Marea Britanie în epoca oligarhiei whig.

Simpatiile iacobite şi politica ostilă faţă de non-conformişti au dus la dispariţia torylor de pe scena politică odată cu instalarea pe tron a dinastiei de Hanovra, care s-a sprijinit pe oligarhia liberală. În următoarele decenii partidul conservator nu a fost capabil nici să se alăture mişcărilor provocate de Stuarţi, dar nici să-şi combată adversarii în dezbaterile parlamentare. Adevăratul rival al puterii de la Londra erau iacobiţii refugiaţi în Franţa, cărora Carol XII le promisese sprijinul său în recucerirea Angliei. Eşecul monarhului suedez în Războiul Nordului şi menţinerea dominaţiei engleze în Mediterana au asigurat însă pe plan extern menţinerea lui George I pe tron; în interior însă crahul Companiei Mării Sudului din 1720 a generat o profundă adversitate faţă de guvernământ şi ar fi putut aduce restauraţia dorită de iacobiţi, dacă la putere nu ar fi venit în acel moment Robert Walpole.

El a condus ţara până în 1642 evitând cu grijă orice criză care ar fi favorizat opoziţia: a încercat să nu implice în nici un război pe continent, a redus fiscalitatea, a încurajat dezvoltarea industriei şi comerţului şi expansiunea colonială. În acelaşi timp această epocă a însemnat definitivarea formei instituţionale a cabinetului ministerial, unit şi responsabil în faţa Camerelor şi a Parlamentului. Silit de opinia publică să intre în război cu Spania, Walpole a fost însă demis de Comune în 1742 în urma eşecului operaţiunilor britanice. După căderea să o gravă criză s-a declanşat în clipa în care un nou pretendent Stuart a debarcat în Scoţia în 1745; după câteva succese iniţiale, iacobiţii au fost definitiv zdrobiţi la Culloden Moor (1746). O urmare neaşteptată a rebeliunii a fost abolirea feudalismului în Scoţia şi declanşarea unui proces de modernizare politică şi economică. În Anglia, în schimb, oligarhia whig a devenit din ce în ce mai odioasă prin intrigile şi corupţia ce o înconjurau; insuccesele de pe continent în Războiul de 7 ani au dus la prăbuşirea dominaţiei vechilor familii liberale şi la venirea la putere a lui William Pitt, adevărat tribun popular de orientare whig, străin însă de aristocraţia partidului. Susţinut de un guvern de coaliţie, Pitt a rezolvat cu succes criză internă şi externă; dar când în 1760 a urcat pe tron George III, autoritatea regală a învins dominaţia liberală coruptă şi uzată de aproape 5 decenii de guvernare. Monarhul a instituit astfel un regim de guvernare personală peste capul unor partide prea slabe pentru a se opune.