II Nunta
Printre oamenii pe care firea i-a lipsit de ale trupului desăvârșiri, sunt unii care, prețuind încă din vârsta copilăriei starea lor neasemuită cu a celorlalți oameni și de toți batjocorită, se hrănesc cu o nepregetată ciudă, c-o adâncă zăcășie, care în veci le ține mintea vegheată și le pornește sufletul la viclenii și la răutăți; alții, iar, mai zăbavnici poate în agerimea duhului, sunt de tineri cuprinși d-o tainică melancolie, d-o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă și sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă.
Din felul acesta era junele moștenitor al lui Mircea, Pătru Șchiopul; anii săi tineri, mintea-i îndărătnică, cu greu i-ar fi păstrat scaunul domniei, de n-ar fi stat la mijloc mumă-sa, Doamna Chiajna, muiere capeșă și dăunoasă, care știu să doboare cu armele împotrivirea românilor și să cumpere cu bani bunăvoința Porții. Într-adevăr, drept răspuns la trimiterea unor bogate daruri, însoțite cu făgăduința de a mări până la patruzeci de mii galbeni haraciul țării care, din 3 000 de asprii ce fusese la început, subt Mircea Bătrânul (1383), se urcase, sub Laiotă Basarab, la 10 000 galbeni, Ștefan, vel-portarul Împărăției, aduse hatișeriful ce întărea Domn pe fiul ei Pătru.
Uneltirile Doamnei Chiajne izbutise toate; ea era stăpână tare și mare; în zadar se mai cercară unii din boierii pribegi, precum Stanciu Benga, Matei Marga, Radu logofătul, Vâlsan și alții să-i dârapene cu armele domnia; la Boieni ei fură învinși și risipiți. Nu rămăsese altă nădejde decât o tăcută supunere; cei mai mulți dintre boieri se învârtejiră p-această înțeleaptă cale. Printre dânșii veni să se închine statornicitei domnii și tânărul Radu Socol, pe care un interes tainic și mult deosebit de năslirile celorlalți îl ademenise la Curțile domnești.
Un vis mult dorit de fericire, învrăjbit cu mustrările unei conștiințe rănite prin uciderea tatălui său, o dragoste curată, adâncă, îngerească, ce-i legase inima de un neam urgisit, căința d-a fi călcat un legământ de ură și luptă cu acel nestăvilit farmec ce-l făcuse să-și urască jurata răzbunare și tulburase menirea vieții sale: iată clătirile sufletești ce sfărâmau sânul Radului. Cu ce scop oare, cu ce hotărâre își părăsise el pustia casă părintească de la Motru și venise în București? Însuși el nu putea ști; dar o răsăritură a inimii îl avântase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zâna înflăcăratelor sale visări.
Cu ce dulce încântare, cu ce uimire cerească privea el la tânăra Domniță, când, cu pas lin și ușor, cu chip blând și smerit, ea pășea în acea biserică unde pentru întâia oară ea s-arătase privirii lui! El căta la dânsa-n tăcere, și uneori ochii lor se-ntâlneau, iar ea închina atunci capul, ș-un nor de roșeală i se lăsa pe față. Când apoi Radu rămânea singur în biserică, inima-i înmuiată căuta locul unde mai întâi își văzuse visul fericirii sale; dar genunchii lui rămâneau încremeniți dinaintea mormântului în care zăcea ucigașul părintelui său, și, îngrozit de mustrare, el se smulgea din acele dulci curse ale ispitei.
Acestea se petreceau prin anii o mie cinci sute șaizeci și câțiva, chiar în mijlocul veacului al șaisprezecelea.
Începuse dar acea epocă când turcii, atât pentru oblăduirea ținuturilor creștine cuprinse de dânșii, cât și pentru înclinările de pace și de prietenie ce legase Padișahul cu unele puteri apusene, simțise trebuință a se sluji cu oameni care să vorbească limbile europene și să fie mai dedați decât osmanlâii cu obiceiurile ghiaurilor. Creștinii turciți aveau, dar, adesea, pe vremea aceea, mai bună primire la Poartă și mai lesne înaintau ca cei născuți și crescuți în legea lui Mohamet; într-adevăr, Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici care-și lepădase vechea credință și ajunsese la înalte dregătorii, atât în Divan, cât și la Ordie; marele vizir Mahomet Socoli era pământean din Bosna, ca și viteazul apărător al granițelor Hozrev pașa; alți viziri, precum Sinan pașa, Daud pașa, erau arnăuți și croați; Ali cel Gros era din Herțegovina; capudanul pașa Piale era ungur, eunuhul Ceafar pașa, rus, corăbierul Ohiali, calabrez; iar serascherul cel favorit Ibrahim, vizirul eunuh Suleiman și viteazul corsar Hairedin Barbă Roșie, spaima Mării Mediterane, erau toți din viță grecească.
Se înțelege însă că mai ales acest din urmă neam se folosi de asemenea aplecări ale cotropitorilor săi. Grecii, care după luarea Țarigradului, se dase afund, fugind, care prin țările Apusului, care prin ținuturi mai depărtate ale Împărăției, alungați, prigoniți, silniciți pe unde-i nimereau biruitorii, cu câte puțin și treptat prinseră la suflet; cu cât mai mult scădea însemnătatea și puterea venețienilor și genovezilor, cărora Sultanii de mai nainte le dase voie a locui și a ține cantoare în mahalalele Pera și Galata, dincolo de portul Stambulului, cu atât mai mult îndemânatica măiestrie a grecilor își făcea vânt și se dovedea prin neguțătorii istețe și bine nimerite, prin bogății adunate de prin toate țările vecine în haznaua Patriarhiei și ale mănăstirilor grecești, prin slujbe dibace și folositoare, împlinite turcilor la vremi priincioase. Până într-atât izbutiră ei a-și face mână bună la turci, încât Împărăția le arăta a sa bunăvoință și a sa încredere, dându-le mansupuri și întrebuințându-i ca slujbași ai Bisericii, ca soli, ca vameși, ca dragomani și chiar, uneori, ca cârmuitori de ținuturi.
Grecii au avut pururea acel dar d-a fura inima și d-a cârmui pe nesimțite voința stăpânului lor; firea le este a se strecura pe la cei cu puterea și a le amăgi mințile printr-un farmec, care ar fi o netăgăduită predomnire morală, de n-ar avea mai adesea o fățarnică slugărie drept mijloc și o mârșavă lăcomie drept țel.
Astfel, din vechile neamuri ale Împărăției Răsăritului, din Paleologi, din Comneni, din Rali, din Cantacuzeni, din Duci, care de mult se risipise ori trăiau tupilați prin sărăcăcioasele înfundături ale Fanarului, începură a se ivi lăstari scăpătate, care, uitând vechea fală a strămoșilor și râvnind, prin slugărie, la ocrotirea vizirilor, câștigară, cu acest chip, bogății însemnate, dobândiră înrâurire în Divanul turcesc și căpătară chiar cinstiri de la trufașii lor stăpâni. Prin mijlocirea acestor oameni puternici, cu care se amestecase, în favoarea puțin cumpănită a turcilor, și mulți alți greci mai de rând, toate jeluirile, toate cererile creștinilor raiale sau înclinați cu osmanlâii, își luau un sfârșit mai repede și, de nu mai puțin costător, totuși mai puțin primejdios.
Doamna Chiajna, în prevăzătoarea-i îngrijire, cugetă a-și căpăta reazemul unor mai puternici dintre acei greci, și, închipuind mijlocul unei încuscriri, ceru prin carte patriarhului Iosaf ca să-i caute doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la două ale sale cocoane. Patriarhul era din neamul Paleologilor și avea un nepot de frate, june plăcut, mândru și bine învățat, anume Stamatie. Fără îndoială că lui îi hotărî unchiul de soție pe una din Domnițele românce, iar pentru cealaltă, ca să-și facă tot cu acest prilej și mână bună pe lângă primejdiosul Mihail Cantacuzenul, patriarhul alese pe fratele acestuia, bătrânul și urâtul Andronic.
Mihail Contacuzenul, mână dreaptă a vizirului Socoli, era vameș mare al sărei și trăia în Anhial, pe Marea Neagră, unde-și înălțase un palat ce nu-l ținea mai puțin de douăzeci mii galbeni; nimeni dintre greci n-avea putere ca dânsul, nimeni nu era mai temut, mai dăruit; nu se făcea patriarh, nici arhiereu în Biserica Răsăritului, care să nu-i dea lui mită; toți îl cinsteau cu numele de arhonta, iar turcii, minunați d-a sa dibăcie, îl poreclise și Șaitan-Ogli (Fiul Dracului), și cu toate că el obicinuia să călărească prin oraș pe o mușcoaie sau catârcă, cu veșminte nu prea falnice, opt ciohodari și ianiceri împărătești îl însoțeau pretutindeni.
Fratele acestui om însemnat, Andronic Cantacuzenul, care-și ținea casa în Pera, și Stamatie Paleologul, nepotul patriarhului din Țarigrad, se sculară să plece în Țara Românească, ca pețitori ai fetelor lui Mircea.
Știrea sosirii lor răspândi o adâncă tulburare în sânul lui Radu Socol. Pe câtă vreme Domnița Ancuța, pe care el o iubea cu dragoste tăinuită, se arătase închipuirii sale singuratică și împresurată de neîntinatul văl al nevinovăției, o nebiruită sfială poate și o urmă de mustrare îl oprise d-a pune un țel hotărât dorințelor sale și d-a destăinui îndelungata sa iubire; dar când i se înfipse în inimă temerea d-a vedea spulberate de un necunoscut visele atâtor nopți fără de odihnă, când pricepu ce dor fierbinte, ce chinuri adânci ar lăsa în sufletu-i pătimaș răpirea iubitei sale de către un altul, el nu mai stătu un minut la îndoială, ci căută îndată prilejul d-a întâlni pe Domniță, d-a-i vorbi și d-a primi din gura ei, sau un cuvânt de mângâiere, o licărire de nădejde, sau osânda vieții sale viitoare.
Câteva zile umblă el rătăcind prin curțile domnești, pândind minutul când să nimerească singură și fără de martori pe Domnița Ancuța.
Casele domnești din București se-nălțau pe povârnișul malului stâng al Dâmboviței, printre bătrâne tulpini de sălcii, închise într-un larg pătrat de-nalte și țepene ziduri, care pe de o parte se afundau în apă, proptite cu largi căprioreli de piatră, iar de celelalte trei părți, înconjurate cu șanțuri adânci, își arătau pe dinafară numai întinsa lor față netencuită și clădită cu straturi de cărămizi și de bolovani de piatră; la mijlocul peretelui din fața casei se afla poarta cu gang boltit, pe d-asupra căreia se înălța un turn pătrat, cu ferestrui de meterez; iar dinaintea porții era o podișcă care, prin mijlocul unui scripete, se lăsa pe d-asupra șanțului și se ridica la vremi de primejdie; alte patru foișoare cu temelii întărite apărau colțurile întinsei împrejmuiri. Pe dinlăuntrul curții, niște lungi șiruri de clădiri cu tinde arcuite stau rezemate de acei înalți pereți și slujeau de locuințe sau odăi copiilor din casă, strejilor și slujitorilor domnești; apoi, tot în rând cu acestea, veneau grajdurile, ambarele și șoaprele cu toate tacâmurile de drum, subt îngrijirea comișilor și a șătrarilor; mai în laturile caselor domnești, în care răspundeau printr-o tindă de scânduri, erau beceriile sau cuiniile și cuptoarele pităriei; în sus, mai pe deal, din dosul bisericii, jicnița cu toată zahareaua, și-n sfârșit, de-a lungul zidului ce se-ntindea pe malul gârlei, se adăposteau saielile cu vite și zalhanaua Curții domnești; căci toate trebuincioasele vieții cătau a fi prevăzute într-această cetățuie, așezată pe un loc șeț ce era apropiat de Dunăre și de primejdioșii-i mărginași, și lipsit de orice apărare firească.
Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stânga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare, aridicată, cu ziduri late în poale și fără tencuială, purtând pe d-asupra lor un coviltir cu ceardac nalt și întins, un adevărat munte de șindrilă. Catul de jos al caselor abia avea pe ici, pe colea câte o crestătură pe unde să intre aerul în beciurile-i boltite; de o parte numai, în fundul unei tinde întunecoase, se vedea gârliciul povârnit al pivniței, cu porțile-i de zăbrele; cu toate acestea, ferestrele catului de sus, mititele, lunguiețe și întărite cu vergele de fier și cu obloane ce se trăgeau în chepeng, erau cu mult înălțate de la pământ, astfel încât peretele rămânea gol și neted mai până sub streașină. În dreptul porții, și d-asupra câtorva trepte de piatră, se afla ușa cu două canaturi de stejar, căptușite cu tinichele și legate cu druguri de fier; acea ușă se deschidea pe o scară de piatră, închisă între doi pereți și dreaptă, care ducea într-un pridvor, al cărui acoperiș sta rezemat pe stâlpi ciopliți din bardă, și d-a lungul căruia se întindea o laviță învelită cu rogojini și cu zăblaie. Pe urmă venea o tindă întunecoasă în care da, de toate părțile, ușile deosebitelor încăperi, din care unele, lungi și înguste, cu o mică ferestruie în fund, lăcaș de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii, altele, mai întinse și mai luminate, erau sălile de adunare, cămările feluritelor dregătorii și odăile locuite de cămărași și de obștea curtenilor. Apoi, dincolo de tindă, se deschidea o largă sală, al cărei tavan de grinzi înnegrite se sprijinea pe două șiruri de stâlpi scobiți cu glafuri și cu flori, ș-al cărei fund, ieșit mai afară din peretele casei, ca un pridvor rotund cu parmaclâc, era cu totul deschis; această sală, pardosită cu lespezi, loc de ospețe și de danț în zilele călduroase ale verii, se numea horă și slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc, sau în sala spătăriei, unde era scaunul lui Vodă, sau în sacnasiul cu geamlâc înaintat pe grinzi, care era obicinuita ședere a Doamnei și a femeilor sale. Toate aceste încăperi, precum și deosebitele bășci sau cămări boltite, purtând o culă rotunjită pe d-asupra, în care se aflau, d-a rândul, paraclisul, haznaua sau comoara și patul domnesc, răspundeau toate în horă prin niște uși cu tocuri de piatră nalte și înguste, aduse sus în îndoit perghel, și d-asupra cărora se vedea săpat, într-o firidă, vulturul țării. Printr-acea sală se făcea toată slujba dinlăuntru a familiei domnești; p-acolo putea cineva întâlni, trecând dintr-o odaie într-alta, pe Domn sau pe oricare altul dintr-ai săi.
Radu Socol ispitise mai de demult cum că fiicele Chiajnei, în fieșce dimineață, ieșind din chilia lor, treceau printr-acea horă ca să meargă în odaia cu sacnasiu, unde se adunau la lucru toate femeile Doamnei; el se socoti că minutul cel mai priincios spre a face Ancuței destăinuirea sa va fi acela; și-ntradevăr, într-una din zilele până să nu sosească în București pețitorii țărigrădeni, el se folosi de singurătatea sălii, prin care se strecura încetișor tânăra fată și, ținând strâns p-al său piept ce zvâcnea cu înfocare marama cea neagră, singurul martor al îndelungatei sale iubiri, el păși dinaintea Domniței și, cu buzele tremurânde, îi zise:
– Domniță! am cutezat într-o zi îngrozitoare să răpesc de pe capu-ți acest jalnic văl. De atunci l-am păstrat, nesocotitul de mine, ca un zălog de scumpe, de dulci, de-ncântătoare nădejdi! Acum simt, vai! că visu-mi a fost o nălucă; raza ce a lucit câțiva ani asupră-mi se stinge și trebuie să intru iarăși în negura vieții-mi trecute. Primește, dar, înapoi acest drag chezaș al amăgirii și al deșartelor mele dorințe.
Cu aceste cuvinte el întinse tinerei fecioare marama cea neagră; iar dânsa, al cărei fraged obraz se roșise ca pielița unei piersici dogorite de soare, ridică, senini, drăgălașii ei ochi albaștri, muiați într-o rouă de lacrimi, și, cu glas obidit și galeș, îi răspunse:
– Jupan Radule! dacă cu adevăr îți este atât de scumpă, de ce vrei oare să-mi înapoiezi acum o jalnică podoabă ce-mi aduce aminte plânsori trezite și-mi vestește poate răstriști viitoare? De mi-i crede, păstra-vei neagra-mi maramă până ce vei simți că ți-a pierit în inimă orice scânteie de nădejde.
Și-ndată, pare că s-ar fi temut d-o nesocotită mărturisire, ea pripi pasul spre ușa sacnasiului, lăsând pe Radu uimit de vesele gândiri, de o fericire lui încă necunoscută.
Apoi Domnița, intrând în cercul jupanițelor adunate, cu anevoie își putu ascunde tulburarea; în zadar se încercă a-și urma zilnicele-i lucrări, căci mâinile-i, reci și tremurânde, pare că pierduse îndemânatica lor agerime; nici fusul de sidef nu i se mai întorcea între degete, nici undrelele nu mai știau s-apuce ițele împleticite, nici firul de mătase nu mai nimerea să-nșire mărgăritarele vărsate în poală-i; ci ochii ei căutau aiurea, la malurile înverzite ale Dâmboviței, la norii fluturatici de pre cer, pare c-ar fi vrut să încreadă acelor mângâioși și tăcuți prieteni taina ce umpluse inima ei de fericiri și de temeri.
Muierile băgară în seamă această neobicinuită tulburare a Ancuței și începură să-și dea coate, privind-o cu coada ochiului, să se cerceteze una pe alta, prin semne, de pricina acestui neastâmpăr, să-și șoptească la ureche, zâmbind pe tăcute; dar o femeie a Doamnei Chiajne, care veni să poftească pe amândouă Domnițele din partea mumei lor, precurmă acele glumețe și clevetitoare bănuieli.
Ancuța tresări ca din visare; apoi, îndată se sculară amândouă, pline de-ngrijare, și, cu față smerită și supusă, intrară în bașca rotundă, cu pereții și pardoseala de piatră, unde le aștepta Chiajna, șezând pe un jeț înalt de stejar săpat, cu treaptă sub picioare, și alături cu o masă, pe a cărei învelitoare de hramă sta așezată, printre hrisoave pe membrană și printre felurite pitace domnești, pecetea cu care Doamna, neștiind, ca toate femeile românce de pe atunci, a scrie, însemna numele său.
Tot într-acea odaie era și patul Chiajnei, acoperit cu un macat de piei de urs, iar într-o scoabă, în perete, ardea o candelă de argint dinaintea sfintelor icoane.
Domnițele se plecară în fața mumei lor și, ridicându-și mâna de la pământ, îi sărutară dreapta și o aduseră la frunte, după vechiul obicei al țării; apoi se rânduiră dinaintea ei în picioare, cu capul plecat la ascultare. Chiajna, rece, posomorâtă ca întotdeauna, le spuse:
– Fiicele mele! s-aveți în știre c-am găsit să vă căsătoresc pe amândouă; aștept acum curând să sosească ginerii voștri din Țarigrad, unde voi trebuie ca în scurtă vreme să-i urmați.
Nu mă îndoiesc că veți ști pururea să vă purtați către soții voștri ca două domnești cocoane ce sunteți. Atâta vă spun!
Sora cea mare sărută de iznoavă cu supunere mâna Doamnei și se găti să iasă; iar Ancuța, în vinele căreia tot sângele se sleise, se-ncercă măcar să scoată un suspin, dar ochii ei întâlniră căutătura strașnică a Chiajnei, în care sta tipărită o nestrămutată hotărâre, și îi fu și ei nevoie d-a se supune în tăcere.
Însă o jale adâncă îi cuprinse toate simțirile. De ce voise soarta să-i arate, ca-ntr-o fulgerare, o viață fericită, ș-apoi așa groaznic s-o amăgească? De ce, dintre toate mumele, pe dânsa, ființă blândă și drăgăstoasă, să o dea ursita pe mâinile unei mume neîmblânzite? Cu așa mâhnicioase cugetări își petrecea Ancuța zilele și nopțile, și inima-i obidită mereu suspina, și ochii săi întristați se topeau în lacrimi de foc.
Sosiră-n sfârșit în București ginerii greci. Unul, copilandru, tânăr, frumos, sprâncenat, cu mustața mică și neagră, cu ochi de femeie, cu părul încrețit, nalt, spătos și tras ca prin inel, ca unul din acei palicari muieratici, purtând fustanelă fâlfâindă și strânsă la mijloc, cămașă de filaliu largă-n mâneci și cusută cu bibiluri, colciaci și cepchen de filendreș stacojiu, numa-n fir și-n mărgăritare, fesul la o parte, iminei mici și roșii, ș-apoi la brâu două lungi pistoale ghintuite, lucrate în Veneția, numai cu sârmă de argint și cu sidefuri, și o pală de Taban cu apele negre pe țăiș și cu mâner de pietre scumpe. Acela era Stamatie Paleologul; el intră în Curțile domnești în săltăturile și în dezghinurile unui armăsăruș arăbesc ager și zglobiu, cu părul vânăt-rotat și cu o șiră de stele roșcate pe piept și pe spinare. Alături cu dânsul înainta pe un cal mai tihnit, dar încărcat cu grele podoabe, Andronic Cantacuzenul. Trupul acestuia, mărunt, neputincios și gârbovit, pare că d-abia purta capul său mare, pleșuv și cărunt, cu obarji spâni, zmezi și slabi; dar buzele-i subțiri și încrețite, ochii săi mici, vioi și pătrunzători, nările-i largi și neastâmpărate dovedeau acel duh sprinten și isteț, acea minte iscusită și dedată cu intrigile și cu batjocura, care sunt ca o însușire a neamului grecesc. Veșmintele sale-l arătau că este unul din nalții dregători ai Bisericii bizantine; în cap purta naltul calpac de hârșie fumurie cu fund de serasir; pe dânsul avea o hlamidă de sevaiu roșu, cusută cu palme de fir pe poale și încinsă d-a curmezișul, pe sub subsuori, cu un lat brâu sau omofor, semănat cu matostaturi în șatrange; iar d-asupra, o largă mantie de buhur alb cu ceaprazuri de aur și îmblănită cu jder, căci d-atunci începuse cazaclâii să aducă în Țarigrad scumpele blăni din Mosc.
Împrejurul lor stau grămădiți optzeci de călăreți turci, ianiceri, spahii și ciohodari împărătești, unii cu înalta cucă din vârful căreia atârna pe șalele calului o lată pană verde, alții cu coif poleit și împodobit cu două aripi de curui, sau cu o coadă învoaltă de păun; purtând pe dânșii niște capoate de filendreș, de ghermesuturi și de felurite stofe, care îmblănite, care cusute cu fir; înarmați cu sulițe de trestie din Hind, cu arcuri încordate, cu tolbe de săgeți veninoase, cu iatagane de Horasan și cu sănețe frăncești.
Tot norodul românesc, încă neînvățat cu falnicele podoabe ale Curții și ale Ordiei lui Suleiman, privea cu mirare acest măreț alai. Dar și mai mare fu mirarea când slujitorii descărcară de pe catâri bogatele odoare sau daruri de nuntă ale pețitorilor greci; ici se vedeau sipeturi de sidef pline cu ghiordane, cu cercei, cu lefturi de smaragduri, de balașuri, de rubini, de zamfiri; pline cu pahtale de aur și de matostat, cu colane și cu sponciuri de mărgean și de mărgăritare, cu surguciuri de briliant; mai colo boccealâcuri de stofă cu așternuturi de agabaniu, cu primenele de borangic și de filaliu, cusute cu bibiluri, cu gevrele și cu brânișoare de beteală, cu feregele și binișuri de buhur, de cănăvăț și de sevaiu, cu blănuri de jder, de râs și de samur, cu gearuri și cu taclituri turcești; mai dincolo, lăzi cu covoare de Ispahan1, cu oglinzi de Veneția, cu buhurdaruri pline de scumpe miresme de Hegias, cu apărători de pene, cu felegene de smalț, cu zarfuri de sârmă, cu tipsii, lighene și ibrice de argint, cu cohale de cleștar de munte, cu linguri de fildeș săpat și cu felurite alte bogății, care, de prin toate țările, le aduceau venețienii, armenii și evreii, în Țarigrad.
Toate aceste minunate daruri precum și chipul plăcut al lui Stamatie, lesne fermecară mințile Domniței celei mari; dar Ancuța, sărmana, sta nesimțitoare, sau, mai bine, vedea cu groază apropiindu-se minutul logodnei sale cu Andronic, ce-i insuflase numai ură și frică. Cu toate acestea, ceasul cel groaznic sosi. În biserica domnească se gătise, pentru aceeași zi, serbarea amânduror nunțile; patru cununii erau așezate pe sânțita masă, și nunii, cu patru făclii, înconjurară d-o parte o pereche veselă și potrivită, de cealaltă, două ființe ce semănau una cu alta cum seamănă cruntul junghietor cu jertfa-i nevinovată. Slujba se-ncepuse, și Ancuța, galbenă și plânsă, abia se ținea pe picioare, când, din gloata adunată în biserică, un tânăr, împins ca de furia deznădăjduirii, se repezi în cercul nuntașilor și, ridicând pe d-asupra unei făclii un văl de zăbranic negru, îi dete foc, strigând: Piei, amăgita mea nădejde! O vâlvoare de foc se-nălță în bolta bisericii, ș-apoi o ușoară cenușă căzu pe masa cununiilor.
Ancuța cunoscuse într-acel tânăr pe Radu și scoțând, din pieptu-i sfărâmat, un strigăt de durere, ea căzu jos, leșinată.
Această împrejurare rămase de toți neînțeleasă; pe Ancuța o ridicară pe brațe, și slujba se urmă cu grabă. Amândouă Domnițele erau măritate și, mai înainte ca să-și ridice casele și să se pornească cu soții lor la Țarigrad, câteva zile veseliile și sărbătorile se urmară în popor. Turcii își arătau măiestria lor în jocul geridului, nimerind țelul cu sulița azvârlită din fuga cailor; apoi românii își încercau puterile la trântă și la luptă dreaptă, apucându-se cu brațe vârtoase de mijloc, opintindu-se, smuncindu-se, învârtindu-se și-n sus și-n jos, și-n dreapta și-n stânga, până ce unul dovedea și, izbind pe protivnic la pământ, îl punea în ghenunchi dinainte-i. Pehlivanii arapi și hindii, ce-i adusese din Țara Turcească, făcură și ei feluri de năzdrăvănii și de jocuri minunate și nevăzute locurilor noastre; unii săreau în văzduh, cu capetele în jos, peste opt bivoli puși în rând; alții călcau cu iuțeală pe o fâșie de tulpan întinsă, fără d-a se cufunda, iar unul, mai ales, schimba în tot chipul o căciulă, care, când o arunca pe pământ, pe loc se prefăcea în feluri de căciuli deosebite. De acolo a și ieșit vorba românească Altă căciulă!, când vrea omul să zică că s-a schimbat starea de mai nainte a unui lucru.
Apoi seara se aprindeau prin piețe focuri mari de paie și zicea mereu tubalhanaua turcească, de juca norodul; și uneori slujitorii slobozeau în mijlocul gloatei câte o vulpe cu coada muiată în păcură aprinsă, de fugea lumea încotro putea, și muierile, speriate, se îmbrânceau și alergau țipând; iar bărbații, slobozind mereu pistoale și desfundând la buți cu vin, chiuiau și benchetuiau, și se veseleau cu cântările cimpoaielor și cobuzelor muntenești și cu diblele lăutărești.
În scurt, astfel se petrecură aici la noi cununiile cocoanelor Doamnei Chiajne cu Stamatie Paleologul și cu Andronic Cantacuzenul, amândoi coconi țărigrădeni.
