IV Pustnica

După ce Poarta turcească mazili din domnia Țării Românești pe Pătru Șchiopul, acest domnesc cocon, adus în Țarigrad, fuse pus în lanțuri și trimis surghiun la cetatea Conia din Anadol; dar maică-sa, îngrijată, alergase curând în urma lui și, cu mâinile pline de aur, ceruse înapoi pe fiul ei cel robit. Patruzeci mii galbeni (afară de tot atâția ce adusese drept haraci al țării), împărțiți pe la viziri și pe la curtenii de toată mână, scăpară zilele amenințate ale lui Pătru; dar un lucru, mai ales, întoarse spre dânsul voia vegheată a Sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de o sută treizeci mii galbeni, care se dovedise adunați și puși la păstrare de neamul domnesc al Țării Românești. Împăratul se milostivi și hărăzi zece mii dintr-înșii bătrânei Doamne; iar pe coconul ei îl opri în Țarigard cu leafă din haznaua împărătească ³⁹ , și preste câteva luni îi mai adăugă și douăzeci aspri tain pe zi ⁴⁰ .

Cu atâta însă nu se mulțumea Chiajna; având un fiu pe scaun, ea sârgui să-i agonisească și celuilalt domnia vecină a Moldovei, de care se folosea pe acele vremi un Ioan Vodă, venetic armean ⁴¹ , pururea învrăjbit cu turcii; drept aceea, nu puțin lucra dânsa la pâra și la osânda lui Ioan Vodă. În sfârșit, la anul 1574, ea izbuti, prin uneltirile sale, să scoată carte de mazilie Domnului moldovenesc, și-n locu-i să se orânduiască fiul ei Pătru ⁴² , care și purcese din Țarigrad, însoțit de oaste turcească.

Din partea sa, Ioan Vodă nu primi voios ca să se lepede de domnie, ci adunându-și boierii și țara, le ceru jurământ statornic ca să se lupte și să moară împreună cu dânsul și, începând atunci gătirile de bătălie, trimise să poftească cu leafă pe cazaci ca să-i vină întru ajutor; iar aceștia, cum îs războinici și-n veci gata a se amestecare în tot felul de vrăjbi și de sfădiri, se adunară o mie două sute de oameni și veniră la dânsul ⁴³ .

Dincoace de Milcov, aflând de neprieteneasca primire ce au să facă moldovenii frățâne-său, Alexandru Vodă își strânse și el oștirea și se găti a purcede spre Moldova, în întâmpinarea lui Pătru ⁴⁴ . Pe de altă parte, Doamna Chiajna, temându-se, întrașa priincioase împrejurări, de vreo izbucnire protivnică în Țara Oltului, unde în veci colcotea o dușmănie ascunsă asupra neamului domnesc, hotărî să dea însăși o raită prin orașele oltenești, ca să îngrozească pe cutezători și s-amăgească cu măguliri pe cei cu bună voie.

Ea trecu repede prin Slatina, prin Caracal, prin Craiova, și găsi mai pretutindeni casele boierești pustiite; care nu pierise de sabia slujitorilor domnești, fugise în pribegie ⁴⁵ ; moșnenii ce mai rămăsese, împreună cu opinca, răbdau păsul țării și nici măcar aduseră jeluiri Doamnei. Ce-i bună românului jeluirea, când urechea ce-l ascultă e totuna cu mâna ce-l apasă? Tace până ce Dumnezeu prinde într-o zi milă de dânsul, ori până ce însuși se îneacă cu răbdarea, ș-atunci își face singur dreptate!

Chiajna-și urmă, dar, în tihnă calea spre Cerneți și spre Rușava. Ea călătorea într-un rădvan, care pe atunci era o largă cutie de lemn vopsit, scobită rotund și așezată, fără arcuri, pe un dric cu patru roate ferecate. Opt telegari înhămați ungurește, d-a lungul, cu șleauri de curea subțiri și întinse, purtau trăsura mai ușor ca vântul. Erau tot călușei rotunzi de Dobrogea și bahmeți ⁴⁶ zbârliți de Bugeac, aleși tot pătrărei și cincărei ⁴⁷ , negri la păr ca pana corbului, cu coadele lungi, cu coamele răsfirate, cu nara-n vânt, fugari neobosiți ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de țărână. Doi surugii flăcăiandri, cu mintene numai găitane, cu căciula moțată de oaie p-o ureche, cu mâneci albe, largi și suflecate, îi mânau din călărie, săltând ușor pe șei, chiuind vesel din gură și plesnind din bicele lor ce se împleticeau, pe d-asupra capetelor, ca mii de șerpi încovoioși.

Astfel zbura în cale Doamna Chiajna prin codrii din apusul Craiovei, și începuse a înnopta când trăsura-i coborî într-o luncă unde, printre carpeni stufoși, printre des aluniș, se strecurau apele gălbenatice ale unui râu; naintașii trecuse apa prin vad, când, deodată, opintindu-se-n loc, începură a sforăi; ceilalți cai le urmară pilda, și într-un minut toate hamurile se-ncurcase; bahmeții se răsfirau în dezghinuri, săreau în două picioare, nechezând speriați, cu urechea dreaptă, cu coama zbârlită, nesupuși frâului, neascultători glasului, stau încordați și nu voiau să ia din loc.

– Dar ce, măre, să mai fie și asta? strigau unii din drumeți, ne-ncercați la seama cailor. Or că strechea a dat într-înșii?

– Ba așa-s bahmeții de la noi, răspunse cu mândrie un bătrân lipcan tătar din Bugeac, au sămânță de Misir ⁴⁸ , și calul de la Misir miroase de departe unde-i vreun zid părăsit, și sforăie a pustiu, nechează ca de groaza morții.

Într-adevăr, pe malul învecinat, printre desișul mărunt al unui zăvoi de copăcei, se-nălța pe albăstreala întunecată a cerului, un perete îngust și negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros și cobitor ca urma unui păcat în amurgul conștiinței. Zgomotul alaiului domnesc deșteptase bufnițele și liliecii, care, din crestăturile vechii zidiri, zburau fâlfâind în toate părțile, cu țipete ascuțite.

– Cruce-ajută! șoptiră slujitorii între sine, cătând să descurce hamurile cailor. Ce dărâmături să fie astea? Iar vreo mănăstire pângărită de păgâni, arde-i-ar focul!... Ce știi?!...

– Ba-i, pare-mi-se, chiar chindia lui Socol, care au ars-o, mai anii trecuți, pandurii, când au ucis și pe Radu, feciorul lui... Așa-i; vorbă e? Ia, tocmai aci era, în lunca Motrului. Cică, măre, c-a treia zi după ce a dat clădirea pojarului, a ieșit, noaptea, din pimniți adânci, o stafie c-o icoană mare săpată în piept și a apucat, țipând în patru părți, de unde suflă patru vânturi, și la răsărit, și la miezul-zilei, și la soare-apune, ș-apoi și-a ales cale spre steaua nopții, și s-a dus, măre, s-a dus tot încolo, în fundul iernii, unde-s troiene de ninsoare ca munții...

– Vezi, d-aia nu s-a mai pomenit d-atunci să fie oameni cu șederea pe locurile acestea! Au băjenerit toți rumânii de spaimă!

– Auzi, măre bădiță! adăugară cu mirare ascultătorii; și, fiindcă în vremea povestirii hamurile se așezase în bună orânduială, slujitorii apucară caii de dârlog, îi trecură, făcându-și crucea, pe dinaintea dărâmăturilor, ș-apoi surugiii, plesnind din bice, strigară cu glas ascuțit: I! hai să meargă!!! și toată ceata în goana mare porni înainte.

De auzise Chiajna ceea ce se vorbise, cine poate ști? Destul e că chipu-i rămase neclintit, fruntea-i tot încrețită, ochirea-i tot strașnică, dinții-i tot încleștați.

La Cerneți, la Rușava, ș-apoi la Târgu-Jiului cercetările sale avură același sfârșit; pretutindeni ea găsi o aromire nepăsătoare, din acelea ce zic: Să n-aibi teamă!, și adesea ascund un jăratic.

Se îndreptă apoi spre Vâlcea, ca de acolo să se-ntoarcă, pe sub muscele, la locul unde se adunase la tabără fiii săi.

Drumul ce merge prin munți, din Gorji spre Râmnicul Vâlcei, la depărtare cu vreo două ceasuri de acest oraș, apucă d-a lungul printr-o vale largă, prin care curge, pe o îngustă matcă așternută cu pietriș gros, pârâul numit Otăsăul ⁴⁹ . Ai zice că apele sale limpezii se joacă cu veselie în răsfățate încovoieturi, uneori strecurându-se binișor prin iarba deasă și măruntă a luncii, alteori alergând cu pripă d-a curmezișul văii, de la un mal până la altul, ca suveica pe ițele războiului. D-a stânga râului sunt dealuri pe care cresc amestecați brazi și paltini, frasini și mesteceni; de cealaltă parte, munți cu înalte piscuri își arată coastele lor aprigi, râpoase și surpate, ce se destind ca un vechi perete de uriași, mâncat de umezeală și de putregai.

Într-o seară, luna, înaintând liniștit pe din dosul acelor negre vârfuri sfărâmate, întuneca cu umbrele lor prelungite adânca vale, ș-apoi iar, uneori scăpând printre surpături, razele ei sticleau, ca pietre scumpe, pe valurile pripite și colcotoase ale micului pârâu.

Era liniște pretutindeni când începu a râsuna, cu un vuiet depărtat, treapătul cailor ce purtau și însoțeau rădvanul Doamnei Chiajne.

Un lipcan alerga înainte, ca să cerce drumul și să deschidă calea; calul său, ce în goana mare se așternea drumului ca suflarea de vânt pe iarba de pe câmp, fugea scăpărând din copită și, pe tot minutul, muindu-și gleznele în valuri, străbătea matca șerpuită a Otăsăului. Deodată, la un mal, agerul dobitoc se opri sforăind; iar călărețul, auzind în preajmă-i un geamăt slab și sfârșit, zări, sub o rază trecătoare a lunii, chipul sau, mai bine, umbra unei ființe albe și uscate ce zăcea azvârlită pe malul verde al râulețului. Trupul ei despuiat, ce abia-l înveleau niște țoale sfâșiate, părea zdrobit; mâinile și picioarele-i slabe și lâncede, căutând poate în răcoarea râului ceva înviere, pluteau pe d-asupra apei ca frunze-ngălbenite de toamnă; capu-i obosit căzuse pe pietrișul din matcă, și pletele-i răsfirate se scăldau furate de valuri.

Aprodul gonaci se opri dinaintea acelei iezme ce semăna mai mult cu un morman de oase, și îndată în urmă-i sosi tot alaiul domnesc. Toată gloata drumeților, până chiar și Doamna, se coborâră din rădvan și de pe cai și se apropiară de locul unde se afla nenorocita ființă; toți, făcându-și cruce, priveau cu o miloasă spaimă acel trup sfărâmat, în care suflarea semăna cu cea din urmă vapăiere a candelei ce se stinge. Iar ea, dinaintea unei așa zgomotoase adunări, deschise încetinel pleoapele sale afundate: ochii ei, mari și holbați, se sticliră, cu o nespusă durere, către malul drept al vâlcelei, și trupu-i întreg, prin niște ușoare tresărituri ale nervilor, părea c-ar vrea, c-ar cere să se tragă spre un loc dorit.

Acel loc era o măgură verde, cu muchea lată și rotundă, pe care crescuse, din veacuri depărtate, un bătrân stejar, sub al cărui lat frunziș se umbrea tot dealul; nu departe de dânsul, un plop străbun își înălțase spre nori creștetul semeț. Amândoi, ca doi frați sărmani și năpustiți, crescuse singuratici p-acel costiș; amândoi de mari de veacuri, se luptase-mpreună cu crivețele și cu vijeliile; amândoi, în sute de rânduri, scuturase-mpreună când vesela frunză, când trista zăpadă; amândoi se unise ca să fie, în pustiu, lăcaș milostiv al păsărior cerului, umbrar răcoritor al turmelor zăbușite, adăpost binecuvântat al călătorului obosit!

Spre dânșii acum se îndrepta stăruita dorință, suspinul cel din urmă al neputincioasei acele ființe.

Un om o luă, dar, în brațe, și ceilalți toți îl urmară suind dealul în fața vechiului stejar; dar cu cât mai mult se apropiau, o zare de lumină neobicinuită, care sub razele lunii creștea ca un luceafăr albicios, ca o pară de foc luminoasă, părea că iese din sânul bătrânei tulpini. O sfântă groază cuprinsese toate inimile; dar împinși ca de o putere căreia nu-i puteau sta împotrivă, ei înaintau uimiți de raza lucioasă ce-i trăgea spre sine și le sorbea vederile. Când ajunseră pe muchea măgurii, drept în fața stejarului, toate în preajmă erau scăldate în lumină, toate străluceau ca într-o senină vâlvoare; iar în tulpina găunoasă a copacului, împresurată de raze argintii, domnea, ca-ntr-un cerc de slavă cerească, chipul înnegrit al Maicii Domnului, ținând în brațul stâng pe mântuitorul său prunc.

– Maică Preacurată! strigă atunci pustnica, ce-n fața icoanei părea că-și dobândise un viers ce suna mai tare, mai dulce decât glasurile omenești, Maică Preacurată! Maică fără pată!

Tu, care ai încercat numai durerile inimilor lumești și care până acum nu te-ai îndurat a-mi ierta câteva zile risipite în dezmierdările vieții! Tu, care ai privit fără jale sfâșierile inimii mele, când singuru-mi p-această lume și mult-iubitu-mi sprijin a căzut jertfă sub mâna mohorâtă a ucigașilor! Tu, care m-ai călăuzit prin poteci spinoase, pe sloiuri de gheață, când, cu sfânta-ți icoană în brațe, am colindat, aiurind, plaiurile și câmpiile! Tu, care m-ai adus subt această sfințită tulpină, într-acest sălbatic sălaș de pustnicie, în care sufletu-mi dăulat și zdrobit de răstriște, în zadar cată odihna și, pururea, ca o milostenie, îți cere scurtarea ticăitelor mele zile! Tu, deci, care, și de am păcătuit, și de am fost culpeșă ție, m-ai osândit după mulțimea vinilor mele! Acum, cerească stăpână, inima îmi spune că înduratu-te-ai în sfârșit de mine și ai apropiat ceasul dorului meu!...

Acum, dar, mă-nchin la poalele tale cu jeluiri, cu rugăminte, cu lăcrimări, nu doară ca să-mi cei vreo cerească răsplată căci ce va fi partea mea dincolo de zburd-această lume e în sânul tău ș-al Domnului, și cu voioasă bucurie îl voi primi!... ci, Maică milostivă, tu care ai fost mumă ș-ai pătimit de păsul fiului tău, fie-ți milă și-mblânzește, alină și spală orice duh de mânie în inima mumei ce m-a purtat pre mine, nevrednica, în sânul ei, și la picioarele căreia mă plec acum, ca și dânsa, cu milostivire, ca tine, să uite greșalele nesocotitei sale fiice!... În ceasul acesta, care e al meu cel din urmă, iartă-mă, maică, deși mult ți-am greșit eu ție în viață! iartă-mă, căci cu amarnice dureri am ispășit, vai! și eu, păcătoasa-mi rătăcire!...

Rostind cu o cucerită și-nfocată căință aceste din urmă cuvinte, sărmana pustnică se prăvălise cu fruntea în țărână dinaintea Doamnei Chiajne.

Acea vedenie strălucitoare a unei sfinte icoane în mijlocul nopții ș-al pustietății, acea dureroasă destăinuire a unei așa jalnice soarte, acel glas prorocesc ce vestea moartea vecină a fiicei sale, făcură să clipească sub geana încruntată a Chiajnei o umbră de îndurare; dar freamătul milei nu se coborâse încă până în inima-i oțelită, când, deodată, un nor repede și negru trecu cobitor preste fața lunii. Lumina icoanei deodată se stinse, și întunericul se răspândi jur-împrejur.

Cumplita mumă se-ntoarse atunci cu o fieroasă iuțeală și, grăbind pasul spre vâlcea, strigă c-un glas aspru:

– Nainte, copii!...

Vinovatul împietrit în rele fuge chiar și de umbra mustrării!

Într-o clipă, Chiajna se suise-n rădvan, și tovarășii ei, înfiorați de sunetul oțelit al glasului ei, ajunsese departe, gonind în urma rădvanului, când începură să simtă mustrarea în cugetele lor, biruite de ne-mblânzita lor stăpână.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În valea Otăsăului, câteva slabe suspine, pierdute printre șuierătura frunzelor ce se legănau în adierea dimineții, dovediră suferințele cele din urmă ale nenorocitei pustnice. Muritoarele despuieri ale Domniței Ancuțe, căzute chiar la poalele sfintei icoane, în sălbatica chilie ce-și găsise ea în scorbura străbunului stejar, fură acoperite de frunzele ce le spulberă crivățul de toamnă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mulți ani în urmă ciobanii găsiră tot acolo icoana Maicii Domnului, ce se zice a fi una din cele șapte de Luca Evanghelistul zugrăvite, și chiar în tulpina bătrânului copac ei scobiră bisericuța cea veche a mănăstirii zisă Dintr-un Lemn ⁵⁰ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe când Doamna Chiajna își urma ispititoarea colindă peste Olt și prin Țara de Sus, tinerii ei feciori domnești, însoțiți, unul de oaste pământeană și de ajutorințe ungurești, altul de turcii ce i se dase ca să-l așeze pe scaunul năzuit al Moldovei, se întâmpinase în ocolul Focșanilor și se lăsase cu taberele lor amestecate la satul Săpățeni, pe lunca înfrățitoare a Milcovului ⁵¹ .

Doamna mumă îi ajunse acolo, purtând în sufletu-i măcinat o îngrijată presimțire care, sub aspra-i fălnicie, se vădea printr-un neastâmpăr fioros. Ea căta în zadar să-și potolească neodihna cu nădejdea isprăvilor viitoare; oștirile împrejuru-i, multe și vegheate, i se păreau molatice și nevoioașe. Un neîncetat susur de tainică trădare îi șoptea la auz; mintea-i se muncea cu tot felul de bănuieli. Ziua, ea colinda fără repaos tabăra, vrând să încerce credința ostașilor, să învie, ca odinioară, bărbăția în inimile lor; dar iazma neîncrederii o urmărea pretutindeni, și viersul îmbolditor îi pierea pe buză; apoi iar, în tăcerea nopții, în veci deșteaptă și frământată de griji, ea trăgea cu urechea la strigările prelungite ale străjilor depărtate, și adesea, cuprinsă de o nedumerită temere, alerga să pândească la perdeaua corturilor unde se odihneau în visuri de izbândă fiii săi, uneltele nesățioasei sale mândrii.

Dimpotrivă, acești doi tineri, bizuindu-se cu încredere pe reazemul lor ostășesc, pe părtinirea soartei și pe toate voioasele închipuiri ale juneții lor, petreceau zilele în vesele ospețe, benchetuind cu boierii și purtătorii oștii lor și gata a purcede asupra lui Ioan Vodă, dacă nu i-ar fi amânat din zi în zi îngrijatele presimțiri ale Doamnei mumei lor.

Într-astfel de felurite aplecări se afla tabăra frățească a fiilor lui Mircea, când sosi știrea cum că boierii moldoveni, temători a se vedea pe viitor înstrăinați de la mila noului Domn, ar fi hotărât să părăsească relei sale soarte pe vechiul lor stăpânitor și are să vină, mânați de Dumbravă vornicul, ca să se închine lui Pătru Voievod ⁵² . Această veste umplu tabăra de bucurie; cu nădejdea viitoarei împăciuiri, străjile se ridicară, vegherea se desființă, caii se sloboziră la pășune, armele se așezară în snopi; toate se pregăteau pentru o obștească înfrățire.

Doamna Chiajna însă, care nu privise cu suflet liniștit acea nesocotită risipire a tuturor mijloacelor de o grabnică apărare, cu cât se apropiau moldovenii, mai cu dinadinsul stăruia ca tinerii Domni să se țină în lături, cu bună și zdravănă pază.

Norocul lor voi ca, înduplecați de nepregetata rugăciune a mumei lor, dorința acesteia să fie împlinită, și ca dânșii amândoi să lipsească din cortul lor în ceasul când moldovenii se iviră dinaintea taberei muntenești.

Într-adevăr, Dumbravă vornicul descălecă în fața șatrei domnești, însoțit d-o gloată năprasnică de boieri și de slujitori, purtând nu veșminte de sărbătoare, nici zâmbetul smerit al supunerii, ci podoaba oțelită a unei zile de harță și semeață căutătură a unei biruințe lesnicioase.

Osebit de aceea se zăreau în depărtare oștiri numeroase, care, după caii lor mărunței și păroși, după largii lor șalvari roșii, după chiverele lor țuguiate, după cântările lor prelungite și după naltele lor sulițe ce luceau la soare ca spicurile pe holdă, lesne se cunoșteau că sunt pâlcurile de cazaci, venite, sub povățuirea lui Sfirski, în ajutorul lui Ioan Vodă ⁵³ .

Chiajna, care-ntr-această grea prilejire știuse a întipări pe chipu-i fățarnic o senină și rece mândrie, adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de covor alb, cusut cu fir și legat jur-împrejur cu țăruși poleiți.

Dumbravă vornicul intră în fruntea tovarășilor săi; el era un voinic nalt și spătos, purtând o țurcă de blană flocoasă ce ascundea capu-i ras, din creștetul căruia o singură șuviță de păr atârna în jos pe ceafa-i lată și vânoasă; era îmbrăcat cu un mintean de urs lățos și-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă năstrujită cu dinți de fier, adevărat baltag de uriaș.

– Unde-s puii de năpârcă?... strigă el cu glas răgușit, intrând în cort cu mâna în șold. Le-a sosit ceasul pieirii! halal di ei, fârtați!

– Pare-mi-se că-n beție ți-ai pierdut cumpătul vorbei, jupan vornice, rosti Doamna, înstrunându-și mânia, ori pesemne c-ai mintea ca de prunc într-atâta trupeșie!

– Taci, muiere, nu bârfi! răspunse Dumbravă, nu doară c-ați socoti voi că-i Moldova țară di jac, să ni joace ca pi urs o mișa pripășită pi la munteni și doi ficiori di lele fărmecați, doi lingăi nătângi, ce li pute botu a lapte?!... N-avem noi nevoie di Domn muntean. Munteanul îi om viclean; nu-i ca moldovanul, ortoman, și dănos la mână, și la suflet fălos ⁵⁴ ... Hai, voinici, drăguții mei, dați năvală di mi-i prindeți și mi-i legați cole, cot la cot, să-i ducem poclon lui Ioniță Vodă, ca doi berbecei di Armindean ⁵⁵ !

– Câini nerușinați, liftă rea!... strigă Chiajna, spumegând de turbare; dar Dumbravă nu-i dete vreme să urmeze zadarnicele-i sudălmi, ci, desprinzând ghioaga de la brâu, o-nvârti de câteva ori cu brațu-i vârtos, ș-apoi, glăsuind un groaznic blestem, o azvârli drept în capul înfuriatei Doamne.

Chiajna căzu răsturnată pe spate, ș-atunci îndată, cu ochii sângerați, cu fălcile căscate, încercă să se ridice în ghenunchi, să se sprijine pe palme, să rostească un cuvânt; dar abia putu să iasă din gâtleju-i năbușit vorbele: Domnii! feciorii mei!... ș-o înecă sângele ce curgea șiroaie din tot capu-i găurit de ținte.

Trupu-i se zvârcoli cu scrâșniri de dinți, săltă încă de câteva ori, se rostogoli cu creștetul în țărână, se zgârci și se întinse în câteva încordături dureroase, ș-apoi căzu înțepenit într-o baltă de sânge.

În vremea aceasta moldovenii și cazacii deteră jaf taberei românești: fugeau muntenii care unde putea. Alexandru Vodă nimeri să scape la Cetatea de Floci; Pătru se opri din fugă la Brăila. Ioan Vodă intră în Țara Românească și făcu Domn pe un Vintilă; dar peste câteva luni, soarta se schimbă. Ioan Vodă muri robit la turci; Alexandru își dobândi iarăși tronul, și Pătru Șchiopul domni la Moldova lăudat și iubit de toată obștea ⁵⁶ .

București, 1860