IV

D-aș ști și eu carte câtă știa răposatul Lessing! Ditirambă în onoarea Artemidei. Bine trăia Diana la curtea lui Henric de Valois! Cuvioasă gravură nemțească. Kynhgetikos, salată eleno-latinească. Sfârșim tot la coadă.

Sunt acum mai bine de o sută de ani de când unul din cei mai mari scriitori ai Germaniei, Lessing, a scos o carte sub titlul de Laocoon sau despre mărginile respective ale poeziei și ale picturii ⁷⁵ . Într-acest cap de operă de critică și de bun-gust, autorul descrie cu finețe, cu claritate și cu eleganță, mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze, să mulțumească, să miște și să răpească pe om. Mi-a venit în gând că o carte de felul acesta s-ar putea scrie, luând cineva de subiect vânătoarea, spre exemplu, și analizând pe rând toate impresiunile ce ea produce asupra imaginațiunii și asupra simțămintelor omenești, atât prin împărtășirea omului la înseși acțiunile ei, cât și prin descrieri literare, prin imitațiuni armonice sau prin reprezentări plastice ale scenelor de vânătoare.

S-ar putea deștepta, într-o asemenea operă, mii de idei energice și salubre care ar scălda mintea obosită și sufletul amorțit în roua întăritoare a timpilor de antică vârtoșie trupească; apoi ar veni rândul cugetărilor dulci și duioase ce vlăstăresc adesea în traiul singuratic al vânătorului și care, cu tot nesațiul lui de omor, fac uneori ca o lacrimă de dor și de îndurare să-i roureze geana. Într-acea carte și-ar găsi locul și întâmplările comice, și spusele glumețe, și petrecerile zgomotoase, care înveselesc viața vânătorească; apoi, într-însa s-ar vedea încă cum artele și poezia au știut să-și însușească și au izbutit să răsfrângă în producțiuni de merit toate aceste felurite fapte și simțiri.

Într-astfel, mintea cititorului, preumblată prin spațiu și prin răstimpi, fără însă a pierde un minut urmele vânătoriei, ar vedea, ca într-o panoramă, desfășurându-se dinainte-i toate acțiunile pornite din această crudă, dar bărbătească aplecare a firii omenești; călăuzită de o critică judicioasă și atrăgătoare, ea ar trece în revizuire toate creațiunile prin care geniul sau talentul au știut, cu mai mult sau mai puțin succes, să conceapă, să ilustreze, să reproducă și să idealizeze instinctele și faptele vânătorești ale omului din toți secolii și din toate părțile lumii.

Unei asemenea cărți ca să nu-i lipsească nici ei patronagiul mitologic sau divin unei asemenea cărți i-aș da, în fiecare din părțile sale, câte un titlu luat din regiunile ideale ale vânătoriei; aș caracteriza-o, pe rând, prin trei capete-d-operă ale artelor plastice, în care par a se fi întrupat toate cugetările cele mai nobile, cele mai puternice, cele mai grațioase, ce instinctul vânătoriei a putut vreodată să insufle unor oameni de geniu.

Aceste trei capete-d-operă, mărețe embleme ale artei vânătorești, le-aș afla în statua antică, numită Diana cu ciuta, din galeria Luvrului, în grupa Dianei de Poitiers, sculptată de artistul francez Jean Goujon, și în gravura pictorului german Albert Durer, reprezentând vocațiunea miraculoasă a sfântului Hubert.Despre Diana cu ciuta, care se numește și Diana de la Versalia, fiindcă a stat lung timp în acest loc, după ce mai întâi s-a adus în Francia sub Francisc I <1515-1547>, descoperită fiind în lacul Nemi (?) din Italia, și a fost succesiv expusă în castelurile de la Meudon și de la Fontainebleau, vezi: Braun, Vorschule der Kunstmythologie, Gotha, 1854, n<r.>52. Clarac, Musée de sculpture, Paris, 1850, vol. <al> IV <-lea>, n<r.>1202, stampa 284. W. Fröhner, Notice de la sculpture antique du Musée Impérial du Louvre, Paris, 1870.

Diana de Poitiers a lui Jean Goujon <1510-1569?> e reprodusă în Clarac, <op. cit.>, vol <al> V<-lea>, n<r.> 2600, stampa 359. O notiță despre J. Goujon figurează în vol. I. Réveil a publicat toate operele lui, care se află și în Musée des Monuments français, de Robillard Péronville, Paris, 1803-1811.

Gravura lui Albert Dürer, intitulată St. Hubert, și executată cu apă-tare pe fier, se află reprodusă în P. Lacroix, Les arts au Moyen-âge et à lépoque de la Renaissance, Paris, 1869, p. 343. Pentru biografia artistului, vezi:

Histoire des peintres de toutes les écoles par Ch. Blanc, École allemande, și viața lui Eye, Leipzig, 1860. Pentru diferite reprezentări ale sfântului Hubert se poate consulta: Guénebault, Dictionnaire iconographique des Monuments de lantiquité chrétienne et du Moyen-âge, Paris, 1843 și Dictionaire iconographique des figures, légendes et actes des saints, de același, Paris, 1850, edit. J. P. Migne (n. a.).

În aceste trei creațiuni se vede într-adevăr unul și același scop; dar, în câteșitrele, el este exprimat sub forme perfecte, a căror singură diversitate dovedește cât sunt de fecunde și de variate simțirile și gândurile ce au putut să se rezume în așa frumoase și felurite concepțiuni. Cine ar ști să descrie toate perfecțiunile, tot farmecul acestor trei opere, cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului și minții aceste splendide idealizări plastice ale artei vânătorești, acela ar face cel mai minunat panegiric al acestei arte; acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul și psalmistul seminției lui Nimrod.

Acela ar lăuda-o cântând imnul elenicei Artemide, zgomotoasa sor gemene a argintarcatului Apolon și venerata fecioară care poartă săgeți de aur, bucurându-se de larma vânătorească; care, prin codri umbroși și pe piscuri furtunoase, străpunge cerbii; care, întinzându-și auritul arc, azvârlă darde ucigătoare, de se cutremură creștetul înalților munți, de răsună pădurile întunecoase sub gemetele fiarelor izbite, de se înfiorează pământul și marea cu toți peștii din ea Hymni Homerici, XXVII, In Dianam, v. 19:

Artemin ezdw crussl katon, eladeinOn

parJ¸non ałJoZhn, Ľlajhblon, łhcĽiran

aÎtoasignŇthn crusaoru ApllwnV

U at Șrh sioenta a ŁriaV Ômeno¸ssaV

mpousa ston¨enta, belh trom¸ei de ˇrhna

. . . . . . . . . . . . . . .

- (n. a.). .

Acela ar face să răsune fanfara triumfală a vânătorilor feudale, reamintind prozaicului nostru secol imagini poetice din timpii de cavalerească cortezie, din acei timpi de vesele și elegante petreceri, când nobilul castelan, subt ochii dalbei regine a cugetelor sale, se pornea călare pe falnicu-i armăsar, ca să vâneze, cu sprintena și tumultuoasa lui haită de arcași, de slujitori, de dulăi și de ogari, cerbul și mistrețul de prin codri, sau ca să doboare, pe sub nori, cocorii, repezind asupră-le agerii săi șoimi, legați de oblâncul șeii!

Acela ar cădi cu sfinte miresme, cu smirnă și cu tămâie, altarul vânătorilor, povestind cum sălbaticul uriaș al anticelor legende germanice, cum vânătorul afurisit care-și vânduse sufletul către diavol pentru ca să poată lovi tot drept, printre brazi și printre stânci, cum acea fantastică ființă, a posomorâtelor visuri păgâne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blândul și cuviosul episcop și apostol al Ardenelor creștinate1!

A fost, fără îndoială, un vânător inspirat și a știut să mânuiască bine arcul și săgețile artistul sub a cărui daltă s-a mlădiat statuia Dianei de la Luvru, acea mândră și sprintenă fecioară de marmură, care s-avântă, ageră și ușoară, sub crețurile dese ale tunicei ei spartane, scurtă în poale și larg despicată la umeri. O mișcare vie și grațioasă a grumazului a înălțat capu-i cu perii sumeși la ceafă în corimb, și pe fruntea-i, coronată cu o îngustă diademă, se strecoară ca un prepus de mânie. Peplul îi înfășoară, ca un brâu, talia zveltă, și cutele vășmântului ascund sânu-i fecioresc; dar brațele-i goale, unul se încovoaie în sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; cellalt se reazemă pe creștetul cornut al ciutei. Ce neastâmpăr va fi făcând pe zeiță să calce așa iute pământul, sub crepidele-i împletite pe picior ca opincile plăieșilor noștri?

Pe cine amenință ea cu darda împenată ce ea atinge cu degetele-i delicate? Trimite ea, oare, în câmpii etolici ai Calidonului, pe mistrețul uriaș, care va muri înjunghiat de mâna regescului vânător Meleagru? Urzește ea o crudă răzbunare în contra nenorociților fii ai nesocotitei Niobe? sau că, încruntată, se gătește a da pradă câinilor pe îndrăznețul Acteon, care, vânând prin dumbravă, a cutezat să-și desfăteze vederile cu uimitoarea priveliște a castei zeițe, scăldându-se în pârâu?...

Cugetul ei e o divină taină. Artistul a știut numai să împietrească, în repedea și mândra pornire a mersului zeiței, acel vers caracteristic al piosului cântăreț:

Cu inima vitează ea trece pretutindeni, prăpădind odrasla fiarelor sălbaticeHumni Homerici, XXVII, In Dianam, v. 910:

N d alimon Otor școusa

pnth ąpistr¸jetai, Jhrên cl¸ousa genaJlhn

- (n. a.)..

Astfel a izbutit a crea un ideal sublim al artei vânătorești!

O inspirațiune de altă natură a dat naștere, în al XIV-lea secol, Dianei lui Jean Goujon, care și dânsa va rămânea pururea ca o măreață simbolizare a aceleiași idei. Dar sculptorul francez, unul din luceferii acelei epoci, cu drept cuvânt numită Renaștere, în care producțiuni de frunte în litere și arte, ca florile primăvara, răsăreau prin toată Europa din imaginațiunile stimulate de studiul modelelor antice, Jean Goujon, trăit la Curtea desfătată a regelui Henric al II-lea de Valois, văzuse adesea pe frumoasa ducesă de Valentinois, pe Diana de Poitiers, favorita regelui și adevărata stăpână a Franciei, prezidând la splendidele și voioasele vânători regale ce se dau în pădurile de la Fontainebleau și de la St. Germain. Pe chipul acelei voluptuoase regine a frumuseții, mâna măiastră a răspândit aureola unei divinități vânătorești.

Însă creațiunea sa, modulată în linii unduloase și pline de morbidețe, nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemide. Diana lui Goujon e o zeitate lenoasă; ea se odihnește, pe jumătate culcată. Trupu-i fără vășmânt nu ascunde nici una din dezmierdările sale; gura-i zâmbește cu o trufașă nepăsare; păru-i, în vițe unduioase, e ridicat cu o măiestrită eleganță, sub podoaba artistică de pe creștet; brațul stâng, ornat cu brățări la umăr și la mână, ține un arc destins; iar mâna dreaptă, cu un mănunchi de flori, înconjoară și mângâie grumazul unui cerb măreț. Adăpostită sub coarnele trufașe ale nobilului animal, zeița își reazemă trupul pe șalele lui; un câine se odihnește sub picioarele pe jumătate lungite ale Dianei, și altul, lățos, stă alături cu cerbul.

Un aer de nobilă moliciune domnește într-această grupă; înfățișarea-i fastuoasă și elegantă repoartă mintea către timpii când plăcerile vânătorii, cu tot cortegiul lor de lux și de galanterie, erau numai petrecerea favorită a regilor și a fericiților de pre această lume.

Când de la aceste două modeluri, caracterizate unul prin grația corectă și prin vigoarea juvenilă a Antichității, celălalt prin eleganța mai răsfățată și mai somptuoasă a Renașterii, ne întoarcem privirea asupra gravurii vechiului artist german, mai înainte de toate, mintea noastră încearcă ca un simțământ de sfială. Ne întrebăm dacă acea scenă complicată, cu tot vulgarul aparat al vânătorii, posedă cu adevăr în sine elementele unei opere estetice; dacă cumva frumosul poate să existe acolo unde el nu izbește chiar de îndată vederile. Ne iutăm, ne întrebăm...

Dar cu cât privim mai cu băgare de seamă combinarea acestei compozițiuni, în care geniul tudesc se vădește cu toate naivele sale amănunte și cu toate precugetările sale reflective, cu atât mai mult încolțește în noi o simțire îndoielnică de mulțumire, care crește treptat și ajunge, până la sfârșit, a ne pătrunde de o admirațiune anevoie de definit. Nu eleganța, nici grația formelor, nu perfecțiunea, nici simplitatea corectă a compunerii deșteaptă în noi acest ciudat simțământ, ci mai mult nu știu ce cugetare adâncă care a prezidat la concepțiune, nu știu ce misterios efect pe care-l produce întrunirea intenționată a atâtor detaliuri, așa de naiv reprezentate.

Scena se pertece la poalele unei stânci păduroase, pe care o încunună un castel feudal cu turnuri și cu metereze; la dreapta curge un râu, în undele căruia se resfrânge umbra tufișului de pe mal; peste râu trece o punte de piatră; la stânga, tărâmul se-nalță acoperit cu câțiva rari copaci, mai mult frânți și uscați.

Prin această stearpă pădure se zărește cerbul, purtând cu smerenie crucea răstignirii pe al său creștet, înfiptă în fața latelor sale coarne. Pe întâiul plan se află vânătorul cu calul și cu câinii săi; el a descălecat și a dat în genunchi, privind cu o cuvioasă mirare vedenia ce-i trimite cerul. Costumu-i este îmbrăcămintea vulgară a vânătorilor contemporani cu artistul. Calul stă neclintit, fără ca să vadă ceea ce produce pietoasa mirare a stăpânului, și ogarii, câteșicinci, nedând seama la ceea ce se petrece, se odihnesc ca de popas.

Toate părticelele acestei compuneri sunt lucrate, ca toate operele lui Albert Dürer, cu o scrupuloasă acuratețe; totul e exact, dar nimic în particular nu are o formă care să placă mai mult decât simpla și reala natură. Stânci, copaci și animale, toate sunt în nesimțire, toate stau în nepăsare; singuri, cerbul miraculos și vânătorul pocăit produc contrast, prin pozele lor, în care se străvăd simțăminte adânci; cerbul, în repaosul său cumpănit, pare a simți de ce preț nestemat este sfânta podoabă ce el poartă; vânătorul vede uimit, chiar în obiectul persecuțiunilor sale, chiar pe fruntea vânatului, semnul ce-l va mântui de păcate; el se-nchină la dânsul, rostind poate, în cugetul său, maxima pe care, cu șapte secoli în urmă-i, a formulat-o într-astfel renumitul vânător al meziului-ev, Gaston Pheobus: Prin vânătoare scapă omul de păcatul trândăviei, căci acela care fuge de cele șapte păcate de moarte trebuie, după legea noastră, să fie mântuit; prin urmare, vânătorul bun va fi mântuit ⁷⁶ .

Iată în ce mod arta germană, întrunind idei abstracte cu prozaice amănunte, a știut să traducă, cu penelul, ideile care se rezumă în legendara vânătoare a sfântului Hubert, patronul vânătorilor creștini din Occident.

Mă opresc, căci mi se pare că iar am greșit calea. Întreprinsesem, pe cât țin minte, a căuta în cercul literelor și al artelor, imagini vânătorești asupra cărora să ne potrivim la gusturi, și iată că mă pomenesc vorbindu-ți despre arta germanilor și despre gravură, două lucruri care, pre cât iar știu, îți sunt deopotrivă urâte.

Nu cred, în adevăr, ca la tine pictorul Albert Dürer să aibă mai multă trecere decât compatrioții lui, muzicanții Beethoven și Mendelsohn, și negreșit că nu invențiunea gravurii cu apătare, ce i se atribuie, îi va câștiga mai mult preț în ochii tăi.

Poate însă că, pentru hatârul patronului tău, sfântul Hubert, mă vei ierta în cazul de față și vei primi chiar ca, sub rubrica gravurii lui Dürer, să se grupeze, în opera proiectată, tot ceea ce ție nu-ți place în arta vânătoriei.

Aceasta îți va fi cu atât mai lesne, cu cât, desigur, proiectul de carte va rămânea, cât despre mine, pururea în stare de proiect, și că, așteptând să-mi vină momentul de inspirațiune și talentul de critică ce mi-ar trebui ca s-o pot scrie, eu unul voi rămânea întocmai ca vrabia care mălai visează.

Așadar, fii pe pace; n-am să aștern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monogragie filozofică, istorică, literară și estetică a vânătoriei. Nu zic că această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri și că n-am început chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză, Cynegeticoi al lui Xenofon și al complinitorului său Arrian, notele despre vânătoare, cuprinse în Onomasticonul lui Iuliu Polux, ba încă și poema elenă a lui Opian, apoi și cea latină a lui Grațiu Faliscu, în fine, chiar și serbedele versuri fragmentate ale lui Marcu Aureliu Nemesianu Cartaginezul, imitatorul lui Opian.Toată lumea știe că generalul atenian Xenofon a trăit cam de la până pe la 335 înainte de Chr.; dar scriitorii citați în urmă-i, fiind cu mult mai puțin cunoscuți, însemnăm aci epoca viețuirii și patria lor: Flav<ius> Arrian<us>, istoric elen, născut la Nicomedia, în Bitinia, la anul 105 după Chr., a căutat mereu să imite pe Xenofon; s-au păstrat din scrierile lui:

Expedițiunea lui Alexandru, Indicele, Periplul Pontelui Euxin, Manualul lui Epictet, Tractatul de tactică, Tractatul de vânătoare și altele. Iuliu Pollux (Polydeucte), sofist și gramatic elen, născut la Naucratis în Egipet, pe la anul 130 după Chr., ne-a lăsat un lexicon în zece cărți, care poartă numirea de Onomasticon și în care cuvintele sunt dispuse după materii; la începutul cărții <a> V <-a> tractează pe larg despre ale vânătoriei. Poetul elen Opian a trăit în al II <-lea> secol după Chr. și a murit foarte june, lăsând o poemă despre vânătoare (sfârșitul pierdut) și alta despre pescuire. Alte opere ale lui s-au nimicit. Grațiu Faliscu a trăit la Roma pe timpul lui August <30 î.e.n. 14 e.n.> și a lăsat numai poema Cynegeticon. M<arcus> Aur<elius> Olimpius Nemesianus a trăit în secolul <al> III <-lea> după Chr. Din trei poeme ale lui, despre vânătoare, despre pescuire și despre plutire, au rămas numai 325 versuri din cea dintâi (n. a.).

Vina este a ta! Cine te-a pus să înșiri de aceste nume în Introducțiunea ta, însoțindu-le cu o grindină de citațiuni latine? În calitatea mea de academic mi s-au aprins călcâiele de focul clasicității, și iată pentru ce ai fost silit să rabzi, în această epistolă, o contrabombardare de versuri latinești, ba chiar și elinești. Acum ține-te bine și de aci înainte!

Dar cu toată pofta ce am de a te copleși subt un nemete de erudițiune cinegetico-academică, trebuie să-ți mărturisesc că am constatat cum că autorii antici care au tractat despre vânătoare, de venatione, sunt tot așa de plini de amănunte tehnice ca și Manualul tău, și, prin urmare, nu m-am simțit nici aci în stare de a face analize. Apoi, mi-a fost milă de noi amândoi, când m-am gândit că ar trebui să traduc pe dea-ntregul 13 capitole ale Cynegeticelor lui Xenofon, alte 35 ale urmașului său Arrian și vreo 85 paragrafe din Onomasticonul lui Polux.

În Opian, în acel noian de grații Vytos ton chariton, cum îl numește cu îngâmfare sholiastul Ioan Tzetzes, aș găsi, fără îndoială, frumuseți îndestule de citat; dar tinerelul poet din Anazarba Ciliciei nu prea știa să-și cumpănească bine avânturile prolixe ale înfocatei sale muze, și ce ai zice, rogute, când, spre a-ți reaminti numai poetica descriere a vânătorii de lei din cântul al IV-lea, aș mai transcrie aci o sută treizeci și patru exametri elinești?

Mă vei ierta însă a fi mai puțin discret în favoarea câinelui, și pe lângă lăudăroasele cuvinte ale d<omnu>lui de Quatrefages, pe care tu le-ai tradus, pe lângă povețele tale, de care m-am și folosit, precum ți-am arătat mai sus, lasă-mă să adaug și să pun unul după altul, portretul câinelui, făcut, în versuri elinești, de Opian, și un fragment analog din poema lui Grațiu Faliscu, ale cărui versuri grele de înțeles ne-au păstrat limba tehnică a strămoșilor noștri, vânătorii latini, limbă pe care poetul, ca om de meserie, trebuie să o fi cunoscut adânc.

Iată mai întâi ce spune Opian despre câine:

Împreunând neamurile de câini, să ai grijă a căta speciile care se potrivesc între ele și se aseamănă mai mult. Astfel le vei împerechea mai bine; dar vânătorii au observat însă că cele mai frumoase din toate sunt acelea care rămân necorcite. Sunt, negreșit, o mulțime de specii, iar forma și chipul unora din ele sunt astfel: trup lung, sănătos și plin; cap ușor cu vedere bună; ochi care lucesc vânăt; gura mare cu dinți ascuțiți, iar urechile scurte și îmbrăcate cu o piele subțire; gâtul lung și, dedesubtu-i, un piept puternic și lat; labele de dinainte sunt, într-adevăr, mai scurte, înțepenite pe picioare drepte, cu fluiere înaintate; șoldurile largi; șira coastelor așezată pieziș; coapsele cărnoase, dar nu grase, și la spate au o coadă tare, lungă și bine umbrită. Astfel de câini se întrebuințează la alergături îndelungate după căprioare, după cerbi și după iepuri iuți la fugăOpiani De venatione <Despre vânătoare, lat.> I, v. 394-413:

EJnea soZ unan Jˇlamhtol¸onti mel¸sJw,

Lrmen tAllNloisn tąxoca jEla...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Wde mąn eu erˇseiaV Ątr polE j¸rtata pˇntwn

jĐla m¸nein mon¨jula tˇ t exoca temŇranto

§ndreV ĽpatÖreV. tˇ dą murŻa jĐla pąlutai,

tên Ąm¨Jen mosjaŻ te a° e±dea toµa pel¸sJw.

Mhedan¨n, rater©n d¸maV, Łrion, Ôde ˇrhnon

oĐjon, Ľuglhnon. uanaµ stŻlboein ¬pwpaŻ.

argcar¨n, Ľtˇdion tel¸Joi st¨ma. bai˘ dupeJen

oĐata leptal¸oioi perist¸lloi J Ďm¸nessi.

deirÓ mhedanÓ a° stŇJea n¸rJe rataiˇ

eÎrąa. toŻ pr©sJen d¸ t©liz¨teroi p¨deV ¸stwn.

¬rJoteneµV Ĺlwn tanao° dolicŇreeV łotoŻ.

eÎr¸eV Ämoplˇtai, pleurên Ľpiˇrsia tarsˇ

¬sjĚeV eÍsaoi mÓ pŻoneV aÎtˇr ȘpŻsJe

strujnŇ, tĽtˇdi¨V e p¸loi dolic¨sioV oÎrŇ.

Toµoi mąn tanaoµsin Ľjoplłzointo dr¨moisi

d¨roiV Ôdâ Ľlˇjoisin Ąellop¨dh te lagwê.

- (n. a.)..

Să trecem acum și la Grațiu Faliscu:

Împreunează dar între dânșii câinii de același soi, pentru ca prăsila să poarte semnele străbunilor, și află că părinții care zămislesc tineri pruncii lor, îți vor da câini metagonți enormi. Mai întâi de toate să aibi cea mai mare grijă ca să împerechezi câini de o bărbăție încercată; apoi a doua îngrijire trebuie să fie ca înfățișarea lor să nu stea mai prejos și să nu dea de rușine a lor fire. Aceștia trebuie să fie cu fața în sus, cu urechi păroase pe frunte, cu gura mare, astfel ca măselele căscate să verse foc mișcându-se, cu pântecele strânse îngust la vintre, cu coada scurtă, cu șale lungi, cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă, dar îndestulă, ca să-i ferească de frig, iar sub umerii lor sănătoși să se-nalțe un piept care să ducă la alergătură multă și să nu se obosească de cele mai mari goane.

Fugi de câinele a cărui labă lasă urme late; acela e moale la treabă; mie îmi plac picioarele țepene, cu mușchi uscați și cu călcâie solide la luptă.Gratii Falisci Cynegeticon, v. 263-278:

Junge pares ergo, et majorum pignore signa Feturam, prodantque tibi Metagonta parentes, Qui genuere sua pecus hoc immane juventa.

Et primum expertos animi, quae gratia prima est, In Venerem jungunt: tum sortis cura secunda, Ne renuat species, aut quae detrectet honorem.

Sint celsi vultus, sint hirtae frontibus aures, Os magnum, et patulis agitatos morsibus ignes Spirent, adstricti succingant ilia ventres, Cauda brevis, longumque latus, discretaque collo Caesaries, non pexa nimis, non frigoris illa Impatiens; validis tum surgat pectus ab armis.

Quod magnos capiat motus, magnisque supersit.

Effuge, qui lata pandit vestigia planta; Mollis in officio; siccis ego dura lacertis Crura velim, et solidos haec in certamina calces.

- (n. a.). Toate merg bine, dar bag de seamă că, numai în privința coadei, Opian și cu Grațiu Faliscu nu se prea înțeleg între dânșii; latinul o vrea scurtă cauda brevis; elenul, din contra, pretinde ca câinele să aibă la spate o coadă țeapănă, stryfne, lungă, ectadios, și care să umbrească departe, dolichoscios, adică să fie și lungă și stufoasă. Se vede că în tot timpul importanta cestiune a coadei a fost controversată, căci adhuc sub judice lis est.Horatii Ars poetica, v.78:

până acum pricina este în judecată (n. a.).

Chiar de m-aș încerca să împac întru toate pe Opian cu Grațiu Faliscu, punând aci și descrierea câinelui din Cynegeticele lui Xenofon, unde ambii poeți par a fi găsit mai tot materialul lor adunat gata, tot ar rămânea pricină de sfadă între Roma și Atena, de vreme ce școlarul lui Socrat cere ca coada la câine să fie lungă, dreaptă și ascuțită, iar Arrian, făcând lauda unui câine vestit al său, spune că acel model al rasei câinești avea o coadă subțire, lungă, aspră la păr, mlădioasă, încovoiată, și la vârf mai stufoasăXenophontis De venat<ione>, IV: ± our˘V, mar˘V ¨rJ˘V, ligurˇV.

Arriani De venat<ione>, libel. V: ± our˘V lept˘V mar˘V daseŻaV tÓn trŻca, ĎgrˇV, ± euampeµV, t© Łron tÖV ± our˘V ± dasuteron (n. a.)..

Dar ce atâta vorbă despre coadă? Românul pretinde că din coadă de câine, sită de mătase nu se poate face, și apoi, numai la pește se zice că-i coada mai ferită chiar și decât capul.

Din acestea se vede curat că poporul român, moștenitor al credințelor și al înțelepciunii latinilor, nu se arată în proverbele sale așa tare încântat, ca poeții și prozatorii eleni, de coada cea lungă a câinelui, de încovoieturile ei mlădioase, de perii ei aspri și umbroși.

Fără de a mai căuta în zadar o soluțiune pentru interesanta controversă de cauda canis, hai să o lăsăm și de astă dată încurcată.

Pe lumea aceasta, cele mai bune și frumoase lucruri trebuie să aibă o margine.