III Tristeță

Viind la birtul unde găzduiam, am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iași. Toate îmi vesteau câte o supărare. Una un proțes, alta niscaiva vești politice mâhnicioase. În sfârșit, una mai mică îmi spunea că mă așteaptă, că mă iubește, că mă dorește. Asta era o frumoasă fată care credea c-o iubesc.

Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit, am vrut poate să te înșăl ca un ticălos. Nu, nu sunt eu vrednic de amorul tău! De te-aș fi iubit, n-aș șădea ferecat în lanțele doamnei B., femeia astă neînțeleasă, care-mi spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac; vesălă, zburdatecă, judecând amorul o trecere de vreme, făgăduindu-mi o vecinică dragoste și întrebându-mă când mă întorc la Iași. Nu; eu nu voi să fiu iubit astfel. Voi o femeie cu ochii plânși, cu fața mâhnită, care să mă teamă, să mă iubească și să moară cum a murit Olga.

Și însă merit eu oare un asămenea amor, eu, care tot focul amorului tânăr, tot delirul juneței cei mai înflorite le-am cheltuit în adimenirele unei cochete...

În adevăr, numai un amor poate avea cineva și acela numai nu se uită. Aceasta este o loterie a inimei. Dacă un tânăr întâlnește o inimă simplă și nevinovată, el este ferice; inima lui fragedă și curată ia o opinie încântătoare pentru amor; iar de se face partea unui suflet fațarnic și trădător, atunci pierde toată iluzia și, în locul fericirei, capătă pizmă și împietrire.

Oh! când ar voi femeile să știe ce înaltă solie au priimit de la cer; când ar voi să știe că sunt lăsate ca să ne păzească de rău, să ne îndure inima, să facă fericirea vieții noastre, fără-ndoială că iubirea lor n-ar ținea numai pănă ce se usucă sărutul nostru de pe buzile lor!

Eu totdauna am gândit că îngerul păzitor pe care provedința l-a dat fiecărui om nu este decât femeia căria el a jărtfit amorul său; și însă, pentru ce lasă ele a intra într-o inimă plină de iubire îndoiala și ura?... O! nu sunt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc precum meriți; dea seamă grozavele ființi ce mi-au stricat inima... Voiești a fi iubită? găsește vrun înger, precum ești tu!

Sluga mea intră cu un bilet. Aceasta era o poftire la prânz pe a doua zi de la d. Ipolit. Răvașul era scris de soția lui. Dedesubt scria: Vom fi numai noi.

Mă invita la masă! Și ce figură eram să fac eu privindu-i starea, după cele ce-mi spusese doamna B.? Să văd un om lipsit de simțul cel mai scump; care este într-o vecinică noapte; pentru care soarele n-are raze, nici câmpul flori. Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție și însă nu o poate vedea. Și ea, oborâtă sub apăsarea soartei, privind pe acest bărbat fără să poată afla un cuvânt cu care să-l poată mângăia și gândind la cel mai întăi pre care moartea i l-a luat; văduvă de doi barbați (Ipolit se putea socoti ca mort) la 21 ani, în cea mai înflorită frumuseță! — Am răspuns cerându-mi iertare și pretextând o pricină însămnătoare.

Mă simțeam foarte trist. Voiam să plâng și nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el, lăsând în urma lor o ceață cenușie; luna se ascunsese; câteva stele pribage se iveau unde și unde pintre nori. Vedeam orașul adormit desfășurându-se sub mine ca o mare umbră. Liniștea domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată. Curând, un vis deștept îmi înfățoșă toate întâmplările vieții mele, de la 17 ani când am pierdut pre tatăl meu, când am rămas singur în lume și pănă la 28. Gândeam la maică-mea pe care abia o cunoscusem, gândeam la valurile ce mă cuprinseseră în lume, gândeam la toate acele ființi pe care le iubisem, de la cocheta pe care o iubisem întăi, pănă la copila care-mi scria, pănă la doamna B., pre care o iubeam acum. Mi se părea că le văd pe toate trecând pe dinainte-mi, frumoase, vesele, triste, plânse, râzânde...

Tunetul vuia în depărtare; cerul acum se învălea cu o haină posomorâtă; stelele piereau pe rând. De aș fi fost poet, aș fi privit cu plăcere această scenă măreață a naturei, dar timperatura avu pururea o deosebită influență asupra fizicului meu. Un soare frumos, o noapte senină mă înveselește; din împotrivă, o vreme urâtă mă întristează; în adevăr, gândeam, dacă englezii au tot asemenea vreme, au dreptate să se sinucidă. Ce vifor se gătește! Stelele strălucesc de o mai vie lumină! Spun că de câte ori moare un om, sufletul lui merge de-și ia loc între stele; oare care va fi steaua Olgăi? poate că acea care e acolo în capăt. Mă uitam la Ursa mică.

— Domnule, îmi zise sluga, trăgându-mă de haină, gazda întreabă de nu vrei a cina.

— Nu vreu, am răspuns.

— Domnule, să închid fereastra; vremea e turbure, curând a să tune.

— Ș-apoi?

— Știu că d-tale nu-ți place tunetul.

— Așa este, când e aproape și când trăsnește; dar când vuiește în depărtare îmi place.

— O, cum fulgeră de strașnic, adăogă blăstematul, groaznice tunete o să avem! trebui să trăsnească undeva.

Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. Înturnându-mă, văzui pe gazdă cu șervetul pe mână.

— Dacă domnul va să cineze, îmi zise el, i-am gătit un holod- noi minunat, blinee cu icre fierte în unt și...

Singur numele bucatelor era de ajuns ca să-mi taie apetitul.

Gazda mea era un moșneag ca la 65 ani, scurt și gros. În junia sa se vede că fusese bălan, căci ochii lui avea încă o ușure văpsea de alb-albastru. Fața lui roșie ca morcovul și fruntea fără nici o zbârcitură arăta că pentru el viața n-avusese zile negre.

— De mult ești însurat, moșule? l-am întrebat.

— De patruzeci de ani.

— Ai copii?

— Trei băieți și o fată.

— Și unde sunt?

— Doi slujesc în oaste; cel mai mic e pisar și fata mea trăiește la Tulcin. O! Sașa mea...

— Sașa? ce va să zică Sașa?

Ivan, sluga mea, îmi spuse că e diminutivul din Alexandra.

— Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare; am măritat-o după un cinovnic de la Tulcin. Barbatul său este guberskii-secretar. Să o vezi, domnule, aceea e femeie; mai naltă cu două palme decât mine. Seamănă bunului său care a fost grenadir, și groasă cât mine. Ș-apoi, frumoasă, roșie ca un bujor; numai când era mică a căzut din scrinciob și de atunci e cam șchioapă; vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. — Și învățată, domnule, ca un diac. Scrie, cetește groznic. Când a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat niște cărți foarte frumoase; păcat că nu știu a ceti.

— Trimiti-mi-le să le văd, am zis.

Acesta era Florian tradus rusește.

— Cetește tu și eu voi asculta, am zis lui Ivan.

El începu:

„După ce alergă de la o turmă la alta, ca să se gudure la Elicio și la Galatea, câinele începe a alerga prin măgură; și se ia după un ied sălbatec. Iedul fuge și trece lângă păstorițe...”

— Deschide în alt loc.

„Estela se roși uitându-se la maică-sa. Margareta îi dă voie să priimească prezentul și păstorița stă încă nehotărâtă. La urmă, c-o mână tremurândă, apucă cordela verde, care era în grumazii berbecului...”

— E! dă-mi pace cu păstorițele și cu berbecii cu cordele verzi.

Văzând că pastoralele d. Florian nu-mi pot împrăștia melancolia, m-am culcat, însă de abia apucasem a adormi, și un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi.

Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau două mari policandele cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit o privea stând la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonând aria din vodevilul rusesc Kozacă stihotvoreță . Prin salon se primblau oi cu cordele verzi la gât și Sașa sărea, schiopătând și strâmbându-mă. Nu știu cât ținu acest popuri de vedenii, căci, când am deschis ochii, era ziua mare.