Werner Stauffacher

Albert de Austria, care era din casa de Habsburg, ajunse la tronul imperial la 1298. La epoha suirei sale, nu se afla în Elveția nici asociație, nici cantoane, nici dietă. Cât pentru împăratul, el stăpânea numai în mijlocul acestor țări, cu titlul de șef a contelor de Habsburg, o mare câtime de orașe, cetăți și pământuri, care fac astăzi parte din cantoanele de Zurich, Lucerna, Zug, Argovia ș.a. Ceilalți, care stăpânea rămășița țării, era conții de Savoia, de Neuschatel și de Rapperschwyl.

Ar fi greu a face istoria individuală a acestei nobilimi bogate, desfrânate și turburatice, pururea în război și în desfătări, storcând sângele și aurul supușilor săi și coperind toată culmea dealurilor cu turnuri și cetăți, de unde ca niște vulturi din cuibul lor, se slobozea în câmpie ca să răpească objectul dorinței lor, cu care se înturna de îl punea în siguranție în dosul zidurilor castelelor lor. și să nu socoată cineva că numai mirenii singuri făcea asfel de jăfuiri; nu. Puternicii episcopi de Bala, Constanța, Cuara și Lauzana trăia tot de asemenea, și bogați abați de Saint-Galeș și de Ensielden urma pilda șefilor lor îmmitrați, precum și mica nobilime pe acea a marilor baroni.

În mijlocul astei țări pline de robi și de împilători, trei mici cotune rămăseseră slobode; aceste era: Uri, Schwitz și Unterwald, care de la 1291, prevăzând zilele nenorocirei și primejdioasele împrejurări ascunse în vremea viitoare, se adunaseră și să îndatoriră a-și apăra împreună, împrotiva oricărui, persoanele lor, familiile lor, averile lor și a se ajuta la o asemenea întâmplare prin sfaturi și prin arme. Această alianță le a fost dată de Eidgenossen(Ugonoți), adică legați prin jurământ. Albert, îngrijit de acest întâi semn împrotivnic, vru a-i sili să se lasă de protecția împăratului, singurului lor suzeran, și să se supuie d-a dreptul la aceea a contilor de Habsburg, pentru ca, dacă vreunul din fiii săi n-ar fi ales la tronul roman după el, să aibă suveranitatea acestor țări, care, fără aceasta, scăpa de a mai fi a nobilei case ducelor de Austria.

Dar, Uri, Schwitz, și Underwald văzuse de ajuns ce strașnice tâlhării se făcea împrejurul lor, ca să se înșale de o asfel de propunere. Nu au priimit deci propunerile ce li s-au făcut la 1305 prin deputații lui Albert și s-au rugat să nu-i lipseascăde protecția împăratului domnitor sau, după espresia obicinuită în acea vreme, să nu-i despartă de imperiu.

Albert le a trimis răspuns că dorința sa era de a-i adopta ca pe niște fii ai rigalei sale familii, făgădui feude celor mai de frunte cetățeni ai lor, și vorbi că va face câte zece cavaleri de cantoane, însă acești bătrâni munteani au răspuns că aceea care ei cerea, era paza vechilor lor drepturi, iar nu favoruri nuouă. Atunci Albert, văzând că nu poate face nimic acestor oamini prin corupție, vru să vază ce li să va putea face prin tiranie; așadar le a trimis doi bailifi (vechili) austriani, a căror caracter despotic și pornit îl cunoștea; aceștia era Hermann Guessler de Brouneig și cavalerul Berlinguer de Landenberg. Nuoii bailifi să așăzară pe însuși pământul confederaților, lucru ce acei de mai naintea lor nu cutezase a face: Landenberg pusă stăpânire pe castelul rigal de Sarnen, în Underwaldul de sus; și Guessler, negăsind lăcaș vrednic, el în săraca țară ce-i venisă în parte, zidi cetate, caria îi dete nume de jugul de Uri: îndată apoi începu a se pune în lucrare planul lui Albert care nădăjduia că, prin tirania asta, va hotărâ pe confederați a se deslipi ei însuși de imperiu și a se pune subt protecția casei de Austria. Prin urmare, dajdiile s-au adaos, cele mai mici greșeli fură pedepsite prin mari globiri, și lăcuitorii tratați cu mândrie și dispreț.

Într-o zi, Hermann Guessler, mergând prin cantonul de Schwitz, să opri înaintea unei case pe care o isprăvea de zidit, și care era a lui Werner Stauffacher.

— Nu e rușine, zice el adresându-se la scutierul (écuyer) ce-l urma, că niște ticăloși servi (serfs) zidesc așa case, când colibile sunt încă prea bune pentru ei?

— Las să o sfârșască, stăpâne, răspunse scutierul ; și când va fi gata, vom pune să sape de-asupra ușii armăturile casei de Habsburg și vom vedea dacă stăpânul va avea obrăznicia să zică că e a lui.

— Bine zici, zise Guessler; și, dând pinteni calului, trecu înainte. Femeia lui Werner Stauffacher era pe pragul ușii, ea auzi această vorbire și dete îndată poruncă lucrătorilor să-și lasă lucrul și să se ducă pe acasă. Toți s-au dus.

Când Werner Stauffacher să întoarse, văzu cu mirare casa singură și întrebă pe femeia sa pentru ce se duseseră lucrătorii și cine le a fost dat poruncă.

— Eu, răspunse ea.

— Și pentru ce, nevastă?

— Pentru că o colibă e tot ce trebuie la vasali și la robi. Werner oftă și intră în casă. îi era foame și sete: se aștepta să găsească prânzul gata. Se pusă la masă; femeia lui îi dete pâine și apă și să pusă lângă el.

— Dar ori s-a sfârșit vinul din pivniță, caprile pă munte și peștele în lac? zise Werner.

— Trebuie a ști trăi după starea sa; pâinea și apa sunt mâncarea vasalilor și a robilor.

Werner încreți sprincenile, mâncă pâinea și bău apa. Noaptea sosind, se culcară. Pân a nu adormi, Werner vru să îmbrățoșeze pe nevasta sa, ea îl împinse.

— Pentru ce mă împingi, nevastă? zisă Werner.

— Pentru că vasalii și robii nu trebuie să dorească a da viață la copii ce vor fi vasali și robi, ca și părinții lor.

Werner sări din pat, se îmbrăcă în tăcere, luă de pe părete o lungă sabie, o aruncă pe umăr și ieși fără să zică un cuvânt măcar.

Posomorât și gânditor, mersă până la Brunnen. Sosind acolo, se tocmi cu niște pescari, trecu lacul, ajunse cu două ceasuri pân în ziuă la Attinghausen și mersă de bătu la casa lui Walter Furst, socrul său. Bătrânul îi deschise însuși și deși să miră de a vedea pe ginerele său la un așa ceas, nu-l întrebă de pricina vizitei sale, dar dete poruncă unui argat s-a ducă pe masă un șold de căprioară și vin.

— Mulțumesc tată, zisă Werner, am făcut un jurământ.

— Cum?

— Să mănânc numai pâine și apă până la ceasul care e încă foarte depărtat.

— Care e acela?

— Acela când vom fi slobozi. Walter Furst să uită la Werner.

— Bune vorbe sunt aceste care le ai zis; dar avea-vei curajul a le mai zice și către alții, nu numai către un bătrân care îl numești tatăl tău?

— Le voi spune și în fața împăratului din cer și în fața împăratului de pe pământ.

— Bine ai grăit, fătul meu! De mult așteptam din partea ta o așa vizită și un aseminea răspuns, începusem a crede că nici una nici alta n-o să mai vie.

Să auzi bătând la ușă: Walter Furst deschisă. Un tânăr, înarmat cu un toiag ce semăna cu o măciucă, era la ușă; o rază a lunei lumină atunci fața lui palidă și turburată.

— Melhtal! strigară într-un glas Walter Furst și Stauffacher.

— Și ce cauți tu? urmă Walter Furst, speriat de gălbineala lui.

— Azil și răzbunare, zisă Melhtal cu un glas posomorât.

— Vei avea ce ceri, răspunsă Walter Furst dacă răzbunarea atârnă de la mine, precum azilul.

— Ce s-a întâmplat, Melhtal?

— S-a întâmplat că îmi aram ogorul și aveam la plug cea mai frumoasă păreche de boi din cireada mea, când o slugă a lui Landenberg, trecând se opri lângă mine, apoi apropiindu-se:

— „Iată niște boi prea frumoși pentru un vasal (clăcaș)? zise? trebuie să-și schimbe stăpânul.

— Acești boi sunt ai mei, i-am zis, și fiindcă-mi trebuiesc n-am gând să-i vânz.

— Și cine-ți vorbește de cumpărat, prostule?

Zicând, a scos din cingătoarea sa un cuțit de jupuit vânatul și a tăiat funia.

— Dar, de-mi vei lua acești boi, cum o să fac ca să-mi ar ogorul?

— țărani ca tine pot să-și tragă plugul singuri, dacă vor să mănânce pâine, de care nu sunt vrednici.

— Ascultă, i-am zis, mai este vreme, caută-ți de drum și te iert.

— Și unde-ți este arcul sau arbaletaca să vorbești așa? Era lângă mine un copaci tânăr, l-am rupt.

— N-am trebuință, iată destulă armă, i-am zis.

— De vei face un pas, te spintic ca pe o căprioară. C-o săritură, fui lângă el cu bățul rădicat.

— Și eu, de vei pune mâna pe plugul meu, te ucid ca pe un bou.„

El întinse brațul și atinse jugul — așa îmi pare că l-a atins cu vârful degetului.

Bățul meu căzu, și sluga lui Landenberg cu el. îi sfărmasem brațul ca o nuia de răchită.

— Și bine ai făcut, și era drept! strigară amândoi oamenii.

— O știu și nu mă căiesc, urmă Melhtal, dar tot fui silit să-mi caut scăpare. Mi-am lăsat boii și m-am ascuns toată ziua în codrii Roestockului; apoi, după ce înnopta, gândii la tine că ești bun și priimitor de oaspeți, și iată-mă.

— Ești binevenit, Melhtal, zisă Walter Furst, strângându-l de mână.

— Dar nu e tot, urmă tânărul, ne-ar trebui un om isteț, să-l trimitem la Sarnen ca să afle ce s-au petrecut de ieri și ce măsuri de răzbunare a luat asupra mea Landenberg.

În momentul acesta, un pas îngreuiat de osteneală se auzi și un minut apoi, un om bătu, zicând: „Deschideți, eu sunt Ruder„.

Melhtal deschise ușa ca să s-arunce în brațele slugei tatălui său, dar, văzându-l atât de galben și abătut, se înapoi spăimântat.

— Ce veste, Ruder? zisă cu glas tremurând.

— Vai de tine, tânărul meu stăpân! Vai de țara ce vede în liniște asemenea nelegiuiri! Vai de mine care îți aduc așa rele vești!

— N-a pățit nimic bătrânul, zise Melhtal; ei au respectat vrâsta și părul lui cel alb; bătrânețele sunt sfinte!...

— Respectează ei ceva? Este vrun lucru sfânt pentru ei?

— Ruder!... strigă Melhtal, încleștând mâinele.

— L-a luat, l-a apucat să spuie unde ești, și fiindcă nu știa... bietul bătrân! I-au scos ochii!

Melhtal țipă strașnic. Werner și Walter Furst s-au uitat unul la altul, cu părul zburlit, cu fruntea plină de sodori.

— Minți! strigă Melhtal, apucând pe Ruder de gât; minți, oamenii nu pot face asfel de crime; oh! minți, zi că minți!

— Vai! răspunse Ruder.

— I-au scos ochii, zici? și aceasta pentru că eu am fost fugit ca un mișel! Au scos ochii tatălui, pentru că nu le putea da pe feciorul său! Au înfipt o sulă de fer în ochii unui bătrân!... și aceasta ziua mare, în fața luminei, în fața soarelui, în fața lui Dumnezeu! și munții noștri nu s-au surpat piste capetele lor! Bălțile noastre n-au ieșit din matce ca să-i

Înghită! Trăsnetul n-a căzut ca să-i detune! Nu le ajung lacrimile noastre și ne fac să plângem sânge! Ah! Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Fie-ți milă de noi! și Melhtal căzu ca un copaci desrădăcinat, să tăvăli pe jos, mușcând pământul. Werner să apropie de Melhtal.

— Nu plânge ca un copil, nu te tăvăli ca o fiară; scoală-te ca un om, Melhtal, noi vom răzbuna pe tatăl tău.

Tânărul se găsi deodată în picioare, ca și când un resor îl sculase.

— Îl vom răzbuna! ai zis Werner?

— Îl vom răzbuna! adaogă Walter Furst.

— A! strigă Melhtal cu un glas ce semăna cu râsul unui nebun. Se auzi atunci glasul unui cântec vesel, nu prea departe, și la cotișul drumului să văzu, la cele întâi raze a zilei, un nuou om.

— Ascunde-te, strigă Ruder lui Melhtal.

— Șăzi, zisă Walter Furst. E un prieten.

— Care ar putea să ne fie folositor, adaogă Werner. Melhtal căzu obosit pe o laviță.

în vremea aceasta streinul se tot apropia: el era un om ca de patruzeci ani; era îmbrăcat cu o haină de color închis care i să cobora numai pană la genuchi și care semăna a fi de mijloc între îmbrăcămintea călugărească și cea mirenească; părul său cel lung însă, mustețile și barba sa îl semăna că este din cetățeni slobozi. Pe lângă acestea, mersul său era mai mult de soldat decât de călugăr, și l-ar fi putut lua cineva că e om de oaste, daca n-ar fi purtat, în loc de sabie, o calamare atâr-nată la cingătoarea sa, și în umăr o tulbă de arcaș deșartă de săgeți, un vălătuc de pergament și condeie. Costumul lui să completa printr-un pantalon de postav albastru, strâns pe picior prin cheotori înnodate, și prin lungul băț inferat fără care foarte rar călătorește munteanul.

Cum văzu oamenii ce s-adunaseră dinaintea ușii, încetă de cântat și să apropia cu acel aer deschis care arăta încredințarea sa că a să găsască chipuri cunoscute. Era încă câțiva pași departe, când Walter Furst i-a adresat vorba.

— Domnul să te păzască, Walter! Mă duc să iau dările de la Fraumünster( mănăstire de maici) de Zurich pe care le adun eu, precum știi.

— Nu poți să te oprești un sfert de ceas la noi?

— Ce să fac?

— Să asculți ce să-ți spuie acest tânăr...

Streinul se în turnă spre Melhtal și îl văzu că plânge; atunci se apropie de el și îi tinse mâna.

— Dumnezeu să-ți usuce lacrămile, frate, îi zise.

— Dumnezeu să răzbune sângele! răspunsă Melhtal. și îi povesti toate cele întâmplate.

Wilhelm îl ascultă cu o mare compătimire și o adâncă întristare.

— Și ce ați hotărât? zise Wilhelm după ce el sfârși.

— Să ne răzbunăm și să ne mântuim țara! răspunseră tustrei oamenii.

— În mâna lui Dumnezeu stă răsplătirea crimelor și mântuirea noroadelor, zise Wilhelm.

— Și ce ne a lăsat nouă, astorlalți oameni?...

— Rugăciunea și răbdarea, care le grăbesc.

— Wilhelm, nu e destul a fi un așa viteaz arcaș, dacă răspunzi ca un călugăr, când îți vorbim ca unui patriot.

— Dumnezeu a făcut muntele pentru cerb și capră, și cerbul și capra pentru om. Iată pentru ce a dat vânatului ușurința și vânătorului iscusința.

Așadar, ai greșit Walter Furst, numindu-mă un viteaz, arcaș, eu nu sunt decât un biet vânător.

— Adio Wilhelm, mergi sănătos!

— Domnul fie cu voi, fraților!

Wilhelm Tell s-a depărtat. Cei trei oameni l-au urmat cu ochii până ce s-a făcut nevăzut la cel întâi cotiș al drumului.

— Nu e nădejde de el, zisa Werner Stauffacher, și însă el ar fi fost un puternic aliat.

— Dumnezeu păstrează numai pentru noi mântuirea țării noastre. Fie binecuvântat.

— Și când ne vom apuca de treabă? zisă Melhtal. Eu mă grăbesc... ochii mei plâng și ai tatului meu sângeră.. .

Noi suntem fieșcare din osăbite cotunuri; tu, Werner din Schwitz, tu Melhtal din Unterwalden, și eu din Uri. S-alegem fiecare printre prietenii noștri zece oameni în care să avem nădejde; să ne adunăm cu ei la Grutli... Dumnezeu poate ce vrea și, când merg în calea sa, treizeci de oameni fac cât o oaste.

— Și când ne vom aduna? zisă Melhtal.

— În noaptea de duminică spre luni, răspunsă Walter.

— Vom fi! răspunsără Werner și Melhtal.

Și tustrei priitenii s-au dispărțit.