Feciorul moștenitor

Unul avînd opt feciori,

Tot mari, ajunși negustori,

În pat bolnav cum ședea

Și sufletul vrea să-și dea,

Fără să lase înscris,

Numai atîta a zis:

-Al meu mult-puțin rămas

La un fecior tot îl las.

Dar n-a numit, la Coman, Vîlcan,

La Stan, la Bran, or la Nan.

După ce dar l-a-ngropat,

De ceartă s-a apucat,

Vrînd fiecare fecior

Să fie moștenitor;

Trăgea tot în partea sa

Ș-altor nimic nu lăsa.

Daca văd că nu să-mpac,

Ci mai mult gîlceavă fac,

La judecată să duc

Și să arate apuc

Că de către răposat

Diată nu s-a lăsat.

Ci-a zis: Tot al meu rămas

La unul din voi îl las.”

Judecata a răspuns:

-Aici e sicret ascuns,

Ci mergeți de odihniți

Și dimineață veniți

Toți cu cîte un ciomag

(Să vază cui a fost drag).

Deci a doua zi viind

Și în-mîini bîte țiind,

Județul cum i-a văzut

Să ardică din șezut

Și își dă al său cuvînt,

Zicînd: -Aideți la mormînt.

Dacă au ajuns aci.

Să-l dezgroape porunci,

Și dînd cu bîtele-n el,

Să-l întrebe-ntr-acest fel:

Taică! pe care fecior

Ai lăsat moștenitor?”

Ei porunca ascultînd

Și precum a zis făcînd,

Unul privea și plîngea

Ceilalți cînd îl ciomăgea.

Judecătorul văzînd

S-a răstit la el zicînd:

-Pentru ce și tu nu dai?

Ce te uiți așa și stai?

El răspunse: -Ce fel cu

Poci să bat pe tatăl meu?

Nu dau în el d-aș ști chiar

Că-nu iau nimic măcar.

Județul strigă atunci:

-Ajunge nu-i mai dați munci.

Îată, mortul a vorbit

Ș-a spus cin' l-a fost iubit,

Acest dar al său fecior

Va fi si moștenitor.

Share on Twitter Share on Facebook