Coordonata sacră a timpului şi spaţiului

Emblema sacralităţii marchează adesea în opera sadoveniană componentele fundamentale ale universului circumscris ei şi ne introduce în ceea ce Aurel Codoban numea „câmp al realităţii exemplare” în care „transcenderea, care este conţinutul sacrului la nivelul fiinţei umane, se precizează mai mult primind structuri spaţiale şi temporale”.1

Una dintre lucrările sadoveniene în care suflul religios este deosebit de pregnant, constituindu-se ca o permanenţă în pagi-nile sale, este Fraţii Jderi. Cercetătorii au remarcat noua viziune pe care Sadoveanu o aduce asupra istoriei, realizând ceea ce Constantin Ciopraga numeşte „mithistorie”, adică „o privire sintetizatoare, aliaj de pământesc şi transcendent, o nouă realitate, întregită mitic”.2 Supradimensionând elementul mitic, Ciopraga, asemenea altor cercetători ai operei sadoveniene, a trecut mult prea repede peste elementul religios omniprezent, cel puţin în pagi-nile trilogiei, asimilându-l de multe ori miticului şi eludându-l în acest fel.

În Fraţii Jderi, Moldova este evocată într-o perioadă privilegiată a istoriei sale, când pronia divină a transformat-o într-un pământ binecuvântat. Chiar din primele capitole Sadoveanu vorbeşte despre „o întocmire neclătită aşezată de Dumnezeu”, care influenţează benefic stihiile. Moldova traversează, astfel, o perioadă fastă, în care „ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate, iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor”.

În mod semnificativ pentru traiectoria luminoasă pe care se înscrie destinul Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, percepem mereu în paginile trilogiei un „duh al sărbătorii” creştine, timpul cotidian alternând, periodic, cu unul festiv, legat de derularea sărbătorilor religioase, „puncte luminoase ale unui calendar în care timpul are nu atât valoare cantitativă, cât una calitativă”3.

De altfel, începutul trilogiei se identifică, în mod simbolic, cu sărbătoarea Sfintei Înălţări; numele acesteia sugerează „legătura cu absolutul” în care Ernest Bernea consideră că rezidă esenţa sărbătorii creştine în societatea arhaică românească, „un timp sacru, în care om şi natură se transfigurează”.4 Sfânta Înălţare reprezintă hramul Mănăstirii Neamţului, „cea mai puternică vatră monahală româ-nească”5 în perioada aceea; sărbătoarea este un prilej ca aici să se adune „un mare număr de norod”, acesta bucurându-se de belşugul ce îndreptăţeşte „faima de primire de oaspeţi a mănăstirii”. Oamenii adunaţi aici aşteptau cu emoţie sosirea domnitorului şi se degajă din aceste prime pagini ale lucrării acel „sentiment luminos al împărtăşirii tuturor din acelaşi sens”6, specific, conform opiniei lui Vasile Băncilă, trăirii sărbătorii la români.

Bucuria comuniunii depline cu celălalt este însoţită de euforia naturii, căci sărbătoarea sub semnul căreia plasează Sadoveanu începutul trilogiei sale coincide, calendaristic, cu momentul în care se reeditează ceva din splendoarea edenică a acelui „illud tempus auroral” (Mircea Eliade): „În livezile mănăstirii mai erau meri înfloriţi; soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie”.

Peisajul pare aureolat de o lumină ireală, sugerată şi prin sintagma „puzderie de soare”. În termeni blagieni am putea vorbi despre „perspectiva sofianică” conform căreia în lumea românească se manifestă un „duh al împreunării bisericii cu natura”.7 Astfel, la sosirea domnitorului, lumina de o intensitate neobişnuită care transfigurează peisajul este dublată, în registru auditiv, de un element la fel de înălţător: „văzduhul primăverii s-a umplut deodată de freamătul clopotelor”. Sadoveanu realizează, aşadar, un decor în consonanţă cu solemnitatea ceremonialului religios de întâmpinare a voievodului: „Pe când suna încă axionul, vlădica Iosif înainta, cădelniţând între făcliile diaconilor; apoi, primind Sfânta Evanghelie de la cei care o purtau, o înfăţişa măriei sale ca să îi sărute icoanele de smalţ, aşezate în chip de cruce”.

Sadoveanu preia viziunea populară asupra timpului, care nu mai e „o înşiruire de clipe deşarte, aducătoare de cazne sau distrugătoare de bucurii, ci e înălţat la rangul de maiestate, fiindcă în făgaşul lui sunt prinse sărbătorile”8, cum observa Vasile Băncilă. Durata epică a romanului Fraţii Jderi va fi marcată şi de alte sărbători creştine, când oameni şi natură cunosc aceeaşi stare harică. Astfel, o altă sărbă-toare evocată de autor, consacrată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, este pentru oameni o altă zi „de petrecere şi odihnă”; cuvântul petrecere are în acest context un sens diferit de acela pe care i-l atribuim astăzi. Încercând să salveze şi acest cuvânt „îngropat în uitare”, dacă avem în vedere sensurile sale prime, Constantin Noica relevă marea bogăţie de înţelesuri pe care el o avea în limba veche; dintre acestea, acela de „înţelegere, prietenie, însoţire” 9 este re-actualizat aici de Sadoveanu pentru a surprinde unitatea comunităţii de la Timiş, solidaritatea, impresia de organicitate pe care o lasă prin trăirea timpului sacru al sărbătorii.

Natura cunoaşte acum „aşa cumpănă a văzduhului, încât toate păreau mai pline de farmec decât aiurea. Peste apa cea de gheaţă a Moldovei plutea o limpezime aşa de curată în care ciocârliile dădeau slavă lui Dumnezeu, suind şi coborând pe trepte de cântec”.

Şi de această dată sublimul naturii este relevat, vizual, prin elemente care poartă conotaţia luminii, iar auditiv, în mod comple-mentar transcendentului care coboară”, adică prin cântec.

Remarcăm din nou sensul ascensional al elementului auditiv, transformat în glas de laudă adusă lui Dumnezeu. Asemenea lui Blaga, Sadoveanu a intuit în cazul ciocârliei elemente care reverberează în zona sacrului. Următoarele consideraţii ale poetului-filosof par cel mai pertinent comentariu al imaginii ciocârliei în viziunea sadove-niană: „Zborul ciocârliei este singurul act din regnul animal care poate fi interpretat ca act ritual. Zborul ciocârliei este o spirală înălţătoare, care închipuie o arhitectură religioasă. Ciocârlia clădeşte în fiecare zi un fel de turn babilonic, dar nu spre a înfrunta pe Dumnezeul luminii, ci spre a-l preamări”10. Astfel, parafrazându-l pe G. I. Tohăneanu, „Ceahlăul” prozei se lasă „străluminat” de un alt „luceafăr” al poeziei noastre. Proiectând o astfel de viziune asupra naturii, Sadoveanu demonstrează că acea purificare şi transfigurare pe care o presupune sărbătoarea „nu se opreşte numai la om; sărbătoarea schimbă lucrurile, schimbă totul, om şi natură, le tonifică şi le înfrumuseţează”11.

Patosul sărbătorii creştine îşi pune pecetea şi asupra frazei sadoveniene; fragmentele menţionate impresionează nu doar prin reprezentările imagistice pe care le vehiculează, ci şi prin tonalitatea amplă, maiestuoasă a frazei, prin dispunerea într-un impetuos crescendo a segmentelor sintactice; aceste elemente conferă textului sadovenian înălţătoare vibraţii imnice, trimiţând, adesea, la mlădierile melodice solemne ale unor vechi cântece de strană.

Sânpetru devine în trilogia Fraţii Jderi un alt prilej de împreună-petrecere în spiritul sobornicesc al ortodoxiei. Frecventarea bisericii se face cu pioşenie, fapt redat într-un mod pe cât de simplu, pe atât de semnificativ, prin utilizarea unei sintagme tipice limbajului cucernic al drept-măritorilor creştini: „sfânta biserică”. Trăirea înălţătoare sub semnul sărbătorii creştine este exprimată prin aceleaşi inspirate îmbinări lexicale, de mare efect expresiv: „ceas de alinare” sau „suflete îmblânzite”, Sadoveanu surprinzând şi subliniind din nou starea dominantă aferentă sărbătorii creştine: evlavia; aceasta reiese şi din ţinuta îngrijită a oamenilor „îmbrăcaţi curat ca într-o sfântă zi”, precum şi din actul hieratic în care se transformă cinstirea oaspeţilor adunaţi în curtea Jderilor; aici ospăţul de sărbătoare, adică „comesenia”, considerată de Nicolae Steinhardt ca fiind consubstanţială colec-tivităţii creştine, ia un aspect frugal, devenind un fapt de o mare simplitate, dar şi de o mare încărcătură simbolică: „Jupâneasa Ilisafta Jderoaia s-a sculat cu grăbire şi s-a dus să deie poruncă de colăcei proaspeţi, miere limpede şi apă de izvor, pentru oaspeţii săi”.

Este acesta şi un mod de celebrare a împlinirii sub semnul căreia, prin binecuvântarea divină, stau elementele firii în acest „cap de vară” pe care îl reprezintă Sânpetru.

Sadoveanu surprinde cu o artă deosebită momentul de plenitudine al naturii, când ipostaza paradisiacă este reactualizată prin viziunea amplă asupra acesteia; el redă, caleidoscopic, „livada cu cireşii în pârg”, teii înfloriţi de la poarta Jderilor, „iarba înflorită într-o mie de feţe”- toate acestea împresurate de „o mireasmă caldă ce umbla în tot cuprinsul”. Aceeaşi stare euforică o cunosc şi vieţui-toarele, de la albinele „care treceau ca un şuvoi înalt de la prisacă spre fânaţurile din şes şi îndărăt” la pasărea „care învaţă să fluiere” sau la „o pereche de veveriţe care fugeau răsucit pe un trunchi de fag bătrân”.

O impresionantă amplitudine cunoaşte în Fraţii Jderi sărbă-toarea Sfintei Adormiri a Maicii Domnului, cu care se încheie, într-un mod apoteotic, seria sărbătorilor estivale evocate de Sadoveanu în paginile acestei opere. Ziua de 15 August devine, din poruncă domnească, sărbătoarea întregii ţări şi semnificaţia ei religioasă este completată cu o puternică nuanţă doxeologică, ea devenind şi un prilej de preamărire a lui Dumnezeu pentru revărsarea îndurării Sale nemărginite asupra oamenilor şi ţarinelor, care au dat miraculos belşug de roade: „Spicele erau mari cât degetul mijlociu al unui bărbat plugar. La treier boabele se desfăceau grele şi tari, c-un sunet de sticlă”.

Oameni şi vieţuitoare se bucură într-un echilibru al firii care aminteşte, în acest ceas binecuvântat al supremei împliniri, armonia şi pacea dintru începuturi.

Natura devine iarăşi, din aceeaşi perspectivă sofianică, o imensă catedrală în care oamenii aduc slavă lui Dumnezeu pentru marea Sa milostivire, arătată tuturor, deopotrivă: „A ieşit Ţara în mirişti sub soarele asfinţitului verii ca să dea închinare şi laudă Domnului Dumnezeu pentru holde. […] Preoţii binecuvântau noroadele adunate, ridicând crucea. Paserile cerului şi dihăniile pământului primiră şi ele bine-cuvântare, după rânduiala acestui pământ al Moldovei”.

Sadoveanu reliefează din nou un moment privilegiat, de dumnezeiască transfigurare a omului şi a firii, marcat de un cere-monial grandios, la care participă, într-o unitate deplină, toate cele însufleţite.

Duhul sărbătorii palpită, cu aceeaşi forţă emoţională, şi în paginile altor opere sadoveniene. În Valea Frumoasei apare noaptea unică a Sfintei Învieri, celebrată printr-un ceremonial de dimensiuni cosmice, în care strălucirii de o suprafirească măreţie a cerului i se adaugă, pe pământ, făcliile purtate cu cutremur de oameni cuprinşi de fiorul marii sărbători, acesta vibrând şi în glasurile înfrăţite care înalţă către slava cerească sfânta cântare pascală: „Între nopţile senine, aceasta s-a întâmplat să fie cea mai înaltă, cu toate constelaţiile licărind ca nişte flori de gheaţă. Toţi prietinii care ne aflam acolo am ieşit cu făclii de brad, înconjurând cu lumini şi cântări casa. S-a proclamat pentru ziua sfântă pace deplină în păduri şi ape.”

Pluralul lumini, sintagmele cu conotaţii din aceeaşi sferă semantică, dublate, auditiv, de un alt plural, cântări, sugerează, apoteotic, valoarea Sfintei Învieri de sărbătoare a sărbătorilor, Sadoveanu exploatând, imagistic, în mod inspirat valoarea luminii de simbol pascal.

Frumuseţea celei mai mari sărbători a Bisericii Ortodoxe se răsfrânge, în viziunea sadoveniană, şi asupra naturii; în Ţara de dincolo de negură, de pildă, sunt evocate florile Paştelui, „ca nişte zâmbete de zăpadă”, lexemul zăpadă transformat în estem dobân-dind bogate semnificaţii din aceeaşi arie semantică a luminii. Delicatele reprezentări florale puse sub semnul marii sărbători reprezintă un mod de celebrare a acesteia prin sublimul unui alb extatic, de parcă realitatea terestră s-ar fi metamorfozat într-o lume de aeriene ingenuităţi.

În Nopţile de Sânziene există o pagină antologică, consacrată de Sadoveanu unei alte nopţi de sărbătoare în care, printr-o impetuoasă revărsare de lumină, se produce o infuzie de sacru în lumea terestră: „În noaptea aceea a Sfântului Ion de vară, se schimbă crugul cerului după porunca cea prea înaltă; în acel ceas al cumpenei, Dumenezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile şi paserile. Ca dintr-o toacă de la o mănăstire din cer, s-a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Din văzduhul miezului nopţii începu să ningă o lumină albă”.

Miracolului naturii îi corespunde, sub pana prozatorului-poet, transformată, de data aceasta, în penelul unui pictor impresionist, un adevărat miracol al cuvântului. Nu doar realitatea, ci şi cuvintele limbii române se sadovenienizează (Zaharia Sângeorzan) prin utilizarea lor în sintagme imprevizibile, de o neobişnuită putere expresivă. Una dintre acestea apare în propoziţia „[…] începu să ningă o lumină albă”; verbul a ninge îşi schimbă aici statutul morfologic, devenind tranzitiv, iar efectul acestei schimbări îl reprezintă o imagine cu puternice reverberaţii biblice, amintind de lumina taborică.

Asupra sărbătorii Sânzienelor Sadoveanu revine în lucrarea intitulată chiar 24 Iunie; de data aceasta natura este redată în plină zi şi autorul surprinde o altă ipostază a acesteia, cu o puternică tentă edenică, conferită de imaginea torentului floral proiectat, feeric, pe un fundal luminos: „Era o grădină sălbatică, înflorită din nou de la nuferii din baltă până la malurile uşor înclinate. Volburi se răsuceau pe trestii, irişi galbeni deschideau cărări, boschete de tamarix îşi atârnau strugurii dulce mirositori. După sălcii urmau pâlcuri de salcâmi înfloriţi încă, al căror parfum părea că se târăşte nevăzut şi nesimţit pe oglinda luciului”.

Bogatele reprezentări imagistice florale sunt învăluite de efluvii olfactive care sporesc vraja cu care se încarcă din nou pagina sadove-niană. Şi iarăşi se impune lumina, a cărei intensitate neobişnuită în plin anotimp estival este subliniată şi prin tautologia „oglinda luciului”.

Acordând o atât de mare atenţie sărbătorii creştine, Sadoveanu nu putea ignora ziua de duminică, „sărbătoarea prin excelenţă” (Ernest Bernea) în mediile arhaice de viaţă. În romanul Neamul Şoimăreştilor există două secvenţe în care autorul prezintă satul Şoimăreşti în zi de duminică şi face acest lucru de fiecare dată din perspectiva eroului principal, Tudor Şoimaru, reîntors în locurile sale natale. Vechiul sat răzăşesc apare, de fiecare dată, ca un tot omogen, armonios, învăluit într-o atmosferă calmă, luminoasă: „Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case curate, răzăşeşti, se întindea într-o vâlcică, sub poale de pădure. Apa Răutului curgea pe vale, subţire şi limpede. Nuci mari se ridicau din vii şi un grangur cânta în pacea satului, în lumina dimineţii. Era o zi de duminică şi toaca începu să sune în clopotniţa bisericii albe c-o duruire melodioasă”.

Remarcăm mulţimea sintagmelor relevante pentru ideea de puritate şi linişte asociate acestor locuri: case curate, apa limpede, lumina dimineţii, pacea satului. Atenţia autorului se opreşte asupra bisericii, percepută drept centru luminos în jurul căruia pulsează viaţa satului. În acest sens este de un mare efect expresiv epitetul albe, deşi, din punct de vedere stilistic, este de o simplitate extremă.

Elementul auditiv corelativ bisericii, o duruire melodioasă care se împrăştie în văzduh din clopotniţă, generează impresia de măreţie, augmentată de verbul la imperfect din propoziţia:”Clopotele bisericii cântau”. Remarcăm din nou sensibilitatea auditivă ieşită din comun caracteristică lui Sadoveanu, precum şi predilecţia acestuia pentru elementele din această arie de percepţie, menite a sugera extazul religios, ca stare dominantă a locuitorilor satului în luminata zi de sărbătoare, când paşii lor se îndreptau cu pioşenie către sfântul locaş.

Edificatoare pentru cucernicia creştinilor din Şoimăreşti sunt şi imaginile picturale prin care Sadoveanu surprinde amănunţit veştmintele lor sărbătoreşti: „Femei şi fete cu caţaveici de vulpe şi cu fuste de lână, dungate cu vrâste galbene şi roşe pe fond negru, veneau la leturghie. Femeile aveau broboadă cafenie pe cap; fetele erau cu capetele goale, gătite cu flori de grădină. […] Veneau şi răzeşi în urma lor, îmbrăcaţi în straiele cu care aveau obiceiul să iasă la oaste: ciubote de piele roşă, pantaloni largi şi încreţiţi în jurul mijlocului dintr-un şiac cafeniu şi ilice negre cu nasturi rotunzi din argint”.

Rafinamentul vestimentaţiei somptuoase întăreşte ideea că slujba de duminică, leturghia, este un act de o solemnitate gravă, trăit cu evlavie de întreaga colectivitate rurală.

În aceleaşi coordonate este evocată şi o altă descindere a lui Tudor Şoimaru în satul său natal. Deşi e toamnă, satul apare aureolat de aceeaşi strălucire calmă: „Un soare blând răsări a doua zi, într-o duminică, ş-o lumină prietinoasă se împânzi peste sat, asupra căsuţelor albe ş-a livezilor desfrunzite”.

Iar sunetele grave, pătrunzătoare, ale clopotului accentuează caracterul înălţător al zilei de sărbătoare: „Clopotul suna în turnul bisericii vechi prelung, şi tremura cântarea lui până la mari depărtări, unde se amestecă cerul şi pământul într-o brumă alburie şi-ncepe spre Mare sălbatica stepă”.

Reverberaţiile cosmice ale clopotului generează cutremurul sacru al întregii firi într-o imagine în a cărei realizare verbele la timpul imperfect dobândesc, din nou, un contur expresiv deosebit.

Deoarece în tradiţia ortodoxă cultul morţilor ocupă un loc însemnat, există în calendarul ortodox şi sărbători speciale consacrate acestora, unele dintre ele regăsindu-se şi în opera lui Sadoveanu: „[…] de Sfântu Alexandru, la noi e mare prăznuire pentru morţi. Ies muierile cu pomeni pe toate mormintele” (Nopţile de Sânziene).

În satul Şoimăreşti, unde ţintirimul se află în vecinătatea bisericii, fiecare sărbătoare în care oamenii vin la biserică este şi un prilej de aducere-aminte şi cinstire a morţilor: „Slujba, după tipicul cel mare, se petrecu în linişte şi gospodarii ieşiră în ţintirimul larg. Pe morminte căzuseră florile şi putrezeau. Femeile umblau, îşi căutau morţii şi le aprindeau candele. Iar bătrânii, rezemaţi în toiegele lor, grăiau încet, privind cum trec peste locaşurile veşnice fire lungi şi argintii de mătasea morţilor”.

Astfel, în viziunea sadoveniană, cimitirul, departe de a fi un loc dezolant, îndeamnă, dimpotrivă, la calmă reculegere, sub irizările blânde ale unei zile de toamnă târzie.

Sărbătorile au în societatea arhaică, evocată constant de Sadoveanu în creaţiile sale, şi semnificaţii pragmatice, ele jalonând diferite activităţi specifice acesteia. De pildă, în Fraţii Jderi se precizează, la un moment dat, că „la Sântilie, prisăcarii bat mătcile slabe şi le scot fagurii”; în aceeaşi lucrare, părintele Stratonic caută două ierburi de leac, omagul şi fumul pământului, într-o sfântă zi, aceasta fiind ziua Sfintei Înălţări. Prelucrarea rădăcinii de omag stă, de asemenea, sub pecetea sacrului, aceasta fiind „binecuvântată şi ţinută nouăzeci şi nouă de zile la icoana făcătoare de minuni”.

Şi în Nopţile de Sânziene sărbătorile creştine reglează mersul existenţei în comunitatea rurală, aspect despre care vorbeşte Sofronie Leca: „Dacă îmi dă voie măria ta, am să îi mărturisesc că eu n-am adoptat calendarul nou. La Sfântu Ilie trebuie să înfăţişez la curte păpuşoi nou de copt; la Foca nu ni-e îngăduit să lucrăm, ca să nu ni se aprindă girezile; la Sfântu Pantelimon dau căciuli şi cojoace slujitorilor la oi şi la vite, căci, deşi căldura e în toi, pentru ei s-a arătat semnul iernii”.

Sărbătorile creştine străvechi marchează în comunitatea arhaică şi derularea anotimpurilor, a ciclurilor de viaţă ale naturii, şi astfel, în calendarul creştin ortodox succesiunea sărbătorilor reflectă, în bună parte, marile schimbări ale firii din cursul unui an. Venirea toamnei, de exemplu, este anunţată de ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul în care „ca şi cum s-ar fi produs o catastrofă simbolică şi nesim-ţită, lumina şi-a schimbat aurul, au trecut pe sub cer nouri învălmăşiţi care au scuturat burniţi şi ploi, s-au ciocnit vârtejuri de vânturi contrare” (Poveştile de la Bradu Strâmb).

Remarcăm modul în care aspectele dramatice ale naturii sur-prinse în prag autumnal (nori învălmăşiţi, vârtejuri de vânturi) intră în rezonanţă cu semnificaţiile tragice ale sărbătorii creştine.

Pentru muntenii din opera sadoveniană, începutul iernii coincide cu sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli, iar sfârşitul ei se identifică cu Sfânta Înviere, când muntele începe, treptat, să-şi regăsească animaţia şi prietenii: „Dar după Sfinţii Arhangheli, muntele e aproape singur. Stânile, odăile şi casele se pustiesc; rămân numai câţiva paznici cu muierile şi pruncii; şi îi închide iarna acolo sus. De abia la aprilie ne ducem să îi mai vedem ce fac, îi întrebăm de căprioare şi ciute, de cucoşi de munte şi păstrăvi, de lupi, jderi şi râşi – ş-apoi petrecem cu ei Sfânta Înviere” (Poveştile de la Bradu Strâmb), sărbătoare care însoţeşte, aşadar, începutul miraculoasei renaşteri a naturii.

Chiar şi la nivelul vechii familii de tip rural, evocată adesea de autor, evenimentele care au loc în sânul ei sunt raportate de membrii acesteia tot la sărbătorile religioase. Edificatoare în acest sens este familia de oieri de pe valea Tarcăului, în care s-a permanentizat obiceiul ca stăpânul casei, Nechifor Lipan, să plece la Dorna pentru negoţul cu oi pe la Sâmedru şi să se întoarcă la ai săi în prejma sărbătorii Sfinţilor Arhangheli.

Aducând o viziune complexă asupra sărbătorii, pe care o extinde, de cele mai multe ori, asupra întregii firi, Sadoveanu acordă o atenţie mică sărbătorilor hibernale. Iar atunci când se opreşte, totuşi, şi asupra vreunei sărbători circumscrise acestui anotimp, el o plasează într-o perspectivă temporală mult mai amplă, aşa cum procedează în Baltagul, când se referă la ziua de Bobotează, în care „părintele Daniel Milieş a binecuvântat fântânile, şi izvoarele, şi toate apele; […] pădurea de pe Măgura era îmbrăcată în promoroacă, cerul se boltea verde, râpile erau pline de troiene”.

În mentalitatea străveche a oamenilor acelor locuri, splendoarea lilială a naturii este de bun augur pentru anul care tocmai începe, ei crezând „că promoroacă în ziua de Bobotează arată an îmbielşugat”.

Despre corespondenţele tainice dintre anotimpurile care au, drept embleme, sfintele sărbători, Sadoveanu aflase încă din anii copilăriei: „După vechi ştiinţi, dacă într-un an Sfântu Neculai nu-i podar, atunci vremea aspră întârzie până la Bobotează. De la mama ştiu că:

De la sfântu Timoftei ţarca-şi face cuibul ei.

Dacă la Sfântu Timoftei – cap de fevruarie – nu-şi clădeşte cuib, atunci coada iernii se prelungeşte. Dumneaei mai cunoaşte că „dacă-i vară la Crăciun, apoi va fi iarnă de Paşti” (Anii de ucenicie).

Semnificaţii din sfera sacrului conferă Sadoveanu naturii şi atunci când o evoca în momente obişnuite, adică fără încărcătură religioasă. În multe dintre operele sale găsim o viziune specială asupra naturii, prin care el ilustrează conceptul de creştinism cosmic prin care acela care l-a lansat, Mircea Eliade, sintetizează ideea că natura nu mai este „lumea păcatului”, ci este „opera lui Dumnezeu”, metamorfoză care s-a produs „după Întrupare, când lumea a fost restabilită în gloria ei iniţială”11.

Natura devine adeseori pentru Sadoveanu un mijloc de relevare a măreţiei divine; asemenea marilor mistici, el percepe faptul că aceasta „este darul lui Dumnezeu” şi „trebuie să-l întrevedem prin dar pe Cel ce dăruieşte”12 şi nu întâmplător una dintre cele mai importante lucrări consacrate naturii, Ţara de dincolo de negură, începe cu versete dintr-un psalm, în care Dumnezeu este preamărit pentru frumuseţea zidirii Sale: „Doamne, Dumnezeul meu, zic chipurile şi priveliştile aceste, ca şi David, regele – poet; mare şi minunat eşti Tu; cu slavă şi cu strălucire împodobit”; sau, în aceeaşi ordine de idei: „Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut şi e plin pământul de făptura Ta”

Lucrarea menţionată, al cărei titlu conţine aluzii la sfera divină, a fost concepută de Sadoveanu ca „un tribut de pietate Celui care eliberează necontenit minunile, de la mărgăritarul din scoica oceanului până la zâmbetul delicat al unei fecioare din munţii Bucovinei”.

Pentru Sadoveanu natura echivalează cu posibilitatea îndepăr-tării de toate nimicniciile vieţii obişnuite şi de atingere a purităţii. Mai ales ascensiunea în regiunile montane înseamnă adesea o eliberare de tot ceea ce este derizoriu: „Cel care suie în Călimani, ori pe Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a altei lumi”, iar în singurătăţile din jurul Izvorului Alb „Părea că stă în tăcere duhul lui Dumnezeu şi al muntelui” (Fraţii Jderi).

Şi tot astfel, „în afundurile Deltei, oamenii stau faţă în faţă cu natura şi cu Dumnezeu” (Ţara de dincolo de negură). Adeseori în cuprinsul lucrării menţionate autorul însuşi trăieşte cu intensitate această benefică experienţă: „deodată ne-am simţit desfăcuţi de toate cele din vale şi ne-am adaos oarecum albăstrimilor curate”. Sintagma cu care se încheie pasajul citat este edificatoare pentru starea de linişte, de calm, de senină contemplare. Semnificaţii identice desluşim şi în alte îmbinări lexicale din cuprinsul aceleiaşi lucrări, realizate cu o deosebită ingeniozitate asociativă: „liniştile sfinte ale lui Dumnezeu” sau, în Poveştile de la Bradu Strâmb, „tăcere luminoasă”.

Sadoveanu manifestă predilecţie pentru Muntele Ceahlău, transformat în opera sa într-un spaţiu sacru, evocat în pasaje cu ample reverberaţii emoţionale din sfera religiosului: „În asfinţit, când deasupra Ceahlăului se arcuieşte nimb de purpură şi aur” sau„…piscul rămas în lumină nins, dincolo de lume şi singur, ca o clopotniţă a lui Dumnezeu” (Poveştile de la Bradu Strâmb)

Pacea deplină a naturii, sugerată prin verbul la imperfect din propoziţia „Adâncurile muntelui tăceau”, permite o adevărată regăsire de sine. Iar epitetele sus, respectiv jos, din fragmentul următor au nu doar semnificaţii aferente conceptului de spaţiu, ci, mai ales, vehiculează semnificaţii moral-spirituale dintre cele mai elevate: „Suind sus, în regiunile curate de la Branişte, eu şi tovarăşul meu simţeam bucurii pe care oamenii de jos le-au uitat” (Valea Frumoasei).

În mod simbolic, Sadoveanu asociază, constant, lumina cu înălţimile: „Locul nostru de sus râdea de lumină ca un cristal curat” (Valea Frumoasei). Chiar şi elementele auditive, pe măsură ce se produce ascensiunea lor pe verticală, se încarcă de sublim, fapt reliefat de Sadoveanu prin aceleaşi elemente din perimetrul semantic al luminii. Astfel, cântecului tulburător al ciocârliei prozatorul îi asociază, cu obişnuita sa ingeniozitate, epitetul cu valoare metaforică de foc şi, drept termen de comparaţie, o revărsare strălucitoare. (Ciocârlia).

Acest mod de a prezenta aspecte din natură, caracteristic lui Mihail Sadoveanu, este în perfectă consonanţă cu concepţia Răsări-tului ortodox, sintetizată astfel de Mircea Vulcănescu: „Dumnezeu e arătat şi apropiat ca Dragoste, iar lumea toată, cu lucrurile şi cu temeiurile ei, nu sunt decât produsele acestei Dragoste”13. Întâlnim în opera sadoveniană nu puţine înfăţişări ale naturii care ne trimit cu gândul şi cu sufletul la Dumnezeu cel „iubitor, creator şi ţiitor din dragoste al lumii şi răspânditor de har”14.

Prin revărsarea harului divin, întreaga fire cunoaşte o frumuseţe suprafirească, devenind o imensă hierofanie; pentru a o surprinde în această binecuvântată ipostază, Sadoveanu se transformă într-un poet al limpezimilor cristaline şi înfăţişează procesul miraculos de pulverizare şi decantare a materiei, de metamorfozare a ei într-o curată, orbitoare lumină. Versul lui Lucian Blaga „Lumea toată e un singur alb” are un corespondent perfect în următorul pasaj sadovenian, consacrat, de asemenea, unui peisaj hibernal, în care albul devine culoarea halucinantă a irealului: „Noi înşine trecurăm din pâcla opacă, printr-o minune de vis, într-o tăcere de zăpadă şi de argint […]; printre trunchiurile bătrâne, deasupra omătului, se înfiora o lucire fumurie şi violetă care curgea în sus printre crengi, către văzduhul lumii” (Ţara de dincolo de negură).

Printr-o mutaţie pe cât de surprinzătoare, pe atât de spectacu-loasă, pământul emană o lumină care curgea în sus, fapt semnificativ pentru intensitatea ei neobişnuită; irizarea fumurie, violetă a acesteia are o semnificaţie similară.

Şi în alte scrieri sadoveniene planul celest, sacru, pare a se contopi cu cel terestru, profan, iar elementul de joncţiune este, de asemenea, lumina fulminantă: „În acest munte s-ar fi aflând o punte de trecere necunoscută altor pădurari şi vânători. El, bătrânul, era tânăr când, din întâmplare, a descoperit trecerea şi s-a aflat dintr-o dată într-o singurătate înfricoşată. Era acolo o lumină lină care curgea de sus, fără să se vadă soarele de nicăieri. […] aşa că acolo se alcătuia un loc cald şi blând”. (Valea Frumoasei)

Impresia de copleşitor este sugerată şi de această dată de un verb, având, semantic, o puternică nuanţă cantitativă, curgea, verb cu care substantivul lumina intră într-o relaţie semantică cu un coeficient ridicat de expresivitate stilistică. Remarcăm şi sintagma lumină lină în care adjectivul cu valoare stilistică de epitet accentuează, atât prin sonoritatea sa diafană, cât şi prin sens, ideea că ne aflăm în faţa unui loc cald şi blând. Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că titlul capitolului din care este selectat fragmentul în discuţie este chiar Raiul.

Expansiunea infinită a spaţiului în reprezentările imagistice sadoveniene, deschiderea acestuia către nemărginire şi inefabil se produce uneori şi pe axa orizontală şi atunci acesta se pierde într-o pâclă trandafirie sau se mistuie în albastru, culoarea nemărginirii: „Peste luncile arse de brumă pluteau funigei în liniştea zilei. Erau atâtea nuanţe de galben şi roş şi zarea era aşa de largă şi transparentă înspre munţi, soarele risipea atâta melancolie de aur, încât mă simţeam împovărat de ideea că toate sunt unice şi că peste o clipă toate vor cădea în veşnicie” (Ţara de dincolo de negură).

Prin transformarea prozatorului într-un subtil poet al luminii, capabil să exploateze în această direcţie şi nuanţele coloristice incandescente la care apelează, acesta ne face iarăşi părtaşi la miracolul sintezei efemerului cu eternul, a finitului cu infinitul.

Un moment binecuvântat pe care-l trăieşte întreaga fire este răsăritul soarelui, totdeauna magnific în paginile sadoveniene: „La răsărit creşteau zările în cunună de aur” sau „puzderia de aur a răsări-tului”, imagine metaforică reluată şi multiplicată: „explozii de puzderii de aur” (Valea Frumoasei). Observăm în exemplele de mai sus recurenţa epitetului de aur, elocvent pentru ideea de măreţie, asociată de autor răsăritului. În alte situaţii Sadoveanu îi consacră „imagini concret analitice” redate gradat, prin „ample metafore sărbătoreşti”15 „Acolo pe deal, în zarea depărtată, ţâşniseră, ca două coarne fantastice, mănunchiuri argintii de raze fine şi chiar pe zare lanuri subţire de nouri ardeau pătrunse ca de un foc subteran. Curând toate se înecară într-o lumină mare, şi la linia orizontului apăru fruntea soarelui fulgerând lumea.” (Valea Frumoasei).

La capătul acestui parcurs se impune observaţia, cu valoare de concluzie, că numitorul comun al timpului şi spaţiului plasate de Sadoveanu sub efigia sacrului este lumina, apanajul unei lumi unde între transcendent şi imanent nu există nici o fisură ontologică, ci doar punţi, vămi; se realizează astfel în opera sadoveniană ceea ce părintele Dumitru Stăniloae considera drept „relevarea Logosului divin în natură” care face posibilă „contemplarea lui Dumnezeu în natură, treaptă premergătoare contemplării nemijlocite”16 sau „tri-unghiul Dumnezeu, om şi natură”, în interiorul căruia este posibilă „depăşirea contrariilor”, refacerea armoniei dintre materie şi spirit care „s-a sfărâmat prin păcat”.17