleni asimilarea unei culturi de acest tip a rezultat din contactul cu centrele catolice de studiu, aşa cum ea rezultase, de altfel şi în Moldova şi Muntenia, în cazul acelor prime exemple de cărturari erudiţi, cum fuseseră un Miron Costin sau Stolnicul Cantacuzino.

Întreaga Şcoală Ardeleană a năzuit spre o cât mai vastă acumulare de informaţie istorică şi filologică despre poporul român, a voit să se apropie cât mai mult de nivelul european al ştiinţei şi culturii vremii sale. Reprezentanţii ei n-au încercat vreun complex de inferioritate când au polemizat cu mari savanţi din ambianţa contemporană lor.

Formulând un program de emancipare naţională şi afirmându-se ca o figură de cleric angajat pentru cauze politice juste, la unison cu alte figuri de statură europeană – Inocenţiu Micu a fost şi cel dintâi care, la noi, şi-a susţinut lupta de idei şi de convingeri prin apelul la întinse cunoştinţe din domenii ca istoria religiei, dreptul canonic, istoria propriu-zisă şi legislaţia antică şi modernă.

În primul memoriu politic pe care l-a înaintat în 1743, prelatul român vădeşte temeinica pregătire dobândită încă din timpul studiilor teologice la colegiul din Tyrnavia. În sprijinul tezelor sale citează din Vechiul Testament, din epistolele Sf. Apostol Pavel, din Faptele Apostolilor, din dreptul canonic, din predicile Sf. Ion Gură de Aur, din decrete ale mai multor papi, unele datând din secolul al XI-lea, din hotărâri ale conciliilor bisericii. Pentru argumente din cultura istorico-politică laică el recurge la decrete ale regilor Ungariei, ale împăraţilor romano-germani, la cele mai cunoscute codice de legi din Ungaria şi Transilvania.

Dintre românii ardeleni nimeni până la el – dacă nu invocăm pe Nicolaus Olahus, care însă nu s-a apropiat decât prin vagi amintiri şi aluzii de obârşia sa etnică – nu avusese resursele de a pune în lucrare un asemenea aparat erudit pentru sprijinirea revendicărilor social-politice ale poporului român. La fel ca orizontul politic şi nivelul de cultură al lui Inocenţiu Micu a depăşit cu mult perimetrul provincial; el se situa – spre a ne exprima cât mai circumspect – la nivelul clerului catolic centro-european.

S-a remarcat de multe ori, cu toată competenţa, întâlnirea frecventă a tezelor sale în favoarea drepturilor poporului român şi ale bisericii unite cu concepte de bază ale Luminismului. Unele din aceste întâlniri par a fi fost coincidenţe, extrapolări dirijate de faptul că multe din ideile Luminismului nu erau cu totul noi – cum păreau la prima impresie – şi nici nu aparţineau exclusiv exponenţilor acestui curent; încă din Evul Mediu şi cu deosebire din secolul al XVI-lea, ele circulau, ca locuri comune, în gândirea politică europeană, în disputele privind relaţia dintre autoritatea spirituală şi cea politică. Indiferent de calea pe care i s-a transmis episcopului român acest filon de idei, el era, în sine, o componentă de primă mărime a culturii europene înaintate, iar cei ce lau împărtăşit şi exprimat fac parte, indiscutabil, dintre purtătorii spiritului ei.

Erudiţie, deschidere spre probleme sociale şi politice, spirit combativ susţinut de o retorică elocventă şi de pasiune temperamentală, toate sunt trăsături care desenează lui Inocenţiu Micu un contur european. Comportamentul său pe parcursul luptei politice prin care s-a eternizat în istoria noastră a fost unul dârz, obstinat chiar, refuzând compromisuri ce, de la distanţa noastră, par că ar fi fost – unele măcar – rezonabile. Un suflet de luptător, aşadar, indicativ şi el pentru spiritul deceniilor în care a trăit şi al celor ce vor urma nemijlocit. Faptul că în dietă, la Viena, la Roma, în relaţiile cu propriii colaboratori apropiaţi din cadrul bisericii sale, Micu s-a arătat nu odată imprudent, surprinde la o personalitate educată în climatul de respect al convenienţelor, specific mediului ecleziastic.

E legitimă întrebarea: de unde a provenit această notă temperamentală care, fără îndoială că pe de o parte l-a impus atenţiei şi respectul celor din jur, dar pe de altă parte e sigur că de la ea i s-a tras aproape tot răul pe care l-a avut de suferit? Orice tentativă de explicaţie e hazardată, fiindcă prin ea se părăseşte terenul faptelor, al dovezilor istorice şi se păşeşte pe unul nesigur, care este cel al psihologiei individuale.

În motivaţia acestor atitudini prea îndrăzneţe primul loc pare a-l fi ocupat dârzenia nativă a caracterului său. Mai grăia în el şi conştiinţa unei – fie şi modeste – tagme nobiliare. Dar mai cu seamă, credem.

— Revolta din adâncuri a originilor sale mai îndepărtate, ţărăneşti.

Pe de altă parte şi cu această ipostază ajungem din nou la o confluenţă între spiritul religios şi cel politic al veacului. Micu apare ca un „însetat după dreptate”, dar într-o înfăţişare modernă, de atitudine activă, de revoltă chiar împotriva nerespectării promisiunilor făcute poporului şi bisericii sale.

În Inocenţiu Micu s-au întrupat, pentru răstimpul unei vieţi trecătoare, mari virtuţi ale neamului său, dar şi ale întregii atmosfere spirituale dintr-un mare secol de cultură, de generozitate umană. E justificată comemorarea în el nu doar a unui fiu al românismului întreg, ci şi a unei personalităţi înălţate la cea treaptă de gândire elevată, de sensibilitate umană, care printr-un larg consens e numită „europeană”.