Reverberaţii ale sacrului în plan stilistic
Orice demers interpretativ având ca obiect opera literară presupune, în virtutea relaţiei de inter-condiţionare din interiorul binomului conţinut-formă, şi o componentă stilistică, fapt exprimat astfel de Tudor Vianu: „Nu există nici o altă cale pentru a pătrunde în ceea ce s-a numit conţinutul unei opere literare decât limba ei. Studiul lingvistic al operei literare este deci temelia înţelegerii ei ştiinţifice”1. Vocea lui Tudor Vianu nu a fost una singulară, ea sincronizându-se în plan european cu multe altele, între care şi cea a lui Domaso Alonso, personalitate ale cărei opinii îşi menţin autoritatea şi actualitatea: „Stilul e tot ce individualizează o entitate literară”, precizând, în continuare, cu aceeaşi pertinenţă: „Stilul e unicul obiect al investigării ştiinţifice a literarului. Stilul e unica realitate literară, adică, în terminologia noastră, semnul în unicitatea sa, misterioasă manifestare concretă, misteriosul fenomen în care se leagă semnificatul şi semnificantul, forma internă şi forma externă: un cosmos de realităţi spirituale, intuitiv selecţionate şi ajustate, şi un complex de realităţi fizice concrete, acoperind şi evocând în chip magic acel cosmos”2.
Opera sadoveniană este, în literatura noastră, una dintre cele mai relevante pentru adecvarea expresiei la conţinut şi orice încercare de exegeză a ei reclamă şi o abordare din perspectivă stilistică.
Raportându-ne şi în continuare la filonul religios care îi este consubstanţial, inserţia acestuia în planul stilistic al operei se impune pregnant prin bogăţia elementelor preluate de Sadoveanu din limbajul religios.
În ultimii ani, acest tip de limbaj, aproape ignorat, timp de o jumătate de veac, a suscitat interesul mai multor cercetători. Astfel, Gh. Chivu susţine: „Departe de a fi un simplu stil al românei literare actuale (prin definiţie laică), limbajul bisericesc reprezintă, în această perspectivă, o variantă funcţională paralelă şi echivalentă cu ceea ce am putea numi limbajul laic. La fel ca acesta, dar în modalităţi de exprimare mai puţin diverse şi evident conservatoare, limbajul bisericesc se ilustrează prin scrieri beletristice, de tip tehnic, ştiinţific sau juridic administrativ şi tot asemenea lui şi-a creat, chiar dacă mai târziu, o variantă vorbită”3. De asemenea, Marcu Mihail Deleanu pledează pentru recunoaşterea unui stil religios al limbii române literare: „Întrucât stilurile funcţionale se constituie din aspectele pe care le ia limba comună, după vorbitori şi după scopul comunicării, considerăm că există un specific al limbii în comunicarea religioasă. Religia poate fi considerată, îndeosebi sub aspectul ei instituţionalizat prin biserică, un domeniu din viaţa social-culturală, alături de celelalte, care au, ori tind să aibă, cuvinte, expresii şi reguli proprii de organi-zare a enunţului, de transformare a limbii în limbaj/stil”4.
Sadoveanu nu se limitează la o simplă translaţie de elemente din limbajul religios în opera sa. Dimpotrivă, cele mai multe dintre acestea încetează să mai fie fapte de limbă neutre, ele dobândind, prin arta prozatorului, valenţe expresive. Sadoveanu demonstrează, astfel, că „limbajul în artă nu mai este un instrument pasiv al exprimării constatative, ci devine activ, se încarcă parcă cu electricitate şi din expresie a convenţiei devine invenţie, creativitate”5.
În opera lui Sadoveanu, gradul cel mai înalt de permeabilitate faţă de elementele de sorginte religioasă se înregistrează la nivelul stratului lexical. Între acestea, se impune coeficientul mare de redundanţă al cuvântului Dumnezeu, care poate fi considerat unul dintre cuvintele-cheie ale acestei opere, adică acele cuvinte care „reprezintă locuri de coagulare semantică în lungul lanţului verbal. Ele joacă rolul unor centre de control tematic către care converg ori de la care pleacă fluxuri de semnificaţie”6. Un fapt relevant pentru frecvenţa foarte mare a cuvântului Dumnezeu este acela că într-o operă care însumează 142 de pagini, şi anume Creanga de aur, el apare de 225 de ori.
Un alt argument de natură statistică este şi utilizarea cuvântului în discuţie de 11 ori de-a lungul unui dialog dintre comisoaia Ilisafta şi Manole Jder, redat de autor la începutul volumului al III-lea al romanului Fraţii Jderi, în următoarele enunţuri:
— Cu puterea lui Dumnezeu nu ne putem pune”.
— „…mulţămesc Domnului Dumnezeu”.
— „…şi dacă dă Dumnezeu ploaie „
— Unii dintre bărbaţii pe care i-a făcut Dumnezeu…”
— „…dac-a binevoi Domnul Dumnezeu…”
— Dumnezeu i-a făcut pentru altceva”.
— Dumnezeu i-a făcut ca să trăiască…”
— Dumnezeu i-a făcut ca să cunoască dragostea”.
— „…judeţul e al lui Dumnezeu”.
— „…rugându-mă la Maica lui Dumnezeu…”
— Când a venit vremea şi-a dat Dumnezeu…”
Numeroase sunt situaţiile în care Sadoveanu redă invocarea, de multe ori patetică, a lui Dumnezeu de către unele personaje:
— Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! Gemu el, zvârcolindu-se în pulbere” (Neamul Şoimăreştilor) „Doamne, striga sufletul Voievodului, greşit-am cătră tine” (Viaţa lui Ştefan cel Mare)
Întâlnim şi numeroase exclamaţii, unele cu valoare de salut, altele cu valoare encomiastică, în care apare numele lui Dumnezeu:
— Slavă lui Dumnezeu! A zis cuviosul Filaret” (Creanga de aur).
— Mărire lui Dumnezeu în veac! Răspunse bătrânul Filaret” (Creanga de aur).
— Laudă Domnului!
— În vecii vecilor, amin, binecuvântă monahul” (Fraţii Jderi).
De asemenea conţin puternice conotaţii laudative şi propoziţiile în care se sugerează unicitatea în absolut a lui Dumnezeu, frecvenţa acestora fiind mai mare în Fraţii Jderi, ca un apanaj al limbajului ceremonios, atât de specific acestei opere:
— „…şi are supra lui putere numai unul Dumnezeu”;
— Atunci are a cântări numai unul Dumnezeu cele bune şi cele”
— Numai unul Dumnezeu poate şti”.
În multe pasaje din diferite opere sadoveniene, cuvântul Dumnezeu apare determinat şi de epitete cu puternice nuanţe panegeristice:
— „având în inima ta numai pe Dumnezeu cel adevărat” (Creanga de aur);
— Ţine pe om supus în credinţa cătră Dumnezeul cel drept” (Creanga de aur);
— Se pare că Dumnezeu milostivul începe a-şi întoarce cătră noi lumina feţei sale” (Nicoară Potcoavă);
— Aşa a încuviinţat Dumnezeu a toate văzător şi ştiutor” (Zodia Cancerului);
— Dădu laudă în inima sa Dumnezeului tuturor veacurilor” (Creanga de aur);
— „…axioane de laudă Dumnezeului cerului” (Fraţii Jderi).
Acelaşi lexem dovedeşte în paginile sadoveniene şi alte posibilităţi asociative, el fiind întâlnit într-un mare număr de sintagme; între acestea se remarcă cele nominale, tipice exprimării drept-măritorilor creştini:
— Slujitor al lui Dumnezeu: „…şi-i împărtăşeşte un slujitor al lui Dumnezeu” (Zodia Cancerului);
— Dar al lui Dumnezeu: „Din acest dar al lui Dumnezeu am dat multora care au cerut” (Creanga de aur);
— În faţa lui Dumnezeu: „Era o fiinţă care stătea cu totul altfel decât semenii săi în faţa lui Dumnezeu” (Măria sa Puiul pădurii);
— Cu ajutorul lui Dumnezeu: „Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, biruim” (Hanu Ancuţei);
— Mila lui Dumnezeu: „Aşa că, din mila lui Dumnezeu, se găseşte cât pofteşti” (Zodia Cancerului);
— Aleşi ai lui Dumnezeu: „Acolo deci era sălaşul pămân-tean al fericiţilor între oameni, aleşi ai lui Dumnezeu” (Creanga de aur);
— Rânduiala de la Dumnezeu: „C-aşa-i rânduiala ei de la Dumnezeu” (Ţara de dincolo de negură);
— Legea lui Dumnezeu: „Acolo oamenii se pleacă legii lui Dumnezeu” (Creanga de aur);
— Numele lui Dumnezeu: „…pentru numele lui Dumnezeu căruia vreau să-i lujesc” (Fraţii Jderi);
— Frumuseţea lăsată de Dumnezeu: „Şi de ce socotiţi a spori frumuseţa lăsată de Dumnezeu” (Creanga de aur);
— Harul lui Dumnezeu: „…dar harul lui Dumnezeu niciodată nu l-a cunoscut” (Fraţii Jderi);
— Puterea lui Dumnezeu: „Pentru că aicea nu este altceva decât puterea lui Dumnezeu” (Fraţii Jderi);
— Înţelepciunea lui Dumnezeu: „Înţelepciunea lui Dumnezeu e nemărginită, ca şi bunătatea lui” (Valea Frumoasei);
— Cu frica lui Dumnezeu: „Nu era de mirare ca, printre atâţia călugări şi stareţi cu frica lui Dumnezeu, să găsească…” (Măria sa Puiul pădurii);
— Robul lui Dumnezeu: „În locul unde ne aflăm aşezaţi noi robii lui Dumnezeu, era, în vremea veche, pustie” (Măria sa puiul Pădurii);
— În sama lui Dumnezeu: „…şi acea mamă cu puii ei erau în sama lui Dumnezeu (Creanga de aur).
Din toate aceste expresii se degajă o profundă smerenie creştină faţă de Dumnezeu. Uneori în acelaşi tip de construcţii gramaticale cuvântului Dumnezeu i se alătură vocabule cu valoare metaforică; şi acestea emană acelaşi sentiment de pioşenie; pe de altă parte, prin conţinutul lor concret, sunt relevante pentru perceperea lui Dumnezeu ca „fiinţă lucrătoare, făcătoare, adică fiinţă născătoare şi făcătoare a toate şi care poate face şi desface toate”7.
— În faţa dregătorilor, cunoaşte în maica sa braţul lui Dumnezeu” (Creanga de aur);
— Să ştii că mâna cea fără de greş a lui Dumnezeu te-a îndreptat” (Neamul Şoimăreştilor);
— Deşi are numai un ochi, vede mai bine decât mulţi alţii cărarea cea dreaptă a lui Dumnezeu” (Creanga de aur);
— Măria sa veghează neclătit la hotărârile sale, subt ochiul lui Dumnezeu” (Fraţii Jderi).
Remarcăm sporirea valenţelor expresive ale cuvintelor cu valoare de metaforă, ca efect al epitetelor care le determină.
De asemenea, lexemul Dumnezeu este prezent şi în propoziţii scurte, consacrate mai ales de tradiţia orală; ele vehiculează sentimente din aceeaşi gamă afectivă: devoţiune, veneraţie:
— Dumnezeu a rânduit să mă pedepsească.” (Hanu Ancuţei);
— Precum i-a lăsat Dumnezeu” (Fraţii Jderi);
— L-am lăsat în plata Domnului şi-am vânat singur” (Poveştile de la Bradu Strâmb);
— Şi ţara asta, când Dumnezeu se milostiveşte asupra ei, înfloreşte ca o grădină” (Zodia Cancerului);
— Numai să dea Dumnezeu să fie norocul mai prietin decât în trecut” (Neamul Şoimăreştilor);
— Fiecare cu sufletul lui, aşa cum i-a fost împărţit de la Dumnezeu” (Neamul Şoimăreştilor);
— Dar să mă ferească Dumnezeu să cred una ca asta.” (Baltagul);
— „…până ce a rânduit Dumnezeu un baci tânăr” (Vechime);
— Eşti prea fericită cu soţul care ţi l-a hărăzit Dumnezeu” (Măria sa Puiul pădurii);
— Mulţămesc lui Dumnezeu că mi-am găsit stăpânul” (Poveştile de la Bradu Strâmb).
Unele cuvinte sau unităţi frazeologice din diferite opere sadoveniene rezonează perfect cu următorul verset din Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta”, ele exprimând ipostaza de umilitate în faţa puterii divine:
— A vrea: „Ziua naşterii mele a vrut Dumnezeu să fie…” (Hanu Ancuţei);
— A voi: „Dumnezeu voieşte să se rostească el însuşi” (Creanga de aur);
— A binevoi: „Când Dumnezeu a binevoi să ne descurce de-aici, plecăm” (Zodia Cancerului);
— Cu voia lui Dumnezeu: „Şi-atunci s-a nimerit aşa, cu voia lui Dumnezeu să cadă alegerea pe aceşti doi fraţi” (Zodia Cancerului);
— După voia lui Dumnezeu: „Asta e după voia lui Dumnezeu” (Valea Frumoasei);
— Voinţa lui Dumnezeu: „Acum soarele a curăţit-o şi a eliberat-o, după o voinţă a lui Dumnezeu” (Baltagul);
— Bună-voia lui Dumnezeu: „De va fi bună-voia lui Dumnezeu, cum a căzut aripa turnului Nebuisei, aşa va cădea…” (Fraţii Jderi).
Găsim la Sadoveanu şi evocări perifrastice ample ale lui Dumnezeu, realizate cu ajutorul unor propoziţii atributive sau prin construcţii apoziţionale:
— Murmurăm o rugăciune cătră Domnul Dumnezeu carele are grijă de credincioşii săi” (Fantazii răsăritene);
— „…cu ajutorul măriei sale şi a Domnului Dumnezeu, ţiitorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor” (Fraţii Jderi);
În fragmentul următor identificăm o figură specifică retoricii bizantine, anadiploza: „O greşeală se iartă – şi de oameni, şi de Dumnezeu. De Dumnezeu, pentru că Sfinţia sa e însăşi Bunătatea, Mila, Iertarea” (Poveştile de la Bradu-Strâmb).
O altă figură, specifică, de asemenea, şi oratoriei de amvon, la care recurge Sadoveanu în fragmentul de mai sus, este enumeraţia, prin aceasta obţinând o aprofundare de tip acumulativ a sentimentului de gratitudine faţă de divinitate. Acelaşi fragment probează şi randamentul stilistic al majusculelor – încă o marcă a scrisului religios, preluată de Sadoveanu.
Fiind un mare admirator al psalmilor, Sadoveanu realizează uneori fraze cu caracter imnic după tiparul psalmic: „Cartea aceasta e un tribut de pietate Celui care eliberează necontenit minunile, de la scoica oceanului până la zâmbetul delicat al unei fecioare” (Ţara de dincolo de negură).
Remarcăm construcţia perifrastică cu valoare de sinonim al cuvântului Dumnezeu, preferată acestuia datorită bogatelor nuanţe afective pe care le aduce în text.
Prezenţa unei astfel de sintagme este departe de a reprezenta un caz izolat, deoarece în paginile sadoveniene există numeroase sinonime simple sau perifrastice ale cuvântului Dumnezeu, ele fiind, în mare parte, „conotative calitative (sugerând calităţile lui Dumne-zeu)”8, cum demonstrează Doina Iliasa – Frigură într-un amplu studiu consacrat stilisticii sinonimelor în opera sadoveniană. Prin fiorul liric care le străbate, dar şi prin cadenţa solemnă a enunţului în care se constituie, unele dintre acestea pot fi considerate autentice poeme într-un vers:
— Cel care împărăţiile ca pleava le vântură” (Fantazii răsăritene);
— Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii” (Fraţii Jderi);
— Căci toate sunt ale Celui ce clădeşte, preface şi înnoieşte” (Ţara de dincolo de negură);
— Acel carele are multă milă” (Hanu Ancuţei);
— Cel care ştie şi vede toate” (Fraţii Jderi);
— Stăpânul de veac a toată zidirea” (Fraţii Jderi);
— „dreptatea Celui care a rânduit totul cu înţelepciune desăvârşită” (Vechime);
— Cel care-i cumpăna lumii” (Fraţii Jderi);
— Cel care cântăreşte dreptăţile” (Viaţa lui Ştefan cel Mare);
— Cel care călăuzeşte toate” (Nicoară Porcoavă).
Opera lui Sadoveanu consonează, astfel, cu îndemnul lui Dionisie pseudo-Areopagitul: „Să slăvim pe Cel cu nume infinite ca domnind în veci şi pe veci” 9, el fiind „temelia tuturor lucrurilor” pe care „le cuprinde şi le îmbrăţişează” 10.
Tulburătoare este şi frumuseţea poetică a unor pasaje sadove-niene în care cuvântul Dumnezeu apare în asocieri metaforice ample, care conotează ideea de sublim:
— Moldova e frumoasă, căci e lucrarea mâinilor lui Dumnezeu” (Fraţii Jderi);
— Domnia Dunării se luminează iar de zâmbetul Domnului Dumnezeu” (Vechime);
— „…valea, ca o minune a lui Dumnezeu” (Nunta domniţei Ruxanda);
— „…zile care aveau sfinţenia lui Dumnezeu (Nunta domniţei Ruxanda);
— „liniştile sfinte ale lui Dumnezeu” (Valea Frumoasei);
— Viaţa păstra pământenilor bucuriile ei şi Domnul Dumnezeu lumina sufletele cu primăverile sale” (Valea Frumoasei).
Efectul procesului asociativ care a generat aceste unităţi lexicale, transformându-le în tot atâtea unităţi poetice, îl constituie transfigurarea unor imagini din natură în sensul „creştinismului cosmic” despre care vorbea Mircea Eliade.
Observăm şi în exemplele de mai sus, aşa cum se poate observa şi în multe altele, expresia Domnul Dumnezeu, cea mai concentrată formă de exprimare a evlaviei creştine care adeseori vibrează şi în scrisul sadovenian, nu numai în sufletele eroilor care îl populează. Uneori Sadoveanu substituie numelui Dumnezeu cuvântul Domn, fără ca acest lucru să diminueze intensitatea extazului religios sugerat de autor:
— Voia să aibă deplină credinţă că nu încurcă vreo rânduială tainică a Domnului” (Zodia Cancerului);
— „cel care ia în deşert legea, jignind pe Domnul vieţii şi al morţii” (Creanga de aur);
— Clopotele cântă mărirea Domnului vestind în văi rugăciunile monahilor” (Poveştile de la Bradu Strâmb).
Semnificaţii asemănătoare au şi expresiile metaforice de felul celei din fragmentele următoare, aparţinând romanului Fraţii Jderi: „La aceste cuvinte înţelepte, Jder îşi ridică fruntea cătră bolta albastră unde sălăşluieşte stăpânul din veac a toată zidirea” şi Măria sa Puiul pădurii: „Şi fiecare duminică nouă s-o serbeze la fel, odihnindu-se cu pace şi cugetând la Stăpânul văzutelor şi nevăzutelor.”
Constatăm şi redundanţa metaforei Ziditorul, prin care Sadoveanu substituie numele lui Dumnezeu, precum şi utilizarea verbului a zidi şi a substantivului zidire în diferite relaţii sintactice cu acesta:
— Am sălăşluit pentru că din mila Ziditorului am avut cu ce mă înfăţişa” (Neamul Şoimăreştilor);
— „…trebuie să atragem luarea-aminte că marele Ziditor l-a pus, ca în toate, în afară de suferinţi şi bucurii” (Măria sa Puiul pădurii);
— Dumnezeu l-a zidit, l-a privit şi a văzut că-i bine cum l-a zidit” (Poveştile de la Bradu Strâmb);
— De la paradisul primitiv, zidirile lui Dumnezeu s-au desfăcut, răspândindu-se într-o diaspora a duşmăniei” (Vechime).
Prin marea bogăţie a sinonimelor simple sau perifrastice din exemplele de mai sus, scrisul sadovenian pare într-un acord deplin cu următoarea aserţiune a unuia dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii Răsăritene din veacul nostru, Arhimandritul Sofronie: „Cel Ce în Fiinţa Sa este dincolo de orice Nume Se descoperă pe Sine Însuşi fiinţelor raţionale create de El printr-o mulţime de Nume”11.
Numele Fiului lui Dumnezeu apare, de asemenea, în scrisul sadovenian, dar nu cu o atât de mare insistenţă. Numele Său complet îl găsim într-o rugăciune asemănătoare cu rugăciune inimii: „Isuse Hristoase, milostiveşte-Te de noi, păcătoşii”. (Creanga de aur). Prin rostirea Sfântului Nume, avem în acest scurt pasaj un exemplu de „rugăciune chemătoare” care „umple întreaga fiinţă de prezenţa lui Dumnezeu; poartă mintea pe alte tărâmuri; împărtăşeşte o putere deosebită şi o viaţă nouă. Lumina Dumnezeiască despre care nu e uşor să vorbim, vine o dată cu acest Nume”12.
Utilizarea separată a celor două componente ale acestui nume denotă o cunoaştere corectă din partea autorului a semnificaţiei lor religioase. Astfel, apelând la expresia pruncul Isus (Fraţii Jderi), Sadoveanu foloseşte corect „numele ca Om al Fiului lui Dumnezeu întrupat”13, în timp ce sintagme ca „fraţi întru Hristos” sau „legea cea nouă a lui Hristos” (Creanga de aur) dovedesc cunoaşterea faptului că „Hristos e un titlu” şi „reprezintă traducerea în greceşte a ebraicului Maşiah (Mesia), însemnând, ca şi acesta din urmă, Cel Uns (de la verbul grecesc chrizo, a unge)”.14
Sadoveanu foloseşte şi termeni consacraţi de Sfânta Tradiţie cu valoare de sinonime ale numelui lui Hristos, cu referire la rolul pe care acesta l-a avut în viaţa omenirii: Mântuitorul („…aveţi lemn sfânt din crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul”), Izbăvitorul („…lăsând iarăşi să se vadă sub lucirea candelei trupul sfântului Izbăvi-tor”) sau sinonimul perifrastic Răscumpărătorul păcatului omenesc (Fraţii Jderi). De asemenea, întâlnim în Zodia Cancerului şi metafora Mielul lumii, inspirată din Sfânta Evanghelie după Ioan: „A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (1, 29); ea este semnificativă pentru fondul moral şi spiritual luminos al Omului Iisus: „Se fericea ca de o rânduire cerească şi ca de o răsplată a muncilor şi a jertfelor sale în slujba Mielului lumii”; aceleaşi conotaţii le are şi apoziţia din sintagma Isus, Domnul milei (Creanga de aur): „…cerând îndreptare pentru dânsul de la Isus, Domnul milei”.
Numeroase îmbinări lexicale din paginile sadoveniene sunt elocvente pentru consubstanţialitatea Fiului şi Tatălui:
— Şi părintele nostru a tălmăcit acest semn în taină drept mânie a lui Hristos Dumnezeu şi biruinţă a crucii.” (Zodia Cancerului);
— „…acea zi de jale, când Dumnezeul luminii se află coborât în mormânt (Creanga de aur);
— Cunoaşteţi semnul domniei mele carele se arată pentru legea lui Hristos Dumnezeu (Fraţii Jderi).
Dumnezeirea lui Hristos este redată, tot în Fraţii Jderi, şi prin cuvintele Domn, Împărat, sugerând adoraţia cristică:
— Până acum am stat cu nelinişte în locul unde ne-a pus Împăratul nostru Hristos”;
— Mulţămesc unuia Isus, Domn şi Împărat, pentru minunea sa”;
— Moşule, nu huli, îl mustru eu, crede în puterea lui Hristos Împărat Dumnezeu”
— Domnul nostru Hristos: „Am socotit că ţii să umbli cu Domnul nostru Hristos” (Zodia Cancerului);
— „…şi azi stă împotriva păgânilor, deci în slujba Domnului Dumnezeu Hristos”.
Deosebit de relevantă pentru forma maximală a trăirii duhovni-ceşti, hristocentrismul, este metafora din enunţul „Căci Iisus e soarele inimii lor” (Creanga de aur); conotaţia luminii din această metaforă asociată lui Iisus este în concordanţă cu alte versete din Sfânta Evanghelie după Ioan: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (12, 46) sau „Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (8, 12).
Întâlnim în opera sadoveniană chiar lexemul lumină alăturat numelui divin, după modelul biblic:
— Monahii cei tineri suiau deci cătră peşteră cu obrazurile întistate, aşa cum cerea rânduiala tagmei lor pentru acea zi de jale, când Dumnezeul luminii se afla coborât în mormânt, dar în ochii lor lucea lumina învierii apropiate” (Creanga de aur);
— Particularitatea oamenilor acestora de aici e că ei socotesc războiul cu Păgânul ca o afacere personală, şi nu văd atât dobânda după biruinţă, pe cât datoria sacră, pe care o vor depune în cumpănă la Domnul luminii, la judecata ultimă” (Fraţii Jderi).
În viziunea lui Sadoveanu, lumina aureolează şi chipul lui Iisus Hristos din icoane, scriitorul român dovedindu-se un bun cunoscător al specificului iconografiei bizantine, sugerat în secvenţe de o mare frumuseţe poetică, cum este următoarea, selectată din Fraţii Jderi: „Drept în lumina candelei, lucea ca o lacrimă a umbrei fruntea încununată de spini a Domnului Hristos.”
Remarcăm în fragmentul de mai sus „fruntea dilatată şi lumi-noasă”, principalul indiciu al „chipului uman transfigurat de energii divine”15 al Mântuitorului.
Aceeaşi idee a sensului superior pe care îl conferă vieţii trăirea duhovnicească în şi pentru Hristos apare în următorul fragment din trilogia Fraţii Jderi: „Măria sa vrea să agonisească Adevărului, adică lui Hristos”; o semnificaţie similară are şi metafora, asociată, de asemenea, lui Ştefan cel Mare, ostaş al Adevărului. (Viaţa lui Ştefan cel Mare).
Mesianismul domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt este admirabil sugerat în aceeaşi lucrare printr-un fragment din care se degajă un lirism de o măreaţă gravitate: „Nu atât venitul vămilor, nu atât cetăţile Mării, nu hotarele Moldovei, nu domnia lui erau interesate, ci Adevărul şi Dreptatea, care erau însuşi Izbăvitorul Hristos. În această credinţă înfricoşată, în care se absorbea cu totul, el găsea neîncetat hrană; aşezând semnele de piatră ale Dumnezeirii în toate colţurile Moldovei şi punându-se pe sine jertfă necontenit” (Viaţa lui Ştefan cel Mare).
În toate exemplele de mai sus, alăturarea Luminii, Adevărului şi Dreptăţii numelui lui Hristos se face în spirit teologic, amintind, de pildă, unul dintre comentariile marelui teolog al secolului nostru, Arhim. Justin Popovici, la Epistolele Sfântului Ioan Teologul: „Cel ce este însăşi Viaţa veşnică a coborât din cer pe pământ, şi toate cele ce se nutresc din această viaţă veşnică – adică Adevărul veşnic şi Lumina veşnică, Dreptatea veşnică şi Iubirea veşnică, Înţelepciunea veşnică şi toate celelalte desăvârşiri dumnezeieşti veşnice – le-a adus din cer pe pământ, ca toate acestea să ajungă omeneşti, ale noastre”16, domnitorul moldovean numărându-se printre oamenii care doresc „să intre în comuniune cu El şi toate ale lui Dumnezeu să se întru-peze în viaţa şi lumea oamenilor”17.
Cuvântul Hristos apare şi în angrenajul contextual al unor comparaţii care vizează momente cruciale din viaţa unor personaje pentru care Hristos are valoarea unui reper ontologic absolut:
— Eu pe tine te-am aşteptat ca pe Domnul Hristos, îi şopti Mihu”. (Neamul Şoimăreştilor)
— De acum te-am îndemnat să mă urmezi, cum a îndemnat Hristos pe Filip” (Fraţii Jderi);
— Datoria noastră creştinească ne porunceşte să primim pe aproapele nostru ca pe Hristos” (Zodia Cancerului);
— Unii au început să mă vândă, ca Iuda pe Isus Hristos” (Fraţii Jderi);
— Acestea sunt muceniciile mele, pe care le port cum ai purtat sfânta cruce pe Golgota” (Fraţii Jderi).
Un personaj biblic asupra căruia Sadoveanu revine cu o semnificativă insistenţă este Fecioara Maria. Numele ei apare în toate operele scrise de acesta, fiind rostit cu aceeaşi veneraţie şi încredere de personaje dintre cele mai diverse, mai ales în ceea ce priveşte poziţia lor socială. De asemenea Sadoveanu evocă şi acte concrete care se constituie într-un cult pios al Fecioarei. Astfel, în secvenţa iniţială a romanului Fraţii Jderi, „creditată cu prestigiul momentului inaugural” şi care „constituie efectiv o rampă de lansare semantică, un start de care depinde întreaga cursă”18, Ştefan apare închinându-se la icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Neamţ: „Astfel, măria sa a intrat cu faţa luminată pe sub bolta sfintei cetăţi, coborând la biserică. Fără zăbavă, între clerici şi făclii, măria sa trecu la icoana făcătoare de minuni a Maicei Domnului, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi dăruită sfântului locaş în vremuri vechi de Paleolog, Împăratul Bizanţului. Prea Curata era împodobită, pentru acea zi de bucurie, cu văluri albe, care luceau, prin fumegarea făcliilor şi umbra naosului, ca flori de primăvară”.
Imaginea aceleiaşi icoane apare şi în romanul Zodia Cancerului: „S-a arătat semn la sfânta icoană a Maicei Domnului de la mănăstirea Neamţu, cea zugrăvită de Luca Evanghelistul şi dăruită cu veacuri în urmă lui Alexandru Vodă Bătrânul de către Ion Paleologul, împăratul de la Bizanţ. Acea icoană a vădit lacrimi, la slujba de priveghere a Arhanghelilor, care lacrimi le-au cules părinţii într-o tipsie de argint, suflată cu aur, mărturisind apoi cu jurământ minunea. De aşa lucru auzind norodul s-a înfricoşat dând veste pretutindeni”
Sadoveanu foloseşte toate apelativele referitoare la aceasta, preluate atât din cărţi religioase, cât şi din limbajul oamenilor simpli:
— Acu la Dumnezeu am şi eu nădejde, la Maica Domnului şi la sfântul Gheorghe” (Baltagul);
— Au schimbat oleul la candela de la icoana Născătoarei de Dumnezeu” (Fraţii Jderi);
— „…pentru că din mila Maicei preciste am avut cu ce mă înfăţişa (Neamul Şoimăreştilor);
— Au să-ţi deie drumul ş-ai să te duci s-aprinzi făclii la icoana Panaghiei” (Zodia Cancerului).
De multe ori, el apelează la epitete simple:
— „…în acea lumină a văzut pe sfânta Mamă a lui Dumnezeu” (Măria sa Puiul pădurii);
— „…nădăjduind totdeauna în mila şi bunătatea sfintei Fecioare” (Zodia Cancerului);
— „…având în faţă pe prea curata Fecioară” (Creanga de aur);
— „…cu rugăciunile mele şi cu multă milă de la prea curata Maică Fecioara” (Fraţii Jderi).
În alte situaţii, Sadoveanu exprimă atribute esenţiale ale Fecioarei Maria, de o mare relevanţă fiind superlativul construit cu particula prea, impus de limbajul religios:
— Prea Curata: „Un călugăr adusese şi o scrisoare de la sfântul mormânt, având pecetea Prea Curatei” (Zodia Cancerului);
— Prea Sfânta: „…se pleca înspre Prea Sfânta, ca înspre o bună prietină (Creanga de aur).
Constatăm că în opera lui Sadoveanu se produce o mare diversificare a determinanţilor care însoţesc numele Maicii Domnului, autorul dovedind, iarăşi, remarcabile disponibilităţi asociative, cum se întâmplă, din nou, în Creanga de aur:
— De trei ori Fericita Fecioară se arăta duhului treaz şi arzător al părintelui Platon”;
— Sunt încredinţat că prea luminata Maică a lui Dumnezeu îţi va da un sfat bun”;
— „…după hotărârea lui Dumnezeu şi a neprihănitei lui mame”.
Pentru a reliefa cât mai pregnant frumuseţea întru sfinţenie a Născătoarei de Dumnezeu, Sadoveanu apelează şi la cumulul de epitete sau la construcţii de tip apoziţional, întâlnite, de asemenea, în opera menţionată mai sus:
— Ziua asta, nană Chiră, e poruncită de Vodă, dar şi de preacurata şi luminata Maică a lui Dumnezeu (Fraţii Jderi);
— Ajută-i, Maică prea curată şi pururi fecioară, întru asemenea izbândă.” (Fraţii Jderi).
Cu aceeaşi ingeniozitate, Sadoveanu construieşte sintagme metaforice de o mare forţă expresivă, precum:
— „…rugându-mă la Maica lui Dumnezeu să ia subt aripa sa cea milostivă numai pe cei tineri” (Fraţii Jderi)
— „…feciorul nostru se află sub acoperemântul Maicii Domnului” (Fraţii Jderi);
— „…prin bunăvoinţa Doamnei cerului” (Creanga de aur).
În anumite situaţii, numele Maicii sfinte este asociat cu cel al Fiului:
— Isus şi fericita lui Maică” (Creanga de aur);
— Cred în Hristos şi în preacurata lui maică” (Fraţii Jderi);
— Aceea care a zămislit în sine pe răscumpărătorul păcatului omenesc” (Fraţii Jderi).
Acest din urmă citat poate fi considerat un exemplu de sinonimie frazeologică, şi are ca efect „tărăgănarea ritmului şi, în consecinţă, sugestia vechimii – pe care le aduce cu sine sinonimul perifrastic, privit în ansamblul său”19, acestea fiind „sporite de mireasma arhaică” a unor elemente componente, cum este, în cazul de faţă, verbul.
Toate situaţiile menţionate, cărora le-am putea adăuga încă multe altele, sunt edificatoare pentru accentele imnice care însoţesc, de cele mai multe ori, în textul sadovenian referirile la Fecioara Maria, ca reverberaţii ale adoraţiei mistice faţă de aceasta, Sadoveanu urmând chiar modelul stilului panegeristic al Acatistului Bunei-Vestiri a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu – una dintre cele mai impresionante forme de cinstire a Fecioarei de către biserica ortodoxă şi credincioşii săi.
De asemenea Sadoveanu aminteşte în Baltagul o altă cărticică despre Fecioara Maria, căreia tradiţia ortodoxă i-a conferit o preţuire cu totul specială, menţionând despre domnul Toma: „…măcar că ştia pe de rost Alixăndria şi Visul Maicii Domnului mai bine şi mai frumos decât un călugăr”.
Bun cunoscător al literaturii religioase, Sadoveanu face în opera sa numeroase referinţe biblice şi filocalice – personaje şi locuri cu nume de rezonanţă în lumea creştină. Remarcăm un mare interes faţă de cărţile sfinte; deşi numărul personajelor sadoveniene care se pot bucura de slova cărţii este mic, se poate vorbi, totuşi, de un adevărat cult al cărţii specific unor eroi:
— Cuviosul ieromonah Nicodim era o fiinţă care-şi căuta înţelepciunea întru mâhnire şi cărţile sfinte” (Fraţii Jderi);
— Sfinţitul Amfilohie n-a luat cu el decât iconostasul şi cărţile sfinte” (Fraţii Jderi).
Sunt menţionate în operele lui Sadoveanu multe titluri de cărţi religioase; astfel, mai ales în romanele istorice, Evanghelia însoţeşte momentele de mare solemnitate: primirea lui Ştefan cel Mare la mănăstirea Neamţ, la praznicul Sfintei Înălţări: „Vodă făcu semnul creştinesc şi sărută Evanghelia, apoi îndemnă printr-un semn mic, din ochi, pe coconul său să săvârşească acelaşi lucru” (Fraţii Jderi) sau încoronarea lui Tomşa: „Cum descălecă, domnul şi făcu un pas pe scara de piatră, mitropolitul coborî o treaptă şi-i înfăţişă evanghelia cu scoarţe înflorite cu argint şi cu iconiţe de smalţ albastru. Cu evlavie şi rar, Tomşa făcu trei cruci şi sărută cartea sfântă cu ochii închişi” (Neamul Şoimăreştilor).
Prin eroii săi, Sadoveanu aminteşte diferite capitole ale Bibliei, asupra unora revenind de mai multe ori, cu insistenţă chiar, cum este cazul ultimului capitol al Noului Testament. Pentru domnitorul Ştefan, tâlcuirea Apocalipsei de către ieromonahul Nicodim este de mare însemnătate, el identificându-se cu „domnii pământului” chemaţi să lupte „întru prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor”. Dubla raportare la acest capitol biblic, prin citarea unor fragmente în care este redat „acel glas care a grăit în vedenia Teologului la cap. 19”, pe de o parte, şi prin comentarea acestora de către părintele Nicodim, pe de altă parte, ne plasează în faţa unui procedeu al prozei moderne, intertextualitatea; fragmentul din romanul Fraţii Jderi menţionat mai sus consonează perfect cu definiţia dată de Gerard Genette inter-textualităţii, ca „relaţie de coprezenţă între două sau mai multe texte, eidetic şi cel mai adesea prin prezenţa efectivă a unui text în celălalt (citat, plagiat, aluzia)”20.
Dar, în mod indubitabil, partea din Sfânta Scriptură de care, cel puţin scriitorul Mihail Sadoveanu, dacă nu şi omul, a fost atras în cel mai înalt grad, a fost cea consacrată psalmilor. Traducând o parte din psalmi şi transpunându-i în versuri, Sadoveanu inserează câţiva dintre aceştia în Ţara de dincolo de negură şi în Fraţii Jderi; este vorba despre Psalmul 103, Psalmul 9, dar şi alţii, al căror număr Sadoveanu nu îl menţionează; de cele mai multe ori, aceşti psalmi sunt spuşi „c-un glas blând” de Amfilohie Şendrea, despre care autorul menţionează că „se ostenise altădată la Vatopedi a-i tălmăci de pe scripturile eline în limba moldovenească”; în fapt, este vorba despre propriile traduceri făcute de Sadoveanu, pentru că cei mai mulţi psalmi din cele două lucrări, şi mai ales din Fraţii Jderi, în care numărul lor e mai mare, seamănă sau chiar coincid cu psalmi incluşi de I. Oprişan într-un volum special consacrat acestui domeniu al scrisului sadovenian.
Originalitatea traducerilor făcute de Sadoveanu merge, în unele situaţii, atât de departe, încât greu mai poate fi identificat punctul de plecare, Sadoveanu realizând propriile sale creaţii în manieră psalmică, cum este cazul a ceea ce el numeşte psalmul al noălea, impresionant prin patetismul trăirii exprimate, acum, de poetul Sadoveanu: „Domnul este împărat în vecii vecilor!
Să piară păgânii din pământul lui!
Ascultă, Doamne, dorinţa smeriţilor şi întăreşte inima lor, Pleacă urechea ta şi fă dreptate orfanului şi necăjitului, Ca omul cel de lut să nu mai împrăştie groază pe pământ” (Fraţii Jderi).
Un alt capitol biblic la care Sadoveanu apelează adeseori în opera sa este Eclesiastul, mulţi dintre eroii săi exprimând ideea caracterului efemer al tuturor celor omeneşti: „Eclesiastul m-a învăţat că toate ale lumii şi vieţii sunt deşertăciune şi vânare de vânt; deci lepăd bogăţia şi mărirea, şi puterea.
— Căci, decât ele, înţelepciunea e mai presus” (Poveştile de la Bradu Strâmb).
Monahul căruia îi aparţin aceste cuvinte a înţeles semnificaţia finalului Eclesiastului, aşa cum o va releva mult mai târziu şi un alt „împătimit” de cărţile sfinte, Petru Creţia: „Încheierile Ecleziastului umplu scrierea lui nu cu umbră, ci cu o lumină tare şi amară care luminează tot, şi tristeţea marilor principii, şi bucuria. A ştiut să spună adevărul fără lamentaţie, fără răzvrătire şi fără deznădejde. Fără consolări facile, fără „sentimente” mici, cu un fel de seninătate care este aceea a unei experienţe complete şi a unei viguroase rezilienţe a spiritului. Ecleziastul nu se fereşte să manifeste un nobil orgoliu al intelectului, o jubilaţie a bunei funcţionări a minţii, independentă de rezultatul cercetărilor ei. El crede într-o aristocraţie intelectuală a omenirii pe care o subînţelege şi, uneori, chiar o proclamă”21.
Sadoveanu menţionează în scrierile sale şi alte cărţi cu caracter religios:
— Cazania: „Dar la Cazanie, ieromonahul e întru toată puterea şi slava şi înşiră poveştile sfinţilor domol şi cu rânduială” (Nicoară Potcoavă);
— Viaţa sfinţilor: „Puse pe Bârlădeanu să rânduiască patul şi să aşeze lucrurile la locurile lor: măsuţa subt icoane, scaunul lângă fereastră, ş-un tom din Vieţile sfinţilor în raft” (Zodia Cancerului);
— Ceaslovul: „Pe măsuţa de la ferestruică, sta un ceaslov, caligrafiat cu înflorituri. Asupra acestui ceaslov, pe foaia scor-ţoasă din urmă, sta aplecat cuviosul Nicodim.” (Fraţii Jderi).
În Nopţile de Sânziene, Sadoveanu aduce un elogiu cărţii sfinte, asociindu-i o metaforă relevantă pentru efectul acesteia asupra unui suflet traumatizat: „comoara liniştii”; este edificatoare, în acest sens, şi antiteza între starea de disperare a lui Peceneaga, care „a rămas singur, răcnind şi suduind pe împăraţi şi pe Dumnezeu” şi starea de împăcare cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu, survenită după ce „un cuvios părinte de la sfânta mănăstire Neamţu i-a dat o carte, şi într-aceea Peceneaga şi-a cetit greşalele şi a înţeles că acolo unde i-a rânduit Dumnezeu pe cei dragi, e mai bine decât aici, pe pământ.”
Întâlnim în opera lui Sadoveanu numeroase situaţii în care diferite personaje biblice sau filocalice se constituie în repere pentru unii eroi şi, în consecinţă, este foarte mare în textul sadovenian numărul compa-raţiilor în care al doilea termen îl reprezintă un astfel de personaj:
— „…pentru că am fost judecaţi cu dreptate. Parcă am fi în faţa înţeleptului Solomon” (Fraţii Jderi);
— Iar cu porunca asta nădăjduiesc să lovesc cu toiagul ca Aron” (Fraţii Jderi);
— Ai să fii mare vânător înaintea lui Dumnezeu, ca şi Nemrod, zise doamna Genoveva” (Măria sa Puiul pădurii);
— Nu-i bărbat care să nu spuie unei muieri ce nu trebuie, ca Samson din Biblie” (Fraţii Jderi);
— Le-a primit şi poienarul cel bătrân cu plete albe ca sfântu Petru din icoană” (Poveştile de la Bradu Strâmb).
Există şi alte situaţii în care Sadoveanu utilizează nume de persoane cu rezonanţă sacră, uneori chiar şi în asocieri metaforice:
— De Marenne era însă prea mulţumit că Dumnezeu i-a îngăduit să ajungă până la această arcă a lui Noe” (Zodia Cancerului);
— „afară e potopul părintelui Noe cel cu corabia” (Nicoară Potcoavă);
— „…căci părintele Nicodim slujea cu o inimă de samarinean” (Fraţii Jderi);
— Psalmistul cel din veacuri a spus frumos” (Ţara de dincolo de negură);
— Aşa a binevoit Dumnezeu să-mi primească osânda şi am devenit chinovit după rânduiala sfântului Vasile” (Măria sa Puiul pădurii);
— „…călindarul cel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam” (Baltagul);
— Dumnezeu a înmulţit neamul Evei” (Zodia Cancerului);
— „ să mulţumim cu umilinţă Celui pe care-l invoca regele psalmist de demult” (Ţara de dincolo de negură).
La fel de numeroase şi la fel de eficiente, din punct de vedere al expresivităţii artistice, sunt şi numele de locuri cu semnificaţie sacră:
— Ci numai boierii cloncani şi-au găsit Canaanul şi pe noi, ia, numai aşa, ne dau la o parte cu sabia” (Nicoară Porcoavă);
— Cuvioşia sa Nicodim s-ar fi pustiit întru totul lui tot la Tevaida, sub soarele egiptean… Dar Domnul Dumnezeu a binevoit a pune în făptura părintelui Nicodim o tărie mai mică decât stânca de la muntele Sinai” (Fraţii Jderi);
— Aici, în această Tebaidă a altor veacuri, în singurătatea codrilor de brad, găseşti din loc în loc poieni…” (Poveştile de la Bradu Strâmb);
— De trei ori, la trei Boboteze, jupâneasa Ilisafta comisoaia a poftit să aibă, într-o sticlă verde a domniei sale, aghiasmă de la Iordanul sfintei mănăstiri Neamţu” (Fraţii Jderi);
— Un călugăr adusese ş-o scrisoare de la sfântul mormânt din Rusalim, găsită sub piatră de altar şi având iscălitura şi pecetea Prea-Curatei, îndemnând lumea la pocăinţa din urmă” (Zodia Cancerului).
Mihail Sadoveanu se dovedeşte şi un foarte bun cunoscător al calendarului creştin; în opera sa sunt foarte numeroase referirile la marile sărbători creştine de peste an, el folosind mai ales denumirile lor populare: Sântămăria de toamnă, Sânpetru, Sânziene, Sâmedru, Sântilie, Sântămăria, Uspenia, Sfântul Ion de vară, Rusaliile, Sfintele Paşti, Sfântul Neculai cel Bogat, Boboteaza; nu lipsesc însă nici denumirile consacrate de biserică: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Ziua Crucii, Sfânta Naştere, Sfânta Înviere, Sfânta Înălţare, Sfântul Ştefan, Sfântul Andrei, Sfântul Vasile, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Schimbarea la Faţă, Buna Vestire, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.
Multe precizări pe care le face Sadoveanu în legătură cu alte zile din calendarul creştin sunt edificatoare pentru erudiţia sa în acest domeniu:
— 6 octombrie – zi de sărbătoare a sfântului apostol Toma (Fraţii Jderi);
— 14 octombrie – sărbătoare întru cinstirea maicii noastre Paraschiva (Zodia Cancerului);
— Sfânta Ecaterina, a cărei zi cade la 25 noiembrie (Vechime);
— Sfântul Mercurie, cu praznic a patra zi de la Paşti (Vechime);
— 21 ianuarie – praznicul cuviosului Timotei (Neamul Şoimăreştilor);
— 27 fevruarie – praznicul cuviosului nostru Procopie (Baltagul);
— 9 martie – cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta (Baltagul);
— Sărbătoarea sfântului Grigorie teologul (Neamul Şoimă-reştilor);
— În opt zile ale lunii martie – sfântul părinte Teofilact (Zodia Cancerului);
— „…chipul sfinţilor părinţi mucenici ucişi în muntele Sinai, a căror prăznuire cade tocmai în ziua de 14 a lunii ianuarie” (Fraţii Jderi);
— Sfinţii doftori fără de arginţi Dămian şi Cozma, pe care îi prăznuim azi (Fraţii Jderi).
Foarte des este amintit în operele sadoveniene şi numele altor sfinţi care se bucură de un cult special în spaţiul creştin circumscris Moldovei: Sfântul Gheorghe: „Acu la Dumnezeu am şi eu nădejde, la Maica Domnulul şi la Sfântul Gheorghe. Te-i ruga pentru mine şi m-or izbăvi” (Baltagul).
De o mare preţuire se bucură Sfântul Gheorghe din partea domnitorului Ştefan cel Mare, care îl consideră marele său ocrotitor în timpul bătăliilor pe care le poartă: „…şi tot în laturea stângă a naosului un sfântu Gheorghe străpungând balaurul, zugrăvit anume pe un prapor pentru măria sa. Acel prapor, sub care umbla totdeauna Ştefan Vodă în bătălie, se afla aşezat în acelaşi loc sfinţit, cu candelă aprinsă în preajma lui” (Fraţii Jderi).
De o atenţie deosebită se bucură şi sfânta Ana, a cărei icoană de la mănăstirea Bistriţa atrage mulţi oameni necăjiţi, care-şi pun speranţa în milostenia acestei sfinte, cum este şi cazul Vitoriei Lipan; înainte de a pleca în căutarea soţului său, Vitoria face un pelerinaj la icoana sfintei Ana, precedat de o perioadă de post aspru: „Trecu la sfeşnice şi aşeză făclioarele de ceară pe care le adusese de acasă învălite în năframă. Cu năframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana cea mai mare şi mai de căpetenie a mănăstirii, cătră care avea a-şi spune ea năcazul îndeosebi. Sfânta Ana o privi dintr-o dată prin fum de lumânări, şi munteanca îngenunche şi îi sărută mâna… I se dădu sfintei cu toată fiinţa, ca o jertfă rănită, şi lăsă să cadă pe năframă lacrimi” (Baltagul).
În Zodia Cancerului, Sadoveanu face o amplă evocare a sărbătorii întru cinstirea sfintei noastre maice Paraschiva, la mănăstirea Trisfetitelor din Iaşi, unde se află moaştele sfintei, acestea atrăgând un mare număr de credincioşi: „A doua zi, în 14 ale lunii lui octombrie, era sărbătoare cu mare slavă legată încă din domnia lui Vasile Vodă Lupu, întru cinstirea sfintei noastre maice Paraschiva. Părinţii monahi deschiseseră sicriul cu moaştele aşezându-se cu răbdare şi cu tărie de strajă, ca să privegheze trecerea în bună rânduială a închinătorilor şi să primească daniile. Toată noaptea de prive-ghere şi toată ziua următoare avea a curge norodul fără între-rupere, viind fiecare cu plată şi cu jalobă pentru felurite nevoi.”
O mare pondere deţin în sectorul lexicului sadovenian consacrat trăirii religioase termenii care se referă la elemente aferente spaţiului bisericesc şi monahal. Este impresionant de mare numărul sfintelor lăcaşuri pe care Sadoveanu le evocă sau doar le aminteşte în opera sa, de la cele mai modeste, la cele mai măreţe; termeni ca: sfântă biserică, sfântă mănăstire, sfântă chinovie, lavră, sfânt schit, ctitorie sfântă, sfânt locaş, loc sfânt, locaşurile lui Dumnezeu, lăcaşurile lui Hristos, casa lui Dumnezeu revin în paginile sadoveniene cu o frecvenţă deloc întâmplătoare. Aminteşte, de ase-menea, locuri de cea mai mare însemnătate din spaţiul panortodox: sfânta Patriarhie de la Ţarigrad, Muntele Aton sau Muntele Sfânt.
Sadoveanu manifestă o predilecţie aparte pentru vetrele monahale româneşti, acest lucru constituindu-se într-o constantă a scrisului său; în cazul spaţiului geografic moldovenesc, prezentarea sau simpla lor menţionare tinde a fi exhaustivă, fără a fi însă ignorate şi alte regiuni româneşti:
— Mănăstiri:
— Putna, Neamţ, dar şi Vartopedi, Zorografu în Fraţii Jderi;
— Bistriţa în Baltagul;
— Cheia, Golia, Trisfetitelor în Zodia Cancerului;
— Pobrata, numită şi mănăstirea din pustie în Nicoară Potcoavă;
— Dragomirna, Secu, Poiana Mărului în Fantazii Răsăritene;
— Caşin în Nunta domniţei Ruxanda;
— Agapia, Varatic în Poveştile de la Bradu Strâmb;
— Râşca, mănăstirea Grecilor în Ţara de dincolo de negură;
— Schituri:
— Vovidenia în Ţara de dincolo de negură;
— Pângăraţi, Duruitoarei, Durău, Bisericani, Negura, Sihăstria în Fraţii Jderi.
Cu o grijă deosebită pentru detalii descrie Sadoveanu arhi-tectura şi interioarele bisericilor sau mănăstirilor, folosind cu mult aplomb termenii de specialitate corespunzători: „ Arhimandritul Paisie s-a închinat şi a dus pe acel om ales cu duhul – după a sa înţelegere de oameni – în biserica mănă-stirii, în lumina naosului, la cântările soborului. Nicoară s-a oprit sub policandelon şi şi-a făcut plecăciunea înspre cele patru părţi ale navei sfinte cu semnul care arată că nu-i păgân… Îndată prea-cuviosul, păşind cătră înfăţişarea de voievod, şi-a dus dreapta până la lespezile de piatră, umilin-du-se mai adânc şi l-a poftit în strana cea mare” (Nicoară Potcoavă).
În numeroase alte pasaje, Sadoveanu utilizează şi alte cuvinte din aceeaşi arie semantică: pridvor, pronaos, naos, iconostas, sfinte icoane, zugrăveală sfântă, prapor, făclii, candele – toate acestea desemnând elemente caracteristice unei biserici:
— „…se înalţă sub bolta sfintei mitropolii cântări de bucurie şi de slavă… Doamna Maria a trecut printre cei de faţă, cu pas mărunt, Din naos a ieşit în pronaos, salutând. Însfârşit a dat în pridvor… Cătră toţi s-a închinat din nou, ţinând în mână făcliile” (Fraţii Jderi), dar şi stăreţie, paraclis, chilie, trapeză, arhondaric, analoghion, toacă – termeni care denumesc elemente caracteristice spaţiului monahal:
— Samoilă şi Onofrei se văzură cu sfială în umbra gangurilor şi pătrunseră după sfinţia sa într-o chilie în care soarele răzbătea foarte împuţinat printre zăbrele, luminând într-un colţ un iconostas cu candela aprinsă (Fraţii Jderi);
— Sfinţitul Amfilohie trecu în paraclis şi îndeplini singur treburile de rând ale eclesiarhului, aprinzând luminile în faţa chipurilor sfinte, după aceea se aşeză în analoghion, lângă strana Domniei” (Fraţii Jderi).
Cu o constantă evlavie, sugerată prin reiterarea epitetului sfânt, Sadoveanu redă şi o mulţime de elemente ce ţin de cultul creştin: sfântul potir, semnul sfintei cruci, sfinte odoare, sfânta nafură, apă sfinţită, mir, untdelemn sfinţit, taină sfântă, sfânta cununie, sfântul botez:
— Acest nume i-l rostiseră preotul şi nânaşii la sfântul botez, când îl luminaseră cu aghiazmă şi cu mir întru credinţa cea adevărată” (Baltagul).
Aminteşte, de asemenea, sfintele slujbe: sfânta leturghie, vecernia, utrenia, proscomidia, prohod, acatist, sfinţirea apelor, sfântul botez, sfânta cununie, precum şi elemente care ţin de conţi-nutul acestora: stihuri sfinte, vorbe sfinte, axion, omilie, molitve: „Le-au pus în biserică la Sfântu-Ion şi preoţii le-au cetit molitvele. Li s-a rânduit pomenire şi praznice” (Fraţii Jderi).
Sunt numeroase şi aspectele aferente trăirii liturgice, Sadoveanu redând chiar şi momentul suprem al acesteia, sfânta euharistie: „Vitoria dusese cu Gheorghiţă frumoase daruri la biserică: colaci, colivă, untdelemn şi vin. Asupra lor aprinsese cu mâna ei făclii. Pe urmă se închinase la toate icoanele şi se oprise în preajma altarului. Părintele Daniil i-a dat sfânta împărtăşanie. A închis ochii, simţind o răcoreală de rouă în cerul gurii şi-n toată fiinţa, şi a îngenunchiat. Nimeni, dintre poporănii de faţă, nu cunoştea înţelesul acelei împărtăşanii. Se curăţise de orice gânduri, dorinţe şi doruri în afară de scopu-i neclintit. Murmurele şi cântările slujbei îi ajungeau ca valuri line la urechi” (Baltagul).
Sadoveanu probează din nou capacitatea sa de a surprinde extazul religios, generat, în această situaţie, de părtăşenia la una dintre cele şapte taine ale bisericii ortodoxe. Şi în alte opere ale sale, autorul aminteşte această taină: „A primit trupul şi sângele lui Hristos”, precizează el despre un personaj din Zodia Cancerului sau pune în gura unui alt personaj, de data aceasta din Poveştile de la Bradu Strâmb, cuvintele: „M-am spovedit la începutul îmbunătăţirii mele”.
Acordând o atenţie atât de mare realităţilor bisericeşti şi mona-hale, Sadoveanu nu-i putea ignora pe aceia în jurul cărora se constituie nucleele de viaţă creştină: clerici, feţe bisericeşti, cântăreţi clerici, sobor, cinul preoţiei de mir, tagma monahicească. Este foarte mare numărul acelora care păstoresc sau care s-au nevoit ori s-au sihăstrit în operele sadoveniene. Frapează exactitatea cu care autorul preci-zează rangul acestor personaje, etalând o familiarizare cu ierarhia bisericească sau monahală; în aceeaşi măsură ne surprinde „acumu-larea de antroponime cu un remarcabil potenţial sonor”22, selectate din lumea monahală:
— Preasfinţitul Visarion în Baltagul;
— Părintele episcop Inochentie, părintele Emilian eclesiarhul, părintele Agapie, prea sfinţitul Tarasie, fratele Gherasim, cuviosul Timoftei, cuvioşia sa, părintele Stratonic, sfinţitul vlădică Tarasie, egumenul Iosif, părintele ieromonah Nicodim, părintele arhimandrit Ifrim, înalt prea-sfinţitul mitropolit Gheorgie, părintele mitropolit Teoctist, sfinţitul Varlaam în Fraţii Jderi;
— Cuviosul Agatanghel, preacuviosul stareţ Paisie, prea-sfinţitul părinte Istatie în Nicoară Potcoavă;
— Cuviosul stareţ Teofan, înalt prea sfinţia sa Dosoftei mitropolit, Nectarie arhimandritul în Zodia Cancerului;
— Înalt preasfinţitul Varlaam, monahul Filaret în Nunta domniţei Ruxanda;
— Fratele Ion, ucenicul Paramon, Atanasie schivnicul, călugărul Valerie, părintele Daniil în Demonul tinereţii;
— Sfântu Antonie, pustnicul cel bătrân în Ţara de dincolo de negură;
— Părintele ieromonah Ioil în Valea Frumoasei;
— Preasfinţitul Narcis, unchiul ieromonah Silvan în Fantazii răsăritene;
— Cuvioasa monahie Maria în Nicoară Potcoavă;
— Monahia Olimbiada în Fraţii Jderi.
Şi în această impresionantă înşiruire observăm redundanţa cuvântului sfinţit sau a formei prea-sfinţit, el consituindu-se, ca şi sfânt, într-un „centru de greutate expresivă” (Doina Florea). În unele sintagme, acesta din urmă devine chiar marcă poetică a superlativului: sfântă dorinţă, sfânt adevăr, sensurile sale excedând zona sacrului: „Acesta e cel mai sfânt adevăr” (Neamul Şoimăreştilor). În această ordine de idei este elocventă şi următoarea observaţie a lui Mircea Vulcănescu: „Sfinţenia chiar apare, şi ea, oarecum imanentă. Ea străbate totul […] Tot ce e la locul lui şi la timpul lui, în ordine, cu rost, e sfânt”23.
Întâlnim şi situaţii în care lexemul sfânt este substituit cu sinonime, unele destul de îndepărtate, ca sens, cum se întâmplă în următoarele expresii: cuvioşi părinţi, luminatul botez, odor bise-ricesc, strălucita Înălţare, rânduire cerească, casa lui Dumnezeu, lăcaşurile lui Dumnezeu, lăcaşul lui Hristos, luminată zi, Sadoveanu dovedind, din nou, remarcabile disponibilităţi asociative.
Faptul că în opera lui Sadoveanu dimensiunea religioasă a existenţei este dominantă în cazul multor eroi ai săi se răsfrânge şi asupra limbajului acestora, conferindu-i caracter ceremonios, cucernic şi îmbogăţindu-l cu numeroase expresii care descind din limbajul bisericesc. Revelator, în acest sens, este modul de exprimare al multor eroi din romanul Fraţii Jderi:
— La patru paşi, Doamnele plângeau şi se închinau îngenun-cheate, cerând îndurare Domnului Dumnezeu pentru acel suflet păcătos”;
— Şi de-atunci Ştefan Vodă a apucat sabia şi a bătut război cu păgânii”;
— Asta-i faptă creştinească, să nu laşi să se prăpădească, aşa, un suflet de creştin”;
— „…s-a desfăcut de mănăstirea unde îşi luase metania”.
Astfel de „clişee lingvistice şi lexicale” (Marcu Mihai Deleanu) întâlnim şi înalte opere sadoveniene:
— „ până la judecata cea din urmă a lui Dumnezeu” (Hanu Ancuţei);
— Şi sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul Împărăţiei celei mari” (Baltagul);
— „om care a lepădat cele pământeşti” (Valea Frumoasei);
— Drept-credincioşi, prea cinstiţilor drept-credincioşi…” (Poveştile de la Bradu Strâmb);
— Maică-mea mă bocea şi dădea leturghii la popa Nastasă…” (Hanu Ancuţei).
Modul de exprimare impus de biserică contaminează limba drept-măritorilor creştini, fapt care se resimte şi în situaţii de comuni-care fără o finalitate religioasă:
— „…mi-a scris domniţa Catrina carte despre mucenicia vieţii sale” (Zodia Cancerului);
— „…alcătuiau o icoană a vechii Moldove” (Neamul Şoimă-reştilor);
— Întâi a luat credinţă şi după aceea a întins cupa” (Zodia Cancerului);
— „…îl ispiti mezinul” (Fraţii Jderi);
— Florile cădelniţau pretutindeni miresme” (Creanga de aur);
— „…a trecut în zona fără de prihană a altei lumi” (Ţara de dincolo de negură)
Remarcăm chiar şi figuri de stil realizate cu ajutorul unor termeni din limbajul bisericesc, cum se întâmplă în comparaţiile de mai jos, care au drept suport un astfel de termen, menit să plasticizeze exprimarea:
— „…ochii încălziţi ca de o rugăciune” (Poveştile de la Bradu Strâmb);
— A primit cartea domniei ca pe o anaforă” (Fraţii Jderi).
Filonul religios al operei sadoveniene are repercusiuni şi asupra stratului gramatical. Din punct de vedere morfologic, constatăm existenţa multor cuvinte din sectoarele vechi ale limbii, mai ales substantive, aparţinând vocabularului religios:
— Terfelog: „A deschis terfelogul, a pus în el crucea mică de lemn de chiparos, adunând o parte a terfelogului cu alta, şi a prins a murmura cu grăbire rugăciunile cele de obşte” (Nicoară Potcoavă);
— Cumpăneală: „după cumpăneala lui Dumnezeu” (Fraţii Jderi);
— Mucenic: „Mai bine faceţi-mă mucenic decât proclet” (Nicoară Potcoavă);
— Pravoslavnic: „Ştiu şi eu, slăvite hatmane, că la 29 august pravoslavnicii prăznuiesc tăierea cinstitului cap al lui Ion prorocul” (Nicoară Potcoavă);
— Ispăşire: „drum de ispăşire la Sfântul Munte” (Fraţii Jderi);
— Osârdie: „…osârdia lor cătră Dumnezeu” (Zodia Cancerului);
— Panahidă: „În acea zi se ridică la Praguri panahidă de pomenire a voievodului Ion” (Nicoară Potcoavă);
— Osândă: „Se întreba ce-a greşit înaintea lui Dumnezeu, de-i începe iarăşi osânda” (Zodia Cancerului).
De asemenea, Sadoveanu preia din limbajul religios, mult mai conservator decât cel laic, multe substantive folosite cu forma lor veche, probabil inactuală chiar şi în perioada în care el îşi elabora opera:
— Milosârdie: „…şi acum, din milosârdia lui Dumnezeu ori răutăţile oamenilor, nu se mai află printre noi” (Nicoară Potcoavă);
— Păcătoşenie: „s-a lepădat de păcătoşenie” (Fraţii Jderi);
— Rugă: „Se îndreptă rămânând în genunchi şi stătu cu fruntea plecată, murmurând o rugă” (Fraţii Jderi).
Unele substantive au în textele sadoveniene sensuri vechi, diferite de cele pe care le au în limba română contemporană:
— Petrecere: „Deci a venit monahul şi m-a înştiinţat la Aton că soră-mea Oana mă doreşte, nemaiavând multă vreme de petrecere în această lume” (Fraţii Jderi);
— Lege: „Căci suntem de-aceeaşi lege” (Nicoară Potcoavă).
Observăm şi utilizarea unor locuţiuni substantivale, consacrate tot în context religios: curăţia de inimă (Fraţii Jderi), judeţul cel din veac (Nicoară Potcoavă).
Tot de substantiv se leagă şi una dintre particularităţile cele mai pregnante ale stilului religios, prezentă şi în scrisul sadovenian: forma specială de vocativ a substantivului Domn, atunci când acesta se referă la Dumnezeu:
— Ajută-i, Doamne, întru asemenea izbândă” (Fraţii Jderi).
În ceea ce priveşte adjectivul, Sadoveanu apelează frecvent la cuvinte care denumesc trăsături din sfera sacralităţii: sfânt, cuvios, cucernic, prezente în numeroase exemple citate anterior; totodată, găsim în scrierile sale şi antonime ale acestora, cel mai frecvent fiind ticălos: „Căci acest ticălos trup se desfătează uneori întru beţie” (Fraţii Jderi).
Dar cea mai importantă marcă stilistică a adjectivului în registru religios este superlativul absolut construit cu particula prea, al cărui grad de redundanţă este foarte ridicat şi în opera lui Sadoveanu, cum am demonstrat prin prezenţa acestei forme de superlativ în multe dintre fragmentele din texte sadoveniene citate până acum. Tot de sorginte religioasă este superlativul redat prin perifraze ample:
— „întru totul vestită şi lăudată icoană” (Fraţii Jderi);
— „taină ce stă mai sus decât puterile pământeşti” (Fraţii Jderi).
În anumite sintagme putem constata prezenţa unor locuţiuni adjectivale care vehiculează semnificaţii de natură religioasă, ca acestea: bărbat cu frica de Dumnezeu, oameni fără prihană, fericit sărac cu duhul – selectate din Fraţii Jderi: „Părintele Nicodim s-a uitat la el şi l-a cunoscut după cuvântul Scripturii, că e un fericit sărac cu duhul” (Fraţii Jderi).
Foarte ridicat este şi randamentul stilistic al verbului în registrul sacrului. Asemenea substantivului, verbul se manifestă în paginile sadoveniene şi prin forme cu iz de străveche carte bisericească, cu pagini îngălbenite de vreme:
— A se spovădui: „Are poruncă de la măria sa să se ducă la fiecare vineri la sfânta mănăstire Neamţu, să se spovăduiască la părintele Nicodim” (Fraţii Jderi);
— A se nevoi: „Acolo mă nevoiesc cu fraţii mei întru pustietate” (Hanu Ancuţei);
— A se pristăvi: „Stareţul s-a pristăvit şi l-au astrucat monahii” (Poveştile de la Bradu Strâmb);
— A zămisli: „Aceea care a zămislit în sine pe răscumpărătorul păcatului omenesc” (Fraţii Jderi).
Unele verbe apar în varianta lor fonetică sau lexicală arhaică:
— Să se plinească voia lui Dumnezeu” (Neamul Şoimăreştilor);
— Acum poate să mă sloboadă Cel de Sus căci am ajuns Ziua întru care am nădăjduit” (Neamul Şoimăreştilor).
Se poate constata şi recurenţa mai multor verbe cu rezonanţă biblică sau liturgică:
— A priveghea: „Noaptea aceea a privegheat într-o odăiţă de la stăreţie” (Baltagul);
— A purcede: „Când au purces, lucea soarele în iazul cel întins, scurmând cuibare de foc” (Nicoară Potcoavă);
— A se lepăda: „Adevărul este că s-a lepădat de păcătoşenia lui” (Fraţii Jderi);
— A se milostivi: „Dumnezeu să se milostivească de sufletul meu” (Zodia Cancerului);
— A blagoslovi: „Părintele blagoslovi pânea albă” (Fraţii Jderi);
— A mărturisi: „…patima pe care avea s-o mărturisească” (Fraţii Jderi);
— A binecuvânta: „Părintele Daniil Milieş a binecuvântat fântânile, şi izvoarele şi toate apele” (Baltagul);
— A îngădui: „…monahi care vieţuiesc fără prihană cât îngăduise Dumnezeu” (Zodia Cancerului).
Înregistrăm şi expresii verbale cu semnificaţii din aceeaşi zonă semantică:
— A da deslegare: „Îţi dau eu deslegare să vorbeşti.” (Fraţii Jderi);
— A face slujbă: „Joi, în 9 martie, părintele Daniil a făcut frumoasă slujbă la biserică…” (Baltagul);
— A face semnul crucii: „Voievodul îşi făcu semnul crucii şi rămase cu capul descoperit” (Fraţii Jderi);
— A păstra rânduiala tăcerii: „Presvitera ajuna până la asfinţitul soarelui şi păstra rânduiala tăcerii” (Nicoară Potcoavă);
— A bate metanie: „ Bătu metanie sub candelă şi-şi umili fruntea, lovind-o de pardoseala chiliei” (Fraţii Jderi).
Tot după modelul limbii vechi, conservat de cărţile bisericeşti, înregistrăm la Sadoveanu o mult mai mare varietate de forme flexionare ale verbului, comparativ cu limba română literară; astfel, sunt numeroase propoziţiile în care predicatul se află la diferite variante ale viitorului popular:
— „…judecata ce va să fie” (Fraţii Jderi);
— „…cu ajutorul Maicii Domnului, are să-i treacă” (Fraţii Jderi);
— Calea Dumnezeu are să ne-o rânduiască” (Neamul Şoimăreştilor);
— „…şi Dumnezeu l-a priveghea ca să ajungă sub braţul părintelui său” (Fraţii Jderi).
Întâlnim şi modulaţii ale verbului, posibile, gramatical, prin ceea ce Noica numeşte iscusirile verbului a fi, astfel încât „modurile sufletului, aşadar celelalte moduri decât indicativul tuturor siguranţelor, să-şi desfăşoare liber căutările, aproximaţiile, aşteptările lor”24.
— Acolo ar fi trăind un schimnic” (Fraţii Jderi);
— Domnul Dumnezeu îşi va fi întocmit judeţul noroadelor…” (Poveştile de la Bradu Strâmb);
— După cum am mai fost juruit, să durăm un schit şi să petrecem zilele care ne mai rămân în post şi rugăciune” (Fraţii Jderi).
Influenţa stilului religios asupra scrisului sadovenian se concretizează şi prin substituirea imperativului, mod care de obicei exprimă voinţa constrângătoare a persoanei I, cu conjunctivul, în situaţii comunicaţionale de implorare a divinităţii, acest lucru dobândind şi o relevanţă stilistică prin sugerarea pioşeniei:
— Dumnezeu să se milostivească de sufletul meu” (Fraţii Jderi);
— Să se plinească voia lui Dumnezeu” (Nicoară Potcoavă).
În cazul părţilor de vorbire neflexibile, pecetea limbajului bisericesc asupra scrisului sadovenian îşi face simţită prezenţa prin aceleaşi forme vechi, care abundă în Fraţii Jderi:
— Adverbe:
— „şi când l-a dat lumii cu durere, n-a ştiut nime, fărădecât Cel care ştie şi vede toate”;
— „întâlnirea acelor fraţi era scrisă de mai nainte, de împrejurări, de voinţa oamenilor şi de ceea ce numim destin, adică de înţelepciunea în veci nepătrunsă a lui Dumnezeu, pusă de-a pururi în zidirea sa”;
— Altfel nu se poate, precum i-a lăsat Dumnezeu”;
— Prepoziţii:
— „făgăduinţa mea cătră Domnul”;
— „gândul a fost dintru început statornic”;
— Dumnezeu, care are toată grija asupra făpturilor sale”;
— „…şi-şi purta cei patruzeci de cuvioşi părinţi supt ascultarea sa, ca un căpitan (Zodia Cancerului);
— „…zona fără de prihană a altei lumi” (Ţara de dincolo de negură).
O menţiune specială se impune în cazul prepoziţiei arhaizante întru, a cărei frecvenţă este foarte mare în paginile sadoveniene, ca un fel de argument anticipat al propunerii de mai târziu a lui Constantin Noica de a fi unul dintre cuvintele româneşti „reţinute de UNESCO” datorită a ceea ce el consideră „echivocul intim, îndrăzneala şi timiditatea, tăria de-a pătrunde în, dar şi discreţia de-a rămâne la”25:
— Căci acest cuget stă treaz, întru lucrarea lui Dumnezeu” (Fraţii Jderi);
— Aşezând măria ta aşa lege în ţară, întru slujba lui Hristos” (Fraţii Jderi);
— „ fiecare îşi poate găsi Tebaida, întru care să-şi aşeze sufletul său” (Nicoară Potcoavă);
— Ia şi cinsteşte întru pomenirea celor care s-au dus şi m-au lăsat singur pe lume.” (Nopţile de Sânziene).
Resurse expresive există în textele sadoveniene cu substrat religios şi la nivelul sintactic, acestea având, ca punct de convergenţă, elocvenţa sacră. În ceea ce priveşte propoziţia, se detaşează numărul mare de propoziţii eliptice cu sens exclamativ, în care într-un substantiv se condensează o propoziţie care ar avea, drept predicat, un verb din aceeaşi familie semantică:
— Slavă Domnului!” (Nicoară Potcoavă);
— Mărire lui Dumnezeu!” (Fraţii Jderi);
— Mare pedeapsă de la Dumnezeu!” (Fraţii Jderi);
— Umilită mulţămire lui Dumnezeu!” (Fraţii Jderi).
În unele situaţii se produce şi fenomenul contrar, al dilatării propoziţiilor prin „complemente fastuoase şi supraaglomerate”, ele însele bogat determinate şi care „nu ascund intenţia monumentalului”26: „Unul dintre cei care au stat aici, în altă toamnă, nu mai este şi nu se va mai încălzi niciodată, la nici un foc de pe lumea asta şi de pe acest pământ” (Vechime).
Valenţe expresive au în scrierile sadoveniene şi inversiunile, repetiţiile, acestea accentuând patetismul pe care îl degajă: „Doamne, striga sufletul Voievodului, greşit-am cătră tine, căci nu am îndeplinit ce nădăjduiam. Greşit-am, căci m-am semeţit, crezând prea mult în puterile mele.” (Viaţa lui Ştefan cel Mare).
Un procedeu sintactic ce-şi are, de asemenea, obârşia în textele religioase şi pe care Sadoveanu îl foloseşte frecvent este antepunerea complementului:
— Calea Dumnezeu are să ne-o orânduiască” (Neamul Şoimăreştilor);
— Bielşugul vieţii nimic nu însamnă” (Fraţii Jderi).
Observaţii pertinente în legătură cu efectul expresiv al inversiunii în opera lui Sadoveanu face Doina Florea: „Tendinţa de a anticipa elementele cele mai expresive ale comunicării este şi un procedeu cu numeroase valenţe ritmice şi melodice, menţinând lirismul textului”.27 Adeseori dozarea ritmică, organizarea şi cursivitatea melodică a frazelor transformă textul sadovenian în veritabile poeme în proză, cum este următorul, având la bază celebrul motiv biblic „vanitas vanitatum”: „Căci numai Domnul Dumnezeu stă, iar oamenii trec în nimicul de unde au ieşit; căci înaintea Ochilor Celui etern mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o strajă de noapte.
Şi viaţa muritorilor e ca un vis, ca iarba ce răsare dimineaţa şi înfloreşte, iar seara se taie şi se usucă”
(Viaţa lui Ştefan cel Mare)
La fel de bine ilustrează Sadoveanu şi la nivelul frazei specificul oratoriei de amvon prin recurenţa unor procedee care fac parte din recuzita acesteia, mai des întâlnită fiind repetiţia de tip simetric, aceasta dând frazei o turnură amplă, solemnă: „Cu cât mă încredinţez că creşte puterea luminăţiei sale stăpânul meu, cu atâta mă răcoresc în pojarul amărăciunii mele; cu cât vedeam vrednicia ta sporind, cu atâta nădăjduiam încă un adaos puterii stăpânului meu” (Fraţii Jderi)
Tot lui Amfilohie Şendrea, personajul căruia îi aparţin cuvintele de mai sus, Sadoveanu îi atribuie fraze interogative într-o succesiune care conferă discursului o mare forţă persuasivă: „ Oare Dumnezeu s-a întrupat şi s-a răstignit ca să ne umflăm noi întru îmbielşugare? Dumnezeu şi stăpân a toate fiind, de ce s-a jertfit? Au n-aţi auzit domniile voastre că Ierusalimul e spurcat de ismailiteni? Au nu ştiţi că Cetatea Împărăţiei stă sub sabia păgânului?”
Sunt foarte pregnante în acest fragment şi ecourile ciceroniene din celebrele Catilinare.
Un alt element care conferă patetism discursului oratoric al arhimandritului, fluidizându-l, este predilecţia pentru şi narativ sau copulativ, ca în exemplul următor.
— O tulburătoare litanie: „Am cunoscut Ţarigradul, desfătarea lumii, şi am învăţat la curtea cea veche a Împărăţiei, la Vlaherne, şi la Sfânta Patriarhie. Am privit minunile lumii – bisericile împărăteşti şi nu le-am uitat. Şi am plâns în aceste sfinte lăcaşuri, împreună cu fraţii şi cuvioşii părinţi, Sfântul Mormânt cotropit de limbi păgâne şi am visat izbăvitori ca acei care au mai fost odată.” (Fraţii Jderi).
Un izbăvitor este însuşi Sadoveanu, numai că el a izbăvit de la nedreapta uitare sau ignorare slova sfântă – „cuvânt bătrân, al unei lumi care a îmbătrânit înţelept” (Constantin Noica).
Procesul de „pliere a structurilor limbii pe calitatea experienţelor subiective”28, atât de specific scrisului sadovenian, este evident şi la nivel fonetic; graţie simţului infailibil al limbii, pe care îl posedă în cel mai înalt grad, Sadoveanu atinge performanţa remarcabilă de „semantizare a texturii sonore” printr-o impresionantă „reţea de recurenţe şi simetrii fonice”29. Aceste aserţiuni îşi menţin întru totul valabilitatea şi în cazul sentimentului religios care animă paginile sale, el reverberând adeseori în registru sonor. Astfel, elevaţia exaltării de natură religioasă determină în multe situaţii reluarea eufonică a vocalei a într-un desen melodic diafan, în realizarea căruia un rol important revine de multe ori clausulelor – „câmpuri ritmice în cuprinsul cărora se disting vârfuri de accentuare”30 care adesea coincid cu vocala a, ca în următoarele exemple:
—/i – ni – ma/cu – ra – tă/şi lu –/mi – na – tă/ (Fraţii Jderi) spondeu amfibrah iamb amfibrah
— Po – ia – na/Ra – iu – lui/ (Valea Frumoasei) amfibrah dactil
—/ra – iu – ri – le/de o – di – ni/oa – ră/ (Poveştile de la peon peon troheu Bradu Strâmb)
—/a – na –/fo – ra din/şter – ga – re/cu – ra – te/ (Fraţii iamb spondeu amfibrah amfibrah Jderi)
— Rân – du – ia – la/su – fle – teas – că/sub lu – mi – na/credinţei/ (Fraţii Jderi)
Plasarea sub accent a vocalei cu maximă apertură determină o tonalitate luminoasă, care întregeşte în mod fericit potenţialitatea expresivă a respectivelor sintagme, îmbogăţindu-le conotaţiile din sfera semantică a luminii, ca reprezentare imagistică simbolică a sentimentului religios. Transgresia elanului religios în plan acustic generează la Sadoveanu o arhitectură sonoră specială, în care dominante sunt tonurile transparente, cu luminozităţi de frescă.
În alte situaţii configuraţia fonică a cuvintelor conferă textului sadovenian o tonalitate gravă, asociată sunetului clopotelor care în mod frecvent însoţeşte, în registru auditiv, reprezentările de natură religioasă. Sadoveanu obţine remarcabile efecte fonice alternând aliteraţia vocalelor închise u şi o cu aliteraţia consoanelor lichide, nazale şi vibratile: l, m, n, r, v; el obţine pe această cale modulaţii solemne, de o severă frumuseţe: „Numai cele din urmă vibrări ale unui clopot tremurau pe undele vântului” (Şoimii) „Clopotele începură a bate pretutindeni, în toate turnurile bisericilor Sucevii” (Fraţii Jderi) „Clopotele cântă mărirea Domnului, Vestind în văi rugăciunile monahilor”
(Poveştile de la Bradu Strâmb) „După ce au stat clopotele acelea, am auzit altele, de la bisericile altor sate, şi picurau depărtate şi stânse: parcă băteau în inima mea”
(Hanu Ancuţei)
Efecte expresive deosebite realizează Sadoveanu în fragmen-tele menţionate şi prin redundanţa verbelor la modul gerunziu sau la timpul imperfect, categorii gramaticale cu virtuţi acustice-evocatoare adeseori valorificate stilistic de scriitori pentru a conferi enunţurilor în care sunt plasate o rezonanţă emoţională gravă.
Sadoveanu înregistrează cu aceeaşi sensibilitate auditivă şi alte elemente de natură sonoră din perimetrul sacrului, ele fiind însoţite, din nou, de un autentic fior liric: „Murmurele şi cântările slujbei îi ajungeau ca valuri line la urechi” (Baltagul)
Şi în acest pasaj de o tulburătoare cantabilitate, Sadoveanu obţine efecte deosebite pe baza randamentului stilistic al consoanelor nazale, lichide şi vibratile, utilizate cu o semnificativă insistenţă, îmbinate armonic cu vocale de o tonalitate discretă, în consens cu trăirea religioasă care absoarbe fiinţa eroinei, transfigurându-i universul interior.
La capătul acestui traseu interpretativ am ales, în loc de concluzie, pasajul care, poate deloc întâmplător, coincide cu finalul ultimei capodopere sadoveniene, romanul Nicoară Potcoavă, pasaj întru totul semnificativ şi pentru destinul scriitorului Mihail Sadoveanu, ca patriarh al literaturii române: „Din duhul său care nu se stinge ne-om aprinde noi şi alţii de după noi, cum se aprinde lumina din lumină”.
SFÂRŞIT
