Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.

În trilogia Fraţii Jderi, considerată, pe bună dreptate, de unul dintre cei mai competenţi exegeţi ai operei sadoveniene, Constantin Ciopraga, o epopee ştefaniană, precum şi în Viaţa lui Ştefan cel Mare, Mihail Sadoveanu anticipă, cu mai bine de o jumătate de veac, canonizarea de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe române, la 20 iulie 1992 a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Impresia care se degajă, constant, din paginile consacrate de Sadoveanu celui care va deveni un personaj paradigmatic pentru categoria adevăraţilor conducători de neam şi de ţară este aceea că, mai presus de orice, Ştefan cel Mare a fost un adevărat creştin, cu o viaţă duhovnicească exemplară, lucru care îşi pune amprenta asupra tuturor actelor pe care le întreprinde.

Venirea sa la tronul Moldovei este prezentată de Sadoveanu ca un fapt predestinat, produs din şi prin voia divină. Într-o perioadă de mare cumpănă din istoria creştinătăţii, când însuşi Constantino-polul căzuse în robie păgână şi în faţa expansiunii turceşti părea să nu mai reziste nici o stavilă, în Moldova – mica ţară creştină situată la răscrucea imperiilor – sihaştrii vizionari au vestit venirea la tronul ţării a unui domnitor care se va pune în slujba dreptei credinţe. Astfel, la moartea lui Alexandru cel Bun, un bătrân pustnic a proorocit „pedeapsă” pentru „mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu”, după care „se va alina furtuna răutăţii şi va ieşi din nouri un bour tânăr care va sufla penări foc îngemănat, şi coarnele lui şi le va îndrepta spre răsărit.”

Râvna sa pentru legea lui Hristos este anticipată în acelaşi mod parabolic şi de schimnicul de la Izvorul Alb prin imaginea Sfântului Mare Mucenic Gheorghie care „se va ridica împotriva balaurului”, reprezentare care conţine evidente similitudini cu ipostaza domnito-rului român de iniţiator al războiului sfânt.

Însuşi Bogdan, tatăl viitorului domnitor, a avut certitudinea investiturii sacre a fiului său, pe care l-a pregătit în acest sens, la vârsta prunciei fiind „binecuvântat de Sfântul Gherontie la Aton”; despre acest lucru supuşii săi de mai târziu vor crede că îl face inexpugnabil în lupta cu oştile păgâne. În anii maturităţii sale, domnitorul îşi va aminti mereu şi de un alt moment special din vremea copilăriei, când tatăl său, presimţindu-şi sfârşitul foarte apropiat, în împrejurări de o tristă măreţie i-a transmis testamentul spiritual al familiei într-un mod de o tulburătoare gravitate, care l-a marcat pentru totdeauna: „Când eram pribeag şi sărac, am poposit într-o sară la marginea Mării cu părintele meu Bogdan-Vodă. Măria sa mi-a spus unele lucruri, ca unui copilandru ce mă aflam; apoi primind poate de la Dumnezeu o înştiinţare că sfârşitul măriei sale va să fie năprasnic, m-a dus la o bisericuţă de ceamur de la marginea acelor pustietăţi, a pus pe călugărul de acolo să facă slujbă, după aceea mi-a poruncit să îngenunchez şi m-a legat cu jurământ înfricoşat. „Când vei ajunge stăpân în moştenirea părintelui tău.

— Mi-a spus măria sa.

— Să-ţi aduci aminte că zilele vieţii tale sunt numărate. Din ziua întâi să dai lui Hristos slavă şi din ziua a doua să ridici sabia. Căci domnia Moldovei s-a întemeiat pe această poruncă de la Dumnezeu”.

Acest legământ îl va călăuzi de-a lungul întregii sale domnii şi de la el nu se va abate nicicând.

Urcarea lui Ştefan pe tronul Moldovei este evocată de Sadoveanu în Viaţa lui Ştefan cel Mare ca un moment binecuvântat, aureolat de lumina şi frumuseţea care transfigurează întreaga fire în preajma sărbătorii pascale: „În acel an 1457, sfintele Paşti cădeau tocmai în vremea când înfloreau livezile şi prindea a înmuguri codrul. Erau semne pentru Ştefan Vodă; cerul era curat; vântul curgea de la sud; ca veşti albe, într-o singură noapte caldă au înflorit, pretutindeni, mălinii şi cireşii…Era o zi lină de primăvară din veac hărăzită. O vesteau din depărtare clopotele Sucevei”.

În tot ce înfăptuieşte, domnitorul se sprijină pe legea lui Hristos Dumnezeu, lucru despre care vorbeşte astfel mulţimilor adunate la Mănăstirea Neamţului: „Să ştie şi cei de jos că judeţul nostru nu se va clăti nici-odinioară din cumpăna dreaptă poruncită nouă de cel care stă deasupra vieţii şi morţii” (Fraţii Jderi).

Aşadar, Sadoveanu reliefează faptul că în cazul lui Ştefan cel Mare „puterea domnească nu emană de la boieri, ci de la Dumnezeu”1, fapt ce concordă cu ceea ce V. Al. Georgescu consideră „modelul ideal al autocraţiei bizantine”, având „fundamentul ideologic al independenţei confirmate religios prin clauza „domn din mila lui Dumnezeu”2: „Noi Ştefan-Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, ne închinăm cu prietinie domniilor voastre tuturor cărora vă scriem”

Ca un bun creştin care respectă preceptele morale nou-testamentare, Ştefan investeşte multă afecţiune şi încredere în raporturile sale cu cei din jur, abandonând orice fel de prejudecăţi: „Eu pe toţi câţi îi am lângă mine îi socotesc că sunt fără vicleşug. Le-am deschis sufletul meu şi i-am îmbrăţişat”.

De-a lungul domniei sale au existat însă şi situaţii în care interesele vitale ale Moldovei sau chiar ale creştinătăţii i-au impus acte extreme de cruzime, pentru care ulterior Ştefan se căieşte amarnic, impunându-şi cu asprime penitenţa: „Pentru iertarea acelei fapte s-au rugat toţi preoţii şi călugării bisericilor măriei tale. Te-a dezlegat şi părintele mitropolit Teoctist. Canonul postului, pe care ţi l-ai rânduit pe nouă ani măria ta în fiecare vineri, zi în care a fost judecat cu sabia Aron Vodă, este şi el bine primit”, îl asigură duhovnicul său.

Spre deosebire de istorici, care insistă mai mult asupra aspectelor politice aferente domniei lui Ştefan, Sadoveanu îl prezintă acţionând în primul rând în folosul creştinătăţii. Domnitorul român a avut luciditatea necesară pentru a evalua dimensiunile reale ale pericolului turcesc, dublată de tăria de a acţiona pentru contracararea acestuia: „Sunt în lume crai şi împăraţi; puterea lor e slăbiciune dacă nu înţeleg de ce răsare şi asfinţeşte soarele, cum bine spui sfinţia ta. Numai prostimea vieţuieşte pentru pântece; domnii şi craii au altă rânduială. Cine nu vede primejdia ismailitenilor, nu-i nici domn, nici crai. Cine nu se pune pe sine jertfă pentru credinţă, nu-i vrednic să fie în stăpânirea sa noroadele; e mai puţin decât cel din urmă mişel”, îi spune sfetnicului său.

Din acest crez al său ne dăm seama că Ştefan se conduce după înalte comandamente morale, cum este şi acela al ignorării oricăror interese egoiste şi, complementar, al dăruirii necondiţionate pentru un interes larg, care nu este numai al neamului său, ci este şi al întregii lumi creştine. Gândind şi acţionând în acest fel, el atinge ceea ce părintele Galeriu numeşte „starea harică a eului” ca „stare de deschidere, de dar”, echivalând cu „înfrângerea egoismului, lepădarea de sine, starea de jertfă înaintea lui Dumnezeu şi în serviciul aproapelui”3.

Până şi căsătoria domnitorului nu este rezultatul unei opţiuni individuale, ci derivă din postura acestuia de răzbunător al Bizanţului îngenuncheat pe care şi-o arogă ca pe o sfântă îndatorire: „De la Dumnezeu, prin înţelegerea iscusită a patriarhului celui bătrân din Ţarigrad, a ieşit această unire a Împărăţiei de la Mangop cu luptătorul cel mare care-şi gătea jertfa pentru Hristos”.

Asumându-şi o responsabilitate atât de mare în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, Ştefan va face din înfruntarea directă cu turcii ţelul cel mai important al domniei sale. Pregătirile pe care le face în acest sens includ şi pelerinajul iniţiatic, fiindcă pentru a şti încotro se îndreaptă, domnul vrea să ştie de unde vine. De aceea o pondere însemnată în economia celui de-al doilea volum al trilogiei revine vânătorii domneşti, aceasta fiind, în fapt, pretextul unei iniţieri făcute în contextul mai larg al unui topos al operei sadoveniene: călătoria anamnetică (Monica Spiridon). Căutarea sihastrului din pustietăţile de piatră ale muntelui, inaccesibile oamenilor obişnuiţi, echivalează, în opinia lui Alexandru Paleologu, unul dintre cei mai rafinaţi exegeţi ai operei sadoveniene, cu o regresiune făcută în numele unei „nostalgii a originarului; e o trimitere la arhe, la începuturi, la instaurarea primară a spiritului, adică a legii, în lume. Năzuinţa la arhaitate nu înseamnă involuţie sau retrogradare, ci reprezentarea modelului perfect, absolut, arhetipal. Patriarhalitatea sadoveniană este aproximarea arhetipiei primordiale, e deci o restaurare. La scară mică sau mare, aceasta se poate realiza în variate momente sau în condiţii istorice; una din ele, apoteozată, o înfăţişează Sadoveanu în ciclul fraţilor Jderi, sub domnia lui Ştefan cel Mare”4.

Dovedindu-se fervent apărător al dreptei credinţe, domnitorul acţionează permanent în perspectiva mai îndepărtată sau mai apro-piată, în funcţie de dinamica fluxului epic, a „războiului sfânt”; statutul său ontologic este marcat de ceea ce teologii numesc sinergie – „cola-borarea armonioasă şi permanentă între voia omului şi harul divin”5.

Sadoveanu exprimă uneori direct convergenţa dintre faptele sau planurile domnitorului şi voinţa divină: „[…] că Ştefan-Vodă are de la Dumnezeu o rânduială. Măria sa singur a cunoscut-o în inima sa; deci Dumnezeu l-a ales ostaş al său”.

Disponibilitatea permanentă a domnitorului către slujire conferă vieţii sale caracter hristocentric: „Măria sa vrea să agonisească Adevărului, adică lui Hristos”.

Încă din timpul vieţii, Ştefan este venerat de cei din jurul lui; prestigiul său moral şi spiritual are, drept temei, faptul că, indiferent de statutul social, toţi percep semnificaţia sacră a acţiunilor sale: „Toată lumea se înfăţişa cu cutremur la măria sa, îngenunchind sub sabia dreptăţii sale, ştiind că măria sa stă pe acest pământ al Moldovei ca să ţie statornică rânduiala lui Dumnezeu. Măria sa veghează necontenit la hotărârile sale, sub ochiul lui Dumnezeu”.

Conţinutul acestui pasaj din Fraţii Jderi coincide cu una dintre condiţiile de fond prevăzute de actuala legislaţie bisericească pentru constatarea sfinţeniei celui care urmează să fie canonizat sau nu: „cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfânt”6.

Punându-se cu toată fiinţa sa în slujba colţului său de lume într-o perioadă de grea cumpănă, Ştefan trece adeseori prin stări de un mare dramatism: nelinişte sau justificată îngrijorare şi întâlnim în Fraţii Jderi numeroase pasaje edificatoare pentru zbuciumul vieţii lăuntrice a acestuia: „Ochii Voievodului se muiară ca de o bură. Rămase o vreme pe gânduri” sau: „Măria sa era cufundat însă în adânci cugetări” sau: „Vodă rămase într-aceeaşi întristare plină de gânduri”.

Exemplele de mai sus, cărora li s-ar putea adăuga multe altele, sunt relevante şi pentru momentele domnitorului de repliere asupra lui însuşi, nu puţine, fiindcă, observă cu pertinenţă Mihai Şora: „acţiunea de a rodi trece prin dialogul interior”, fără de care nu este posibilă „căutarea, printr-un labirint de alternative, a valorii trans-cendente”7.

Ştefan, omul şi voievodul, trăieşte o intensă viaţă duhovnicească. În toate împrejurările, el se conformează regulilor de viaţă în spirit creştin, consfinţite de Sfânta Tradiţie: „Preasfinţite Părinte Iosif, binecuvintează pânea şi carnea, cu care nu suntem destul de vrednici a ne îndestula, dacă Dumnezeu ar măsura pofta noastră după faptele săvârşite”.

Din aceste cuvinte ale lui Ştefan desprindem intoleranţa sa faţă de viciile omeneşti; atitudinea necruţătoare faţă de acestea, manifes-tată şi în alte situaţii, se înscrie pe linia a ceea ce Andrei Pleşu numeşte maximalism moral şi este subsumată dorinţei de a cultiva şi încuraja la cei din jurul său, dar şi la el însuşi „capacitatea de a transforma interdicţia etică în comportament liber, dar adecvat”8.

Asprimea prin care se concretizează deseori vocaţia sa morală faţă de cei din jur se amplifică atunci când domnitorul reflectă asupra propriului mod de a fi în raporturile cu lumea şi cu Dumnezeu. Aceste clipe de confruntare cu sine însuşi reprezintă de multe ori tot atâtea prilejuri de mâhnire, urmate de căinţa spovedaniei, de remediul sfintei euharistii şi al rugăciunii pline de umilinţă.

În cele două opere consacrate de Sadoveanu lui Ştefan cel Mare şi Sfânt întâlnim numeroase pasaje în care el este prezentat săvârşind actul profund duhovnicesc al rugăciunii, caracterizat, de fiecare dată, printr-o desăvârşită smerenie în faţa Izbăvitorului său; aceasta emană dintr-o serie de gesturi de o mare simplitate şi gravitate care însoţesc rugăciunea, ele fiind circumscrise cultului ortodox, respectat întru totul şi de domnitor: „Voievodul îşi făcu semnul crucii şi rămase cu capul descoperit, îngenunchiat cu faţa la răsărit şi ascultând slujba monahului. Se plecă adânc cu fruntea în pământ, cerând putere pentru izbândă; căci în această ţară stă dreapta credinţă” (Fraţii Jderi).

Implicarea totală a domnitorului în actul rugăciunii se face prin respectarea de către acesta a cerinţelor sfinţilor părinţi ai bisericii din scrierile filocalice, impresionând prin disciplinarea severă a gândurilor şi sentimentelor, prin simplitate şi evlavie: „Vodă murmură şi el stihurile, cântându-le încet. Adâncirea aceasta în sine, cu totul în afară de clipa vieţii, era încununată de soarele asfinţitului. […] măria sa încă nu se deşteptase din întristarea-i amară”.

Recunoaştem în acest pasaj atributele rugăciunii adevărate, sintetizate astfel de Î. P. S. Antonie Plămădeală: „Rugăciunea va fi lină, calmă, discretă, senină, fără siluirea imaginaţiei, fără urmărirea vedeniilor, fără entuziasm suspect, fără reclamă fariseică”9.

Prin absorbirea întregii sale fiinţe în actul rugăciunii, domnitorul se sustrage total lumii exterioare; el se apropie, din acest punct de vedere, de marii mistici, deoarece şi în cazul său „puterea rugăciunii depăşeşte rezistenţa materiei şi eliberează mintea din această lume strâmtă şi inertă spre vastele spaţii deschise, strălucind de Lumină”10; relevant în acest sens este următorul fragment din Fraţii Jderi: „S-a făcut tăcere şi Jder a mai simţit un timp tremurul zidăriei până în inima sa. Se aştepta parcă la un cutremur, aşa încre-menirea de icoană a măriei sale se prelungea. Prin ferestrele nalte pătrundea cenuşiul zilei de afară; făcliile dădeau o lumină dulce ca a unei zile de toamnă în asfinţit. Vodă şopteşte singur, în sine; numai buzele i se mişcau; nu s-auzea nici un sunet. […] Vodă a stat încă un răstimp destul de lung neclintit, cu faţa întoarsă cătră icoana Fecioarei prea curate cu pruncul. A zâmbit ca dintr-un vis credincioşilor săi şi s-a dus iar în singurătate”.

Momentul sublim al rugăciunii este admirabil sugerat aici prin ceea ce Monica Spiridon numeşte „o retorică a tăcerii”; trista măreţie a distanţării de lume prin rugăciune îi permite domnitorului suişul duhovnicesc prin care ajunge la „nemişcarea minţii copleşită de vecinătatea infinitului divin”11.

Pe de altă parte, reculegerea pioasă a voievodului în faţa icono-stasului străjuit de făclii corespunde „psihismului ascensional” evocat de Gaston Bachelard; valoarea funcţională a flăcării în ceremonialul religios la care ia parte Ştefan este completată de posibile valenţe simbolice: „Fiinţa devine liberă atunci când se mistuie pentru a se reînnoi, conferindu-şi astfel un destin de flacără, dar mai ales un destin de supraflacără, arzând deasupra propriului vârf”12.

În Viaţa lui Ştefan cel Mare, Sadoveanu evocă chiar o situaţie-limită din viaţa domnitorului, când acesta se nevoieşte prin post, rugăciune şi priveghere la Putna, sfântul locaş monastic care este cel mai apropiat de sufletul său şi atinge altitudini ale vieţii duhovniceşti care pot fi atinse doar de cei aleşi: „Vodă s-a dus la Putna să petreacă singur trei zile de umilinţă, având cu sine puţini curteni. A stat într-o chilie săracă, postind şi a ascultat toate slujbele de zi şi de noapte ale cuvioşilor monahi şi pomenirile morţilor săi”.

Este deosebit de relevantă precizarea „să petreacă singur”, pentru că solitudinea implică, obligatoriu, tăcerea, despre care Constantin Noica spune că e „tehnică de viaţă în duh, e un exerciţiu spiritual”; domnitorul încearcă pe această cale o recuperare a sinelui din vâltoarea dramatică a existenţei, căci, spune acelaşi Constantin Noica, câteodată „lumea aceasta a amăgirii trebuie oprită în curgerea ei. Dacă vrem să trecem mai departe, trebuie să înfrânăm ce e lume în noi. Deci, ne oprim odată cu ea, ne desfiinţăm o dată cu ea. Căci tăcerea noastră respinge, suspendă, desfiinţează totul. […] Trebuie să fii surd lumii, muţenia ta să fie lăuntrică. Altminteri, lumea ar vorbi în noi; ne-am pierde iarăşi. Deci, tăcem o dată cu ea.”13.

Tot în Viaţa lui Ştefan cel Mare întâlnim un pasaj tulburător în care rugăciunea domnitorului este redată de Sadoveanu prin chiar conţinutul ei; autorul surprinde de data aceasta lamentaţia patetică a eroului său, care a dobândit conştiinţa tragică a limitei; prin trista privire înapoi, domnitorul are revelaţia amară a preapuţinului înfăptuit din cât şi-a dorit; din ce în ce mai singur şi din ce în ce mai slab, Ştefan devine înţeleptul care reflectează în cadenţe grave de apoftegmă asupra vremelniciei şi a zădărniciei a tot ceea ce aparţine acestei jalnice lumi şi percepem din nou în scrisul sadovenian accentele răscolitoare ale Eclesiastului: „Doamne, striga sufletul Voievodului, greşit-am cătră tine, căci nu am îndeplinit ce nădăjduiam. Greşit-am, căci m-am semeţit, crezând prea mult în puterile mele. Numai Dumnezeu poate scoate la ţărm cele bune din cele rele, căci are înaintea sa veşnicia; dar timpul meu e mărginit şi iată, mănăstioara din pustie, în care am făcut odinioară legământ, s-a risipit de furtună şi de varvari; şi paşii mei pe năsip nu se mai cunosc, primăvara vieţii mele s-a scuturat; cei iubiţi ai mei mă părăsesc, puţini mai stăruiesc lângă mine; vitejii mei cei mai buni cad; în faţa mea se deschide zarea amurgului. Şi n-am făptuit nimic; toate câte am lucrat au fost deşertăciune şi vânare de vânt”.

Eroul sadovenian îşi contopeşte aici melancolia cu cea a cântăreţilor bolnavi din poezia lui Blaga: „Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare apune.

Răni ducem – izvoare – deschise subt haină.

Sporim nesfârşirea c-un cântec, c-o taină”.

Ştefan apare şi în postura de misionar prin strădania continuă, neobosită, de a da sens duhovnicesc vieţii neamului său, de a-i impune acestuia, ca supremă valoare ontologică, credinţa, căreia Sadoveanu îi asociază mereu metafora luminii: „Această lume neliniştită încearcă Voievodul s-o aşeze în hotarele ei; unui asemenea loc al negurii vrea să-i dea măria sa lumină. Cea dintâi putere ce aşează din stâncă sunt sfintele lăcaşuri închinate lui Dumnezeu Hristos. A doua putere ce vrea să aşeze măria sa e dintr-un material mai tare decât piatra; e rânduiala sufletească sub lumina credinţei (Fraţii Jderi).

Domnitorul devine astfel o prezenţă luminoasă în viaţa comuni-tăţii creştine din partea lui de lume, „fiindcă lumina lui Hristos se interiorizează în cel care o primeşte: acesta din urmă conformându-se lui Hristos devine el însuşi lumină.”14

Între toate instituţiile statului, valoarea supremă o are pentru Ştefan biserica: „De asemenea nu s-a îngăduit unei obşte să n-aibă biserică întru care să se închine lui Dumnezeu. Şi fiecare obşte să aibă prisacă; să înveţe munca de la albine şi să agonisească ceară pentru făcliile sfintelor slujbe”.

Domnitorul deplânge faptul că „apucând Ismailiteanul cetatea Împărăţiei, a spurcat lăcaşurile sfinte şi le-a schimbat în geamii; în mod compensatoriu, el a ridicat pe pământul Moldovei „cetăţuile credinţei”. Este impresionantă, de pildă, imaginea cetăţii de scaun, aureolată de „clopotniţele sfintelor biserici fulgerând” într-o zi senină de primăvară evocată în Fraţii Jderi. Se ajunge la situaţia ca în timpul domniei ştefaniene, Moldova să aibă „privilegiul de a conserva un Bizanţ al Bisericii, care se dovedise în stare să supra-vieţuiască celuilalt şi să-l înlocuiască, prefăcându-se astfel într-un Bizanţ după Bizanţ”15.

Unul dintre cele mai importante ctitorii ale cucernicului domnitor este Putna, locaş monahal asupra căruia Sadoveanu a revenit de mai multe ori. Sfinţirea Putnei este prezentată ca o sărbătoare a întregii ţări, marcată printr-un grandios ceremonial religios în cadrul căruia „şi-au înălţat viersul spre Domnul Dumnezeu şaizeci şi patru de preoţi, episcopi şi monahi” (Fraţii Jderi).

Înălţarea sfintei mănăstiri, care va deveni un adevărat sanctuar al Moldovei, s-a făcut prin îmbinarea armonioasă a tradiţiei artistice răsăritene cu cea apuseană, domnitorul aducând în Moldova cei mai importanţi specialişti din Europa: „Mă mai aşteaptă la Cetate şi senior Antonio, care isprăveşte sfânta Putnă; şi părintele Martinian de la Aton care face zugrăvelile pe ziduri. Sfintele odoare au fost săvârşite de argintarii de la Cafa”.

Remarcând atenţia cu totul specială acordată de Ştefan cel Mare şi Sfânt înălţării de sfinte lăcaşuri, Lucian Blaga remarcă în Trilogia culturii faptul că prin râvna neobosită a domnitorului „Răsăritul şi Apusul se întâlnesc într-o alvie atât de prielnică unei noi viziuni arhitectonice şi metafizice. Însăşi natura românească era pe drumul de a deveni, datorită bisericilor şi mănăstirilor, care se integrează aşa de graţios şi de bărbătesc în ea, o natură-biserică, de mare aspect pitoresc şi solar-sofianic”.16

O confirmare în plus a observaţiei pertinente a filosofului-poet o reprezintă şi un alt fapt, prezentat de multe ori de Sadoveanu în Fraţii Jderi: în toate expediţiile cu caracter militar ale domnitorului, din tabăra sa era nelipsit iconostasul „ lucrat de argintarii din Cafa şi sfinţit de egumenul Varlaam în mănăstirea Zografu la muntenele Atonului”; iar poiana în care era aşezat seara de părintele arhimandrit Amfilohie pentru ca în faţa lui să îngenuncheze domnitorul şi toţi cei care îl însoţeau dobândeşte ceva din solemnitatea unei biserici.

Şi tot Lucian Blaga, prin harul său poetic, a concentrat în reprezentări poetice eclatante, toate cele aduse mărturie de Sadoveanu în faţa posterităţii întru sfinţenia marelui Voievod: „Viaţa cu apele mişcate de un întunecat luminos destin, înfăptuirile clădite pe sânge, ţâşnind ca dintr-o putere telurică, bisericile clădite pe lumină, şi toată opera, de zmeu şi de arhanghel, ale lui Ştefan cel Mare, alcătuiesc împreună mica noastră veşnicie revelată în timp”17.