II
Țiganii de zestre. Grives en caisse. Disertațiune filologică, îmbâcsită cu erudițiune. 1 000 galbeni venit pe an. Graurii știu franțuzește mai bine decât d<omnu>l littré! Din fabulele lui La Fontaine până în pădurile Rusiei. Amărâta turturea, of! sărmana, vai de ea!
Eram băiat de vreo treisprezece ani când am învățat să dau cu pușca; mărturisesc însă că de atunci n-am mai făcut nici un progres în această artă; ba chiar aș putea zice din contră!
Însoțisem pe tată-meu la băile de la Balta Albă, unde se adunase în acel an sarea și marea, precum a și povestit-o cu atâta spirit d<omnu>l V. Alecsandri, pe carele atunci, acolo, pentru prima oară l-am zărit, domnia-lui tânăr, vesel, și încă de atunci cunoscut prin farmecul neaoș românesc al muzei ce-l inspiră, eu, copilul, crezând că tot ce zboară se mănâncă.
Locuiam într-un sat de pe malul stâng al Buzăului, la Grădiștea, tot într-o casă cu bătrânul colonel Enghel, acela carele, prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeață a caracterului său și prin pocita șocăție a vorbirii sale românești, a lăsat plăcute și vesele suvenire printre subordonații lui, acum toți veterani ai oștirii; polcovnicul Enghel, care, luând de soție pe o cocoană româncă a cărei bogată zestre cuprindea o laie de robi țigani, zicea nevestei, de câte ori se întâmpla să moară vreunul din acești nenorociți: Plinci, Anicuța-l meu! a murit la dine un sestre!
Colonelul Enghel îmi dărui o pușcă cu două țevi, scurtă și ușoară, croită și cumpănită chiar după trupul și după puterile mele; el mă și învăță cum s-o umplu, cum să ochesc și cum să trag. De aici înainte, vai și amar de bietele vrăbii de pe garduri! Pe toată ziua stricam într-însele câte un corn de praf și câte o pungă de alice; dar apoi și ce pilafuri ne gătea la masă meșterul-bucătar, sestre al cocoanei Anicuțe!
Mi se pare că întru atâta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. Vezi bine că cu dânsele nu s-ar putea găti nici măcar iahnia de mistreț, pe care tu o descrii în cartea ta.
D-aș fi mai lăudăros din fire, și nefiind astfel, iată o puternică dovadă că nu sunt și nu pot să fiu bun vânător, nici măcar ca amicul Budurof! d-aș fi, zic, mai lăudăros, aș putea să adaog că, tot pe malurile Bălții Albe, m-am încercat a da și-n ciovlice de cele moțate, care se tot clatină în aer și pe uscat, strigând ca puii de jidan de pe ulițe: kibrit! kibrit!; am ochit adesea și în Ciocârlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cârdurile de gâște sălbatice ce trec mereu cu grămada de-a lungul Buzăului!
De nu m-ar fi oprit văcarul satului, aș fi nimerit desigur și câte un graure din cei care zboară printre vitele din cireadă și, împreună cu coirile, se cocoțează jucând pe spinarea boilor, care, cu o filozofică nepăsare, rabdă așa batjocură. Oare ce vor fi zicând boii, în mintea lor, despre acele obraznice păsăruici?
Și ce gânduri vor fi rumegând ei, când se simt într-astfel călcați sub picioare? Mare e limba boului, păcat că nu poate grăi!
Nu știu însă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre graiuri, și aci, iartă-mă, amice autorule, să te țiu de rău fiindcă, în cartea ta, n-ai spus nimic despre acest vânat, și mai cu seamă despre o altă pasăre, pe care mulți la noi o confundă cu graurele, din cauză că ea poartă, pe franțuzește, un nume ce s-ar crede că corespunde cu al acestuia.
Du-te într-o dimineață la Capșa și spune-i să-ți facă, pentru dejun, un paștet din cele ce se cheamă Pâté de grives; apoi, a doua zi la masă, cere la Hugues să-ți gătească o mâncare, ce ți se va prezenta într-o gingașă cutioară de hârtie velină albă, sub numirea de Grives en caisse.
După ce vei mânca, o să simți fără îndoială o mustrare de cuget pentru că ai trecut cu vederea și ai nesocotit vânatul nu mit grives, iar, după cum se crede, pe românește, sturzi și cocoșari (?).
Aci vrând-nevrând trebuie să mă urmezi și aceasta ți va fi pedeapsa într-o lungă controversă, în care filologia are să se amestece cu istoria naturală, și să facă un talmeș-balmeș, pre cât se va putea mai doct și mai erudit. Bagă de seamă că ai a face cu un membru al Academiei!
Romanii noi, strănepoții lui Traian, începem totdeauna de la romani romanii cunoșteau, printre altele multe, și aceste două specii de păsărele și le prețuiau după dreapta lor valoare; unora le zicea turdus, și altora sturnus.
Turdi erau un soi de păsări foarte lăudat de gastronomii noștri străbuni. Poetul Marțial, pe care însă Traian nu-l prea făcea haz, zice că, după părerea lui, dintre păsări, cea mai bună de mâncare este turdus, iar dintre patrupede, iepurele.
Inter aves turdus, si quis me judice certet, Inter quadrupedes, mattea prima lepus.
Fie cum zice Marțial în privința păsării! dar cât despre iepure, să mă ierte domnia-lui; eu țiu cu tata Traian și nu aprob zisele poetului. Ba încă, de nu mi-ar fi rușine să vorbesc românește cam în felul Franțozitelor răposatului Costache Facca, cele cu mantela amour sans-fin1, aș potrivi aci, și nu fără oarecare iscusință, vorba românului: Departe griva (adică la grive) de iepure! Orațiu însă se arată și mai entuziast în privința turdilor și, zău, nu se miră că unii-și mănâncă averea dumicând la turdi grași, căci nimic, zice el, nu este mai bun:
Non, hercule, miror,
Aiebat, si qui comedunt bona, cum sit obeso
Nil melius turdo. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Horatii Epistol., I, XV, v. 39:
- . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Zău, nu mă mir,
Zicea, dacă unii își mănâncă averea, deoarece, decât un sturz gras
Nimic nu este mai bun (n. a.).
Terențiu Varrone, în cartea sa despre agronomie, ne vorbește pre larg despre creșterea și îngrășarea acestui soi de păsări, în case înadins clădite pentru zburătoare, ornithon, pe care le descrie cu de-amănuntul și mai adaoge cum că o mătușă a lui avea la vila sa de pe Via Salaria1, în Țara Sabină2, la mile de Roma, un asemenea ornithon, din care vindea pe tot anul cinci mii de turdi, câte trei dinari unul; ceea ce-i producea un venit anual de 60 000 sesterții, adică, pe banii de acum, 12 000 lei noi.
Ce stăm de ne mai gândim, amice? Hai să căutăm a prinde turdi și să ne asigurăm dintr-înșii o mie de galbeni pe an, ca mătușa lui Terențiu Varrone.
Dar unde să-i găsim? Iată dificultatea.
Adevărul e că naturalistul latin Pliniu ne spune că turdi, precum și merulae (mierlele) și sturni (graurii), fără de a-și schimba penele, se duc prin țări vecine, și că iarna sunt foarte mulți turdi în Germania.
Naturaliștii moderni, și în capul lor vestitul Buffon, după ce constată că pasărea, numită de latini turdus, poartă, în limba franceză, numirea generică de grive, și că ea se aseamănă cu mierla, de care însă diferă la pene prin niște pete regulate ce ea are totdeauna pe piept, împarte acest soi de volatile în patru specii, numite franțuzește: grive, propriu-zisă, draine, care este mai mare la trup decât toate, litorne și mauvis. Aceste două din urmă sunt cele mai preferabile la mâncare.
Diferitele specii, precum și varietățile lor, se disting prin mărime, prin coloritul penelor și chiar prin unele năravuri; dar, în genere, aceste păsări sunt sălbatice, puțin jucătoare, mai mult triste; ele viețuiesc izolate; cuiburile lor sunt foarte curat clădite, și oușoarele lor, frumos colorate albastru sau verde.
Ele trăiesc în țările de spre nord și vin mai cu seamă către toamnă în părțile meridionale. Sunt foarte mâncăcioase; însuși Orațiu ne-o atestă:
Amite Ievi rara tendit retia,
Turdis edacibus dolos...Horatii Epod., II, v. 3334:
Acață de nuiele lațuri căscate,
Momeli pentru sturzii mâncăcioși.
- (n. a.) și le plac cu deosebire strugurii, cauză pentru care francezii au și creat zicătoarea: soűl comme une grive3, ce se aplică celor care la noi au furat luleaua neamțului.
În cetatea Dantzig din Prusia se consumă pe an ca la 90 perechi din specia celor numite mauvis; cele zise litorne iernează în Austria de Jos și în Polonia, iar în unele părți ale acestei ultime țări, câtimea speciei grive este așa de considerabilă, încât se prind fără număr și se transportă luntre pline, încărcate cu de acest vânat.
Dacă ele însă se află așa de multe prin ținuturi vecine cu noi, prin Polonia și Austria; dacă, ducând dorul viței, ele se nasc cu grămada în împărăția hămeiului și a berii, este oare cu putință ca, flămânzite, să nu fi însemnat ele încă de mult, prin aer, căile pe unde, în timpul de acum, avea să ne calce, cu fier și cu foc, năpastia consorților nemțești? Despre acești noi bumbașiri ai țării, știm cu prisos ce soi de pasăre sunt, și numele lor le cunoaștem mai cu prisos de cum am dori; cu mult mai greu ne vine de a nimeri pe acela mai puțin ilustru al împenaților lor compatrioți.
Am consultat pentru aceasta toate dicționarele noastre, chiar și pe cel făcut sub numele Societății Academice Române1, și iată tot ce am putut alege, mai cu seamă din Vocabulariu franceso-românesc al d<omni>lor P. Poenaru, F. Aron și G. Hill:
Grive se zice românește Sturz;
Draine se cheamă în limba noastră Cocoșar;
Litorne este un fel de Cocoșar, cu capul cenușiu,
și Mauvis este un fel de Sturz.
Autorii Dicționarului Academic nu înscriu cuvântul cocoșiariu; poate că nu va fi de origine latină? Cât despre sturdiu, încă nu au ajuns la litera S.
Într-un cuvânt, la grive, pe latinește turdus, nu este câtuși de pițin graurele românesc, cu toate că, judecând după asemuirea lor, aceste două numiri par a fi rudite.
D<omnu> Littré în monumentalul său dicționar al limbei franceze, nu știe ce origine să dea cuvântului grive. Oare acest nume nu va fi el derivat din adjectivul latin gravis greu, gras pe care îl găsim calificând pe turdi, în următorul vers al lui Marțial:
Sylva graves turdos exagitata dedit?
Aceasta ar fi o derivațiune în formă de synecdoche, către care s-ar alipi, ca o metonomie, denumirea românească de graure, dată unei alte păsări, pe care tot Marțial o pune în opozițiune cu turdi îngrășați cu măsline din Picenum:
Si mini Picena turdus palleret oliva,
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Nunc sturnos inopes. . . . . . . . . . . .Martialis Epigram<ata>, IX, 55:
Dacă aș avea sturzi îngrășați cu măsline din Picenum,
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar acum [am numai] grauri buni de nimic (n. a.).
Despre sturni nu s-a prea zis mult bine; Marțial, după cum văzurăm, îi declară buni-de-nimic, inopes. Pliniu vorbește nu mai de obiceiul lor de a zbura în cârduri rotunde, îndesați unii într-alții. Și mai mult insistă asupra acestei particularități Buffon, arătând că, în zburarea lor repede și zgomotoasă, graurii par a fi supuși la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară, sub ordinele unui șef. Chiar și Dante a luat furtunosul zbor al graurilor, grămădiți în stol larg și plin, drept termen de comparațiune, ca să descrie, în versuri nemuritoare, cum spiritele nenorocite sunt purtate, fără repaos, de suflarea vijeliilor infernale:
E come gli stornei ne portan lali
Nel freddo tempo, a schiera larga e piena,
Cosi quel fiato gli spiriti mali,
Di qua, di là, di giů, di su li mena;
Nulla speranza gli conforta mai,
Non che di posa, ma di minor pena.Dante, Divina commedia, Inferno, cant<o> V, v. 4045:
Și precum graurii sunt purtați de ale lor aripe
Pe timpul rece, în stoluri largi și pline,
Așa și acea suflare purta spiritele nenorocite.
Încoace, încolo, în jos, în sus le mână;
Nici o speranță nu le mai mângâie,
Nu doară de repaos, ci de o mai mică pedeapsă.
- (n. a.).
Nu rămâne îndoială că stornei lui Dante, les étourneaux ai lui Buffon și sturni lui Pliniu și lui Marțial sunt graurii noștri, cu penele negricioase și presărate cu pete albe sau sure, care trăiesc în Europa, din fundul Șvediei până în insula Malta, și chiar în Africa, până la Capul Bunei-Speranțe, care după ce, în luna lui iunie, și-au clocit ouăle lor cenușii, în cuiburi străine sau în scorburi de copaci, se adună de petrec în stoluri, dorm noaptea în stuf, se ciorovăiesc seara și dimineața, se scoală toți deodată cu mare volbură și trec repede, ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei și printre ciori, se domesticesc bine în colivie, ba chiar, dacă îi pui în pension, învață franțuzește, pronunțând gras litera r, întocmai ca la Paris.
Se vede că Buffon o spune însuși a auzit grauri vorbind nemțește, latinește, elinește și alte limbi; cât despre mine, n-am avut parte a constata, de visu et auditu, talentele poliglote ale acestui interesant neam de păsări. Atât numai pot zice despre dânsul, că disprețul cu care îl tratează intrigantul acela de Marțial, declarându-l bun-de-nimica, inopes, îndeamnă și mai mult a lua în antipatie pe acest poet servil și demoralizat, urmând și întru aceasta exemplul dat de augustul meu strămoș, Marcu Ulpiu Traian.
Eu, de câte ori mi s-a întâmplat să mănânc grauri, adică sturni latinești, ori étourneaux francezi, și nu sturzi românești, sau grives franțuzești, le-am găsit un gust foarte bun și mai ales un miros de vânat din cele mai plăcute. Nu căuta dar la cele ce zic autorii, și, când vei da peste stoluri de grauri, împușcă fără dispreț cât vei putea mai mulți. Poți fi încredințat că eu unul îți voi rămânea tare recunoscător pentru peșcheș!
Dacă acum te simți cam obosit de lunga digresiune zoologico- filologică prin care am răzbunat de nepăsarea ta pe sturzi, pe cocoșari și pe grauri, apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte în materii analoage, adică să-ți fac câteva întrebări, și apoi, zău, vă dau pace și ție și neamului păsăresc.
Mai întâi, te rog, spune-mi dacă știi sau nu știi ce soi de zburătoare este grangurul? Am auzit de la unii și aș dori să aflu dacă aceia nu se înșeală că păsăruica astfel numită este chiar acel vrăbete grăsun care se îndoapă cu fructe de prin grădini, em<b>eriza hortulan<a>, și care cu drept cuvânt este socotit în Francia ca una din cele mai delicate îmbucături ornitologice. Abia expus la dogoreala jaraticului, el se preface într-o sărmăluță de grăsime profumată. Gândindu-mă la ele, aș vrea să fiu și eu printre oaspeții șoarecelui din La Fontaine:
Autrefois le rat de ville
Invita le rat des champs,
Dune façon fort civile,
A des reliefs dortolansLa Fontaine, Le rat de vile et le rat des champs:
Odinioară, șoarecele de oraș
Pofti pe șoarecele de la câmp,
Într-un mod foarte politicos,
La mezelicuri de [?]
- (n. a.)..
Trec la a doua întrebare. Pentru ce, rogu-te, n-ai spus nici măcar un cuvânt despre o altă pasăre de pădure care, deși e cam rară la noi, însă este privită pretutindeni ca unul din cele mai delicate vânaturi? Francezii îi zic gélinotte; germanii, Hasellhuhn (adică găină de alune); rușii îți amintesc numele-i rusesc, fiindcă pădurile de brad și mesteacăn ale Rusiei sunt pline de această prețioasă zburătoare rușii o numesc reapcik; iar la noi ea se cheamă cum se va fi chemând? Știu de sigur că în județele de munte ale Moldovei, unde vânătorii le pândesc pe mușchiul cel verde de la tulpina brazilor, acele pasări, mai mari decât un sitar și împodobite cu sprâncene roșii ca cocoșii sălbatici, poartă numele de ierunci. Dar dincoace de Milcov, cum le zice? găinușe sălbatice? găinușe de alun??
Când divinul cântăreț al Divinei Comedii, călăuzit de maiestrul său Virgil1, ajunge în cercul acela din Infern unde erau muncite, de o aprigă și neîmblânzită furtună, sufletele păcătoase ale muritorilor care, aci pre pământ, dând uitării sănătoasele, dar asprele legi ale înțelepciunii își petrecuse viața în dezmierdări lumești,
a cosi fato tormento
Eran dannati i preccator carnali,
Che la ragion sommettono al talentoDante, Divina Commedia, lInferno, Canto V, v. 3739:
la cazna aci descrisă
Erau osândiți cei care au păcătuit cu carnea
Și au pus înțelepciunea mai prejos de plăcerile lor (n. a.).,
atunci poetul nu află, în puternica sa închipuire, alte imagini mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociți, decât a-i asemui, când cu șire lungi de melancolici cocori, când cu stoluri zăpăcite de grauri, când, în fine, cu amoroase porumbițe care, chemate de dorință, cu aripile întinse și-ncordate, zboară către dulcele lor cuib, purtate prin aer de dorul ce le-ncinge:
Quali colombe dal disio chiamate,
Con lali aperte e ferme, al dolce nido
Volan per laer dal voler portateDante, Div<ina> Com<media>, lInferno, Cant<o> V, v. 8284:
Precum porumbii, de dor chemați,
Cu aripile deschise și țepene, la dulcele cuib
Zboară, purtați prin aer de ale lor dorințe (n. a.).
.
Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avântă și dânsa pe urmele amoroase ale pasării ușoare; ochiul o însoțește prin spațiu; gândul se răsfață în desfătările acelui cuib dorit!
Dar colo, sub adâncul frunziș al codrului, stă pitit vânătorul, cu ochiul țintit la pradă, cu brațul ager la trăgaci. Blânda turturică a sosit, amețită de bucurie, aproape de soțul ei; ea s-a pus alături cu dânsul pe o cracă verde a stejarului; gungunind, ea își scutură aripile și-și încovoaie gușa argintie. Soarele de amiazi varsă emanațiuni voluptoase de căldură în rariștea pădurii și subt umbra copacilor; razele lui se strecoară luminoase printre frunze și sclipesc ca aurul pe undele limpezi ale pârâului. Totul în fire e liniște, tăcere, dor și speranță; totul, pentru norocita pereche, plutește în visuri de plăcere, în farmec amoros! Cu gândul, ea soarbe poate o eternitate de fericiri!
Dar deodată un pocnet fatal răsună; echo îi răspunde de prin toate adâncimile codrului trezit. O sărmană păsărică a picat moartă sub stejar. Vânătorul vesel o azvârle sângerată în tolba sa. Dar soția turturică, cea care, vai! a rămas cu zile,
Cât trăiește, tot jălește,
Și nu se mai însoțește!
Trece prin flori, prin livede
Nu se uită, nici nu vede.
Și când șade câteodată,
Tot pe ramură uscată;
Umblă prin dumbrav-adâncă;
Nici nu bea, nici nu mănâncă.
Unde vede apa rece,
Ea o turbură și trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură și bea.
Trece prin pădurea verde
Și se duce de se pierde;
Zboară până de tot cade,
Dar pe lemn verde nu șade.
Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească!
De vreme ce tu, autor al Manualului de vânătoare, n-ai socotit de cuviință a număra și turturica printre pasările de vânat, eu am dat cuvântul răposatului întru fericire, marelui ban Ienăchiță Văcărescu, ca să răzbune de a ta uitare pe aceste dulci și fragede zburătoare. Totodată grațioasa și jalnica elegie a vechiului poet român îmi va servi drept orațiune funebră pentru tot vânatul împenat, asupra căruia m-am întins, mi se pare, cam foarte peste măsură.
Până aci dar cu păsările bune de împușcat și bune de mâncat! Să le fie țărâna, adică nu să le fie mai bine carnea ușoară stomacului, și apoi vecinica lor pomenire!
