Anglia epocii elisabetane.

Când Elisabeta urcă pe tron în 1558 regatul său nu mai era o putere în Europa. Spre norocul ei rivalitatea franco-spaniolă l-a împiedicat pe Filip II să atace Anglia până în clipa în care aceasta a devenit suficient de puternică. În lunga sa domnie, Elisabeta a ştiut cum să reia politica absolutistă de unde o lăsase Henric VIII, făcându-se în acelaşi timp iubită de supuşi – ceea ce tatăl ei nu a reuşit. Marile personalităţi care i s-au alăturat în administrarea afacerilor Angliei – Cecil, Walshingham, Drake – nu au putut niciodată umbri figura autoritară a reginei. Când o delegaţie a Parlamentului a încercat să insiste în problema succesiunii, ea şi-a afirmat astfel poziţia politică: Deşi sunt o femeie am un curaj tot atât de potrivit pentru răspunderea locului meu pe cât l-a avut şi tatăl meu. Sunt regina voastră unsă. Nu voi fi niciodată constrânsă prin violenţă să fac vreun lucru.

În acest spirit a impus Elisabeta adoptarea celor 39 de articole formând baza dogmatică a anglicanismului ca religie erastică (1563); iar când 7 ani mai târziu fu excomunicată de suveranul pontif care trimise misionari iezuiţi în Insulele britanice, Elisabeta declanşă o severă persecuţie împotriva catolicilor, în special a celor irlandezi; dar nu în calitate de eretici, ci de trădători. Pe plan social, domnia ei s-a sprijinit pe mica nobilime de ţară (squires), educată şi relativ înstărită, care tindea să acapareze administraţia regatului. În economie, Elisabeta a fost creatoarea puterii maritime şi comerciale a angliei, extinzându-se către îndepărtatele pieţe ale Africii, Asiei şi Americilor, pe care negustorii şi corsarii englezi le-au smuls puterilor coloniale catolice. Corsarii erau practic piraţi operând pentru un guvern care le asigura protecţia sa. Cel mai celebru dintre ei, Francis Drake, a făcut înconjurul lumii într-o expediţie împotriva spaniolilor, fiind înnobilat de regină. În acelaşi timp, Elisabeta a încurajat şi navigaţia pur comercială, creând în acest scop companii pe acţiuni. Pe plan extern dominanta epocii elisabetane a fost perpetua stare de conflict cu Spania. Războiul s-a declanşat efectiv în 1588 luând sfârşit abia după moartea reginei; dar singura operaţiune importantă a lui Filip II, tentativa de a invada Anglia în vara lui 1588 sfârşi lamentabil când imensă flotă spaniolă, Invincibila Armadă, fu zdrobită în Marea Mânecii şi eşuă pe coastele engleze. O consecinţă indirectă a acestei înfrângeri a fost şansa dată Olandei, ca şi Franţei lui Henric IV, de a rezista în faţa tercios -urilor; în schimb trupele engleze au eşuat în interminabilele revolte religioase din Irlanda şi în încercările de eliberare a Ţărilor de Jos. Puterea militară, pe care partidul războiului condus de Drake a susţinut-o cu tărie, se dovedi falimentară în tentativele ei ofensive din lipsa unei economii capabile să o susţină. Aceasta a împiedicat transformarea Angliei în Marea Britanie – reunirea Insulelor Britanice într-un singur stat. Henric VIII a supus paşnic Ţara Galilor; în schimb, Irlanda, complet aservită intereselor pieţei engleze, a refuzat să se subordoneze pe plan politic şi religios Londrei. Scoţia, independentă şi la fel de înapoiată economic, a fost şi ea aruncată în anarhie după instaurarea calvinismului în 1559 prin conflictul dintre regina catolică Maria Stuart, apărată de trupele franceze şi supuşii ei protestanţi animaţi de predicile lui John Knox. În cele din urmă, însăşi Elisabeta, văzând în regina Scoţiei o concurentă periculoasă, o arestă şi o condamnă la moarte (1587). Situaţia a înclinat astfel în favoarea puterii centrale de la Londra când Iacob Stuart, fiul Mariei, urcă pe tronul englez în 1603 unind cele două coroane şi punând în acelaşi timp capăt conflictelor de la frontiera scoţiană. Pe plan instituţional, Anglia progresase în mod paradoxal pe calea parlamentarismului în ciuda politicii absolutiste a Tudorilor. La 1485 puterea Camerelor era extrem de redusă în raport cu suveranul, urmare a nevoii de autoritate produsă de război. Practic, deşi Tudorii au continuat să convoace regulat Parlamentul, monarhia lor era chiar mai absolută decât cea franceză. În schimb, tot ei au creat premisele slăbirii autorităţii regale: pentru a reduce costurile guvernării, Coroana a descentralizat administraţia în favoarea nobilimii de ţară – gentry – instituind principul self-govemment -ului şi a refuzat să ţină o armată permanentă. În lipsa birocraţiei şi forţei militare, suveranii englezi nu aveau deci mijloacele efective de a rezista unui atac al Parlamentului asupra autorităţii lor; iar acesta nu întârzie să se declanşeze sub Stuarţi. Războaiele religioase din Franţa.

Numele de hughenoţi dat protestanţilor francezi reprezenta o deformare a germanului eindgenossen („confederaţi”). El a fost consecinţa organizării adepţilor luteranismului din Franţa într-o federaţie a bisericilor reformate. La primul sinod naţional din 1559 acestea trecură integral la calvinism, din raţiuni mai degrabă politice; organizarea federativă rămase însă în vigoare şi fu extinsă şi la alte regiuni protestante francofone. Francisc I a fost ostil hughenoţilor; dar prudenţa politică şi imperativele luptei anti-habsburgice îl împiedicaseră să exceleze în persecutarea ereticilor mai ales în primele două decenii ale domniei. Mai degrabă fiului său i se cuvin laudele unui istoriograf iezuit, apologet al monarhiei catolice: A luat toate precauţiile posibile pentru a împiedica intrarea în regat a noutăţilor în materie de religie; a dat teribile exemple de severitate.

Henric II lansă astfel semnalul marilor persecuţii religioase prin edictele de la Chateaubriant (1551) şi Compiegne (1557). După încheierea păcii cu Spania, el se alătură făţiş luptei duse de Filip II pentru exterminarea completă a Reformei. Însăşi magistratura franceză, în rândurile căreia protestantismul făcuse mari progrese, fu atacată violent de suveran; doar moartea acestuia în decembrie 1559 păru a opri temporar persecuţiile. Sub fiul său, Francisc II, hughenoţii încercară să-şi ia revanşa prin răpirea regelui; eşecul conjuraţiei de la Amboise (1560) avu însă darul de a duce la extrem teroarea catolică. Mai multe zile au fost ocupate cu tăiatul capetelor, cu spânzuratul, cu înecatul. Străzile din Amboise erau înecate în sânge şi pline de trupuri de morţi, aşa încât nu puteai sta în oraş din cauza duhorii şi a infecţiilor scrie un contemporan al persecuţiilor conduse de atotputernica familie de Guise, unchi ai reginei Scoţiei şi soţie a lui Francisc, Maria Stuart. Situaţia se schimbă brusc la moartea subită a monarhului în acelaşi an; succesorul acestuia, Carol IX, se găsea sub tutela mamei sale, Caterina de Medici, ale cărei ambiţii politice se ciocneau de puterea ducelui François de Guise. Era deci natural ca regenta să caute o alianţă împotriva acestuia cu nobilimea hughenotă, condusă de regele Navarrei, de fratele său, prinţul de Condé şi de amiralul de Coligny. În acest scop Caterina convocă o adunare pentru a discuta punctele controversate între protestanţi şi catolici şi a găsi un compromis politic şi religios. Rezultatele ecumenice ale acestui „Colocviu de la Poissy” fură nule, în bună parte datorită ireductibilei duşmănii dintre ducele de Guise şi Théodore de Bèze; în schimb pe plan politic partidul catolic îşi concentră forţele în vederea iminentului război între cele două religii.

Acesta izbucni la 1 martie 1562 când de Guise masacră o adunare protestantă în orăşelul Vassy. Condé îi mobiliză la rândul său pe hughenoţi şi primi rapid ajutoare de la englezi şi de la principii germani; însă fu învins în bătălia de la Dreux. De Guise, profitând de succes, încercă să cucerească oraşul Orléans, capitala partidului protestant dar fu asasinat de un gentilom calvin; astfel, Caterina putu impune pacea, restabilind temporar liniştea în regat. În schimb ea refuză publicarea în Franţa a deciziilor Conciliului de la Trento, atât pentru că ar fi dus la ridicarea protestanţilor, cât mai ales pentru că încălcau libertăţile bisericii gallicane (ideologia dominantă a catolicismului francez, formulând cerinţa unei biserici naţionale proprii, independente de Roma). Poziţia regentei devenea astfel extrem de fragilă în raport cu partidul catolic şi ea se reorientă spre alianţa cu acesta, consfinţită prin întâlnirea de la Bayonne (1565) unde împreună cu Filip II şi cu ducele de Alba puse la cale un plan de exterminare a protestanţilor din Europa. În acest mod Caterina şi-l apropie pe aliaţii tradiţionali ai familiei de Guise; dar când acţiunile ducelui de Alba în Ţările de Jos făcură practic publice deciziile de la Bayonne, hughenoţii, temându-se de un tratament similar, declanşară din nou războiul religios. Condé fu ucis în bătălia de la Jarnac cu ducele de Anjou (1569) iar în fruntea partidului veni fiul regelui Navarrei, Henric de Bourbon; în ciuda sfaturilor acestuia hughenoţii fură din nou bătuţi de Anjou la Moncontour. Cum ambele tabere aveau deja pierderi enorme, recurseră la ajutor extern: Filip II, dornic de a submina puterea franceză, sări în sprijinul partidului de Guise iar Elisabeta trimise din nou ajutoare hughenoţilor, mai mult pentru a-l descuraja pe catolicii englezi. Graţie ei şi protestanţilor germani, Coligny puse pe picioare o nouă armată silindu-l pe rege să încheie o pace avantajoasă pentru hughenoţi (1570). Caterina trecu de partea acestora, trimiţând chiar ajutoare „calicilor”; dar în secret continua să conspire cu spaniolii şi cu tânărul duce Henri de Guise. În noaptea de Sfântul Bartolomeu a anului 1572 (23-24 august), după căsătoria lui Henric de Bourbon cu sora regelui, Caterina dădu lovitura, profitând de prezenţa în capitală cu această ocazie a capilor partidului hughenot. 2000 de oameni, între care şi Coligny, fură măcelăriţi numai în Paris de către catolicii fanatici; iar masacrul continuă în toate marile oraşe sub înalta protecţie regală. Paradoxal, protestanţii ieşiră întăriţi din această încercare, forţele lor concentrându-se în jurul câtorva puncte întărite, cel mai important fiind La Rochelle. Reformaţii germani trimiseră şi ei ajutoare, astfel încât conflictul putu continua sub noul suveran, Henric III – fostul duce de Anjou. Domnia sa a fost marcată de intensificarea războiului civil, devenit starea obişnuită a regatului Franţei după apariţia unui al treilea partid, al nemulţumiţilor, care sub pretextul căutării păcii încerca să înlăture forţa familiei de Guise. Prea puţin înclinat spre moderaţie, regele înrăutăţi situaţia prin neîncetatele sale manevre între partide.

Astfel, confruntaţi cu o alianţă între Henric şi protestanţi, de Guise creară în 1576 Liga al cărei scop anunţat era apărarea religiei catolice; însă în realitate urmărea aducerea pe tron a ducelui cu ajutorul Spaniei. Henric însuşi a fost forţat de Stările Generale să adere la Ligă, devenind formal şeful ei; ca urmare hughenoţii se ridicară împotriva regelui. Abia în 1580 convenţia de la Fleix puse capăt ostilităţilor pentru cinci ani când, la moartea moştenitorului tronului, Henric de Bourbon deveni succesorul legitim al monarhului; situaţie intolerabilă pentru Ligă, care reaprinse flacăra războiului. În timp ce catolicii erau zdrobiţi la Coutras (1587), burghezia pariziană se ridică în favoarea ducelui de Guise şi puse mâna pe capitală, alungându-l pe rege („ziua baricadelor” -l2 mai 1588). Stările Generale fură din nou convocate în scopul depunerii lui Henric III şi încoronării ducelui. Suveranul, aliat acum cu protestanţii, le-o luă înainte şi ordonă asasinarea lui Henri de Guise; ceea ce înlătură pericolul, dar radicaliză conflictul. Susţinută de papă, Liga ceru francezilor să ridice armele împotriva suveranului lor şi-l proclamă regent pe Mayenne, fratele defunctului duce. La începutul anului 1589 un călugăr fanatic îl asasină pe Henric III, care tocmai începuse asediul Parisului răzvrătit. Noul monarh, Henric IV, se vedea astfel stăpân doar pe regiunile protestante ale Franţei şi confruntat cu o armată mult mai numeroasă decât a sa. În bătăliile de la Arcques şi Ivry reuşi să restabilească echilibrul şi putu începe recucerirea regatului, atât cu armele cât şi prin propagandă. Între timp Mayenne convocase Stările pentru a alege un suveran catolic (1593). Adunarea se găsi rapid sfâşiată între partizanii săi şi cei ai Spaniei; profitând de confuzia Ligii, Henric se converti la catolicism, lipsindu-şi duşmanii de orice pretext pentru a continua războiul şi recunoscut de întregul regat, intră victorios în Paris la 15 septembrie 1594 Spaniolii făcură o ultimă încercare de a-l contesta autoritatea, dar după ce chiar Mayenne se supuse, fură obligaţi să încheie pacea la Vervins (1598), confirmând prevederile tratatului de la Cateau-Cambresis. Cu puţin timp înainte, Henric încheiase şi pacificarea religioasă în interior prin edictul de la Nantes ce acordă hughenoţilor libertatea de conştiinţă şi o largă libertate a cultului în afara capitalei. Protestanţii aveau de acum înainte să se bucure de drepturi cetăţeneşti egale cu catolicii şi beneficiau de acces egal la slujbele şi funcţiile publice, la învăţământ şi asistenţă medicală; se instituiau tribunale bi-partite iar hughenoţii îşi puteau păstra „locurile de siguranţă” - cetăţi cu garnizoane protestante.

Ne pare azi cel puţin ciudat că după 35 de ani de război civil Franţa s-a ridicat mai sus ca niciodată sub Henric IV, iar urmaşii acestuia au instituit preponderenţa franceză în Europa. Psihologic, costul războaielor religioase a fost enorm, dar politic ele au confirmat definitiv puterea monarhică, iar în plan economic imensitatea teritoriului şi populaţiei regatului au împiedicat o criză reală, singură consecinţă majoră fiind decăderea vechiului centru comercial de la Lyon - creaţie a negustorilor italieni - în favoarea Parisului, devenit adevărata inimă a Franţei. În general, ţărănimea şi burghezia s-au dezgustat definitiv de ambiţiile centrifuge ale seniorilor, preferând să se ralieze unei puteri centrale pacificatoare; ceea ce a condamnat la eşec toate revoltele nobiliare ale secolelor următoare. Înseşi elitele aristocratice au preferat să-şi păstreze avantajele deja obţinute în loc să continue lupta pentru a le spori; generaţia care a început conflictul era cea a veteranilor războaielor italiene – Guise, Coligny, Condé – dar cea care l-a sfârşit se regăsea mult mai bine în Henric de Bourbon şi în partidul ordinii şi al păcii.

Independenţa Olandei; naşterea primei republici burgheze În vreme ce Franţa mergea dinspre anarhia nobiliară către absolutismul monarhic, în partea septentrională a Ţărilor de Jos burghezia protestantă instituia republică. „Calicii” puseseră mâna pe gurile râului Escaut, debuşeul maritim al regiunii, în vreme ce Wilhelm de Orania trecea Rinul şi invada Olanda. Stările Generale se grăbiră să-l proclame guvernator (stathouder); dar succesul începu să se întrezărească abia în 1573 după victoria de la Alkmaar şi înlocuirea ducelui de Alba. Când noul guvernator muri, trupele spaniole rămase fără comandant jefuiră Anvers şi Maastricht şi masacrară populaţia. Îngrozite, provinciile catolice din sudul Ţărilor de Jos, care rămăseseră loiale lui Filip, semnară cu olandezii „Pacificarea de la Gând” (8 noiembrie 1576) ordonând expulzarea spaniolilor şi restaurarea libertăţilor tradiţionale. Regele îl trimise atunci pe don Juan de Austria, care ratifică „Pacificarea” doar pentru a–şi încălca aproape imediat promisiunile cucerind oraşul Namur; muri un an mai târziu dar diplomaţia sa abilă reuşise deja să dezbine nordul protestant şi mai avansat economic de sudul catolic. Ruptura fu consfinţită în 1579 prin realizarea „Uniunii de la Arras” de către provinciile meridionale ale Ţărilor de Jos, supuse lui Filip II, cărora li se opuneau cele 7 provincii olandeze asociate în „Uniunea de la Utrecht” sub conducerea lui Wilhelm, a cărei independenţă fu proclamată formal la 22 iulie 1581 Chiar şi în interiorul acesteia apărură diviziunii în jurul ideii de a chema un suveran străin.

Seniorii din Brabant, ostili casei de Orania, apelară la fiul împăratului german, care fu repede înlăturat de fratele lui Henric III; încercând să conducă despotic, acesta fu şi el depus în 1583 Puterea rămase astfel stathouderului şi Stărilor; când Wilhelm fu ucis de un asasin plătit în 1584 conducerea îi fu oferită reginei Angliei.

Elisabeta refuză, dar încheie în schimb o alianţă şi îl trimise pe favoritul ei, Leicester, cu un important ajutor militar împotriva trupelor spaniole conduse de Alessandro Farnese, excelent general şi om politic, care reuşise să recucerească Anvers. Leicester, în schimb, reuşi să se certe cu Stările şi fu rechemat; iar fiul „Taciturnului”, Mauriciu de Nassau, deveni stathouder.

Se născuse astfel, în convulsiile războiului anti-spamiol şi ale luptelor de partide, prima republică burgheză. „Uniunea de la Utrecht” era o alianţă creată ad hoc pentru necesităţile războiului; circumstanţele politice interne şi externe au transformat-o în cadrul instituţional necesar concilierii libertăţilor tradiţionale ale provinciilor de sorginte medievală cu avântul economic modern. Regimul olandez era astfel o „democraţie autoritară” dominată de stathouderii din familia de Nassau-Orania contrabalansaţi de Stările Generale de la Haga şi de autonomiile provinciale. Pe bună dreptate J. Huizinga considera că în noua republică statul era cât se poate de conservator, clădit pe o obârşie veche, ataşat de tradiţie şi de vechile drepturi. Simţul de libertate era viu, dar ideea de libertate era cea a Evului Mediu. Abia în epoca răzvrătirii, când noţiunea de „patrie” şi chiar şi cuvântul „Olanda” încep să aibă un sunet de clopote şi trâmbiţe, se bolteşte deasupra conceptului strâmt medieval o idee de străduinţă comună şi de suferinţă comună.

Un stat extrem de slab şi de descentralizat servea însă excelent interesele economice ale burgheziei comerciale, a cărei bogăţie constituia baza puterii olandeze. Prin crearea Companiei Indiilor Orientale (1602) şi a Băncii din Amsterdam (1608) ei vor deveni stăpânii comerţului mondial. Compania Indiilor Orientale a fost fondată la iniţiativa Stărilor şi a stathouderului în scopul creării unui imperiu colonial olandez cu caracter comercial. Enormele dividende ale acţiunilor Companiei şi caracterul monopolist au dus la expansiunea ei în întreaga Asie prin eliminarea celorlalte puteri coloniale în prima jumătate a secolului XVII. Compania s-a transformat într-un veritabil „stat în stat”, model pentru instituţiile capitaliste similare din întreaga Europă; abia pe la 1700 a intrat în declin, datorită concurenţei engleze, falimentând la sfârşitul secolului XVIII. „Proiectul european” al lui Henric IV.

Atât Henric IV cât şi succesorii săi au trăit cu vechea spaimă a încercuirii habsburgice, datând încă de la Francisc I şi de la Carol Quintul; Henric a fost însă primul care a încercat, pentru a conjura această teroare, să instituie un sistem de echilibru european care nu doar să slăbească puterea casei de Austria, ci, pe termen lung, să împiedice orice alt stat să-şi instituie hegemonia dar în acelaşi timp să realizeze unitatea întregii Europe într-o „republică creştină”. Este discutabil dacă autorul marelui „proiect european” a fost regele însuşi sau Sully, ministrul său; dar incontestabil, acest plan anunţa nouă viziune asupra politicii şi relaţiilor internaţionale, având statul naţional ca actor central şi balanţa de putere că trăsătură morfologică, viziune care se va impune după pacea de la Westfalia. „Proiectul” francez diviza Europa în 15 „dominaţii”, relativ egale ca putere şi unitare politic şi teritorial: 6 monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca şi Lombardia), 5 monarhii elective (Imperiul German, Statul Pontifical, Polonia, Ungaria şi Boemia) şi 5 republici (Veneţia, Elveţia, Ţările de Jos şi o republică italiană formată prin reunirea ducatelor din nordul şi centrul peninsulei); apoi se precizau raporturile dintre aceste state, grupate într-o federaţie bazată pe principiile echilibrului între „dominaţii” şi toleranţei religioase. Consiliul reprezentativ juca rolul de arbitru în relaţiile europene şi avea ca instrument o armată federală, destinată atât soluţionării conflictelor interne, cât mai ales războiului cu Imperiul Otoman; în schimb conflictele armate între statele creştine erau prohibite. Sully îşi sfătuia chiar suveranul să arate o extremă dorinţă de a stabili o solidă linişte între toţi potentaţii Europei, iar atunci când va apărea cea mai măruntă dispută ori litigiu între ei, intenţia voastră să fie cea de a căuta sincer toate mijloacele de a-l menţine într-o convieţuire paşnică.

Henric IV încercă, se pare, să pună în practică „proiectul”; puterile protestante, dornice să slăbească puterea Habsburgilor, se arătau dispuse să îl sprijine, ca şi statele italiene. Chemat în ajutor în 1609 de Uniunea Evanghelică - ce grupă principii protestanţi din Imperiu - Henric se pregătea chiar să intervină în problema succesiunii ducatelor Cleves şi Berg, grupând o coaliţie europeană împotriva casei de Austria; când, la 13 mai 1610 fu asasinat de Ravaillac.

Statele europene în ajunul Războiului de 30 de ani Politica lui Henric IV a fost temporar abandonată de fiul său, Ludovic XIII (1610-l643). Dominat de o mamă autoritară şi de miniştri incapabili de a urma o linie internă şi externă coerentă, tânărul rege oscila între alianţa cu Spania şi satisfacerea ambiţiilor marilor seniori. Stările Generale din 1614 nu fură capabile să rezolve criza guvernării, iar nobilimea şi hughenoţii provocară netulburaţi agitaţie în regat.

O altă problemă era enormul deficit bugetar generat de politica falimentară; abia în 1624 când cardinalul Richelieu deveni ministru situaţia Franţei se schimbă radical înăuntrul şi în afara graniţelor.

Spania se găsea în plină decadenţă după moartea lui Filip II (1598). La începutul secolului XVII se mai găseau încă scriitori precum Campanella ori Juan de la Puente care să susţină ideea supremaţiei spaniole, Madridul eşuase practic pe toate planurile. Deşi anexase şi Portugalia în 1580 nici chiar bogăţiile celor două imperii coloniale reunite nu puteau face faţă imenselor nevoi financiare cât timp lipsa producţiei interne şi pierderea provinciilor flamande îi obliga pe iberici să importe mărfuri şi mână de lucru la preţuri exorbitante. În războiul din Ţările de Jos ei fură obligaţi după înfrângerea navală de la Gibraltar (1607) să încheie la 9 aprilie 1609 un armistiţiu de 12 ani cu Olanda. Puterea politică a acesteia, în schimb, era în creştere; după ce Mauriciu de Nassau realizase în 1605-l606 o adevărată barieră de fortificaţii la graniţele ţării, Provinciile Unite se puteau bucura în linişte de profiturile celei mai înfloritoare economii europene. După armistiţiu, echilibrul intern fu însă tulburat de o criză de suprafaţă, relevând contradicţiile între autoritarismul militar stathouderilor şi tendinţele liberale ale Stărilor. Sub masca disputei între calvinismul tolerant arminian şi ortodoxia gomaristă, burghezia aristocrată şi poporul fidel lui Mauriciu se înfruntară atât pe tărâmul religiei cât şi pe cel al politicului. Convocarea sinodului de la Dordrecht (1618-l619) duse la victoria gomariştilor şi la înlăturarea liderilor partidului advers, Oldenbarneveldt şi Hugo Grotius. Replică protestantă a Conciliului de la Trento şi a Inchiziţiei catolice, Dordrecht-ul a marcat triumful radicalismului şi intoleranţei la nivelul lumii calviniste şi consolidarea autorităţii familiei de Nassau-Orania în Olanda.

Tot în nordul Europei două puteri care se vor afirma în Războiul de 30 de ani încep să se impună pe scena politică la cumpăna dintre veacuri: este vorba de Suedia şi Danemarca, ţări care se dezvoltaseră graţie comerţului baltic. Prima dintre ele, agitată de tulburări religioase şi dinastice după moartea lui Gustav Wasa, s-a transformat la începutul secolului XVII într-o monarhie aristocratică unde Senatul şi Stările dominate de nobilime au echilibrat puterea coroanei. Monarhia suedeză era electivă, ca şi cea daneză, ceea ce a întărit rezistenţa Adunărilor în faţa tendinţele absolutiste ale regilor; implicarea în război era destinată a le da acestora forţa şi prestigiul necesare.

În Imperiul German Contra-Reforma progresase rapid după moartea lui Maximilian II, în principal în stăpânirile Habsburgilor. Cele două mari confesiuni religioase căpătaseră şi forme politice în primul deceniu al veacului al XVII-lea, prin crearea Ligii Catolice de către Maximilian de Bavaria şi a Uniunii protestante în frunte cu Frederic, electorul palatin. Rudolf II (1576-l612) fu însă confruntat cu probleme extrem de grave în ciuda dezinteresului său pentru politică. Pe de o parte, ciocnirile de la graniţa maghiară se transformaseră în 1592 într-un adevărat război cu turcii; după succese alternative, imperialii reuşiră să ocupe Transilvania. Politica oscilantă a principelui ardelean Sigismund Báthory făcea însă situaţia extrem de fragilă, când condotierul muntean Mihai Viteazul, invocând un mandat imperial incert, interveni în forţă reunind cele trei ţări române sub o pretinsă dominaţie habsburgică (1600). El a fost asasinat de generalul Basta, care se făcu însă odios nobilimii transilvănene prin politica sa autoritară; cu ajutorul otomanilor, ei răsturnară dominaţia imperială şi Rudolf se văzu obligat să semneze pacea în 1606 la Zsitvatorok în condiţii relativ avantajoase. Pe de altă parte el se afla în conflict cu Stările din Boemia, cărora fu forţat să le acorde libertatea cultului şi cu fratele său Mathias, ce-l urmă pe tron. Acesta se implică la rândul său în tulburările dinastice din Transilvania dar austriecii fură învinşi de pretendentul filo-turc Gabriel Bethlen. Între timp însă evoluţiile politice din Boemia tindeau spre un conflict religios şi chiar naţional între nobilimea cehă protestantă ce domina stările şi autorităţile germane catolice. Când Mathias încercă să rezolve criza prin alegerea ca rege al Boemiei a arhiducelui Ferdinand, un contra-reformator implacabil, stările boeme se revoltară, alungându-l pe guvernatorii austrieci („defenestraţia de la Praga” – 23 mai 1618). Se declanşa astfel Războiul de 30 de ani.