Revoluţia din Ţările de Jos.

Prin căsătoria viitorului împărat Maximilian cu Maria de Burgundia, bogata regiune a Ţărilor de Jos – corespunzând azi Belgiei, Olandei, Luxemburgului şi unei părţi din nordul Franţei – revenise Habsburgilor. La moartea lui Carol Quintul ele intrară în moştenirea lui Filip II; or politica religioasă acestor suverani era în perfectă contradicţie cu caracterul celor 17 provincii neerlandeze. La mijlocul veacului al XVI-lea, acestea constituiau cea mai prosperă şi mai urbanizată regiune a Europei; iar explozia preţurilor care afectă economia continentală de pe la 1550 dădu un avânt şi mai mare comerţului Ţărilor de Jos, centrat în oraşul Anvers. De la începutul secolului XVI acesta devenise centrul economiei mondiale, acaparând vechiul negoţ al Hansei căruia i s-a adăugat tranzitul bogăţiilor coloniale ale Spaniei şi Portugaliei. O asemenea situaţie era din ce în ce mai mult incompatibilă cu despotismul guvernării Habsburgilor. Deja la 1516 încercând să impună autoritatea consiliilor regale, Carol Quintul se izbise de rezistenţa privilegiilor provinciale apărate de Stările Generale. „Interim” -ul din 1548 dădu semnalul dezordinilor în Ţările de Jos, împingând burghezia din nord (actuala Olandă) către calvinism. Filip II agravă situaţia încercând să oprească răspândirea protestantismului prin introducerea Inchiziţiei şi menţinerea de trupe spaniole; ambele măsuri fură respinse de burghezia Stărilor, care văzând clar în ele instrumente ale politicii autoritare habsburgice, se grăbi să îmbrăţişeze Reforma calvină. Nobilimea, deşi catolică, se ralie acestei cauze în frunte cu conţii de Egmont, Horn şi Brederode şi cu prinţul Wilhelm de Orania, poreclit „Taciturnul”.

Înşişi guvernatorii spanioli, Margareta de Parma şi cardinalul Granvelle, realizară eşecul inevitabil al politicii lui Filip II. Flamanzii cereau tot mai insistent libertatea de conştiinţă, respingând deciziile de la Trento; în 1565 Egmont îi înfăţişă doleanţele lor lui Filip dar acesta decisese deja, după întrevederea cu francezii la Bayonne, să elimine protestantismul din Europa. Un an mai târziu, capii nobilimii îi cerură Margaretei încetarea persecuţiilor religioase, libertatea de conştiinţă şi convocarea Stărilor. Un consilier spaniol îi trată drept „calici”; seniorii flamanzi adoptară acest nume ca titlu de glorie şi formară o ligă împotriva lui Filip – „Compromisul de la Breda”.

Monarhul spaniol păru bucuros de situaţie, căci revolta îi oferea un pretext pentru a lichida libertăţile Ţărilor de Jos; îl însărcină deci pe ducele de Alba cu înăbuşirea rebeliunii, care între timp se extinsese în toate provinciile din nord. Acesta institui un regim de teroare prin „Consiliul împotriva tulburărilor”, care între 1567 şi 1572 execută 18000 de oameni – între care Egmont şi Horn. În această situaţie Wilhelm de Orania, conducătorul informal al Ţărilor de Jos, se ridică împotriva lui Filip şi la îndemnurile „calicilor” luă conducerea mişcării de eliberare. Chemat în faţa Consiliului la începutul lui 1568 se retrase în Germania, de unde chemă la luptă provinciile neerlandeze şi adună trupe în vederea războiului. Rebeliunea flamandă pregătea naşterea primului stat burghez; vom vedea cum s-a petrecut aceasta în următoarea temă a cursului.

Întrebări de verificare: 1

Cum s-a materializat proiectul politic al „monarhiei universale” habsburgice şi ce opoziţii a întâmpinat el? 2

Ce relevanţă a avut Reforma în plan politic? 3

Explicaţi importanţa domniei lui Soliman Magnificul.

Bibliografie.

Henri Hauser, La naissance du protestantisme, P. U. F, Paris, 1940

Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996

Charles Seignobos, Essai d’une histoire comparée des peuples de l’Europe, Editions Rieder, Paris, 1938

Erich Zöllner, Istoria Austriei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997