Tema VII Pactul european. Revoluţiile de la 1848

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1 Congresul de la Viena şi urmările sale pe plan internaţional 2 Sistemul congreselor internaţionale (1815-l829) 3 Evoluţia marilor puteri europene între Congresul de la Viena şi izbucnirea revoluţiilor de la 1848 4 Anul revoluţionar 1848 în Europa.

Adepţii conservatorismului aristocratic din toate statele aflate în război în 1814 s-au întâlnit în luna septembrie a aceluiaşi an în capitala Austriei. După exilarea lui Napoleon pe insula Elba şi readucerea regelui Ludovic al XVIII-lea pe tronul Franţei, coaliţia care-l răsturnase pe împărat a invitat pe toate statele implicate în războiul recent încheiat, chiar şi Franţa, să-şi trimită reprezentanţii la Viena.

Cei care au răspuns invitaţiei au înţeles că se vor întruni în cadrul unui „congres” care va decide structura Europei post-napoleoniene. Înainte de încheierea lucrărilor Congresului de la Viena, în iunie 1815 delegaţii au căzut de acord asupra frontierelor, aşa cum era de aşteptat. După încheierea Congresului, promotorii pactului european au convenit asupra unui sistem de relaţii permanente. Acest plan demonstra intenţia transformării pactului european dintr-o alianţă încheiată cu scopul de a înfrânge Franţa într-o instituţie de menţinere a păcii. Cele două evenimente au instaurat între statele europene o perioadă de patru decenii de pace.

Congresul de la Viena. Statele membre ale alianţei celor patru care susţinuseră bătălia împotriva Franţei - Anglia, Rusia, Austria şi Prusia - au dominat lucrările Congresului de la Viena. Aceste naţiuni urmăreau să instituie un echilibru al puterii în Europa cu scopul menţinerii păcii.

Tratatul de la Paris (mai 1824), care a pus capăt războiului dintre Franţa şi coaliţie, retrasa graniţele Franţei aşa cum fuseseră la 1 noiembrie 1792 Potrivit acestei prevederi, Franţei îi reveneau regiuni recent cucerite, că Olanda luată de la austrieci, iar Marii Britanii i se restituiau majoritatea coloniilor pierdute în război. De asemenea, Franţa era scutită de plata despăgubirilor datorate în urma devastatorului conflict.

Totuşi, înainte ca diplomaţii să ajungă la un acord oficial, Napoleon îşi începuse domnia celor o sută de zile (martie 1825).

Negocierile au fost suspendate temporar şi Alianţa celor patru a reluat războiul cu Franţa. Cu toate acestea, conducătorii celor patru mari puteri şi-au îndeplinit misiunea diplomatică în timp util, prezentând oficial spre semnare tuturor delegaţiilor documentele finale ale Congresului cu nouă zile înaintea înfrângerii lui Napoleon la Waterloo. Documentele permiteau Rusiei să preia ceva mai puţin din Polonia decât ar fi dorit Alexandru, stipulând acordarea unor teritorii mai mici Austriei şi Prusiei. Rusia primea şi Finlanda, luată de la Suedia. În schimbul teritoriilor cedate, Suedia anexa Norvegia, Ţară care-l susţinuse pe Napoleon.

Congresul a decis să extindă graniţele Prusiei, ca garanţie împotriva tendinţelor expansioniste ale Franţei. Aşadar, prin tratatul de la Viena se atribuiau Prusiei teritorii de pe Rin şi circa o treime din Saxonia. Restul Saxoniei rămânea regat independent. În virtutea acestei înţelegeri, Prusia şi celelalte treizeci şi şapte de state germane se uneau într-o federaţie semiindependentă prezidată de Austria. Statele membre ale Confederaţiei Germane îşi păstrau independenţa, reunindu-se numai în scopuri defensive. Într-adevăr, Congresul de la Viena a preluat iniţiativa lui Napoleon de a consolida zecile de principate germane în mai puţin de patruzeci de state. Totuşi, Confederaţia anula în mare măsură unitatea de ansamblu realizată de Napoleon, deoarece nu avea o coeziune politică efectivă. În plus, negociatorii au unit regatul Olandei şi porţiunea austriacă a Ţărilor de Jos, constituind un nou bastion antifrancez. În schimbul teritoriilor pierdute în Ţările de Jos, Austria primea Veneţia şi Lombardia precum şi o regiune de pe ţărmul Mării Adriatice. Documentele finale prevedeau şi extinderea regatului piemontez, alături de formarea, prin unirea regatului Neapolului şi a Siciliei, a Regatului celor Două Sicilii.

După parafarea documentelor finale, ţarul Alexandru I a prezentat unul dintre planurile sale de întărire a monarhiilor creştine legitimiste. Acum se semna actul de naştere a Sfintei Alianţe.

După Waterloo, puterile care compuneau Alianţa antinapoleoniană au încheiat un nou tratat de pace cu Franţa. Acest al doilea tratat (20 noiembrie 1815) includea mai multe prevederi punitive decât cel din 1814 stabilind cu aproximaţie graniţele din 1790 nu pe cele din 1792 De asemenea, formaţiuni militare ale aliaţilor urmau să rămână timp de cinci ani pe teritoriul francez. Franţa trebuia să suporte întreţinerea acestor trupe de ocupaţie, precum şi despăgubiri în valoare de 700 000 000 de franci.

Sistemul de congrese, 1815-l829 Pactul european a admis în scurt timp că atitudinea Franţei sub domnia dinastiei de Bourbon se deosebea radical de aceea pe care o adoptase anterior Napoleon.

Membrii Alianţei s-au întâlnit, astfel, la Aix-la-Chapelle, lângă graniţa de vest a Prusiei, unde au ridicat sancţiunile stabilite prin cel de-al doilea Tratat de la Paris. Franţa condusă de dinastia de Bourbon a devenit membră a Pactului european.

Revoltele izbucnite în Spania şi Regatul celor Două Sicilii au obligat pe membrii Alianţei să se întrunească la Troppau, în centrul Prusiei, unde au ţinut un nou congres (octombrie 1820).

Trecând peste obiecţiile Angliei, aliaţii au adoptat propunerea lui Metternich de a intervenii cu toţii pentru a înăbuşi revoluţiile din întreaga Europă. După încheierea lucrărilor, Congresul s-a întrunit din nou, ceva mai la sud, la Laibach. Aici s-a perfectat planul intervenţiei în regatul Piemontului.

Rebeliunea spaniolă continua însă. Din acest motiv, s-a întrunit un nou Congres, de data aceasta la Verona cu scopul de a lua în discuţie măsurile care se impuneau. La mijlocul anului 1823 o sută de mii de francezi au ocupat Spania, ducând la bun sfârşit această misiune. Congresul de la Verona semnifică, totodată, retragerea Angliei din Pactul european.

În partea răsăriteană a continentului a izbucnit un nou război ruso-turc centrat pe revolta naţionalist-liberală din Grecia. Tratatul de la Adrianopol va pune însă capăt supremaţei Turciei în Grecia. El a avut, totodată, însemnate urmări pentru Principatele Dunărene, aşezând relaţiile lor cu Poarta pe baze noi, întărindu-le autonomia, desfiinţând raialele şi monopolul comercial turcesc, scoţându-le practic, cu excepţia unui mic tribut, din sfera de dominaţie politică şi economică a imperiului Otoman. Tratatul prevedea, de asemenea, reorganizarea neîntârziată a administraţiei lor interne pe baza unor Regulamente Organice. Acestea au intrat în vigoare la sfârşitul anului 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Din punct de vedere extern, principala schimbare introdusă prin tratatul de la Adrianopol, legiferată apoi de regulamente, a fost introducerea protectoratului rusesc. Sultanul a rămas suzeranul nominal, însă adevăratul stăpân al Peincipatelor a devenit Ţarul. Influenţa rusă a crescut şi mai mult prin introducerea în regulamente, în ciuda opoziţiei Adunărilor Obşteşti, a aşa-numitului „articol adiţional”, care dădea dreptul Petersburgului să se opună orcărei reforme interne dacă o socotea în defavoarea Rusiei.