Share on Twitter Share on Facebook

Cucul și privigatoarea

Privigătoarea micșoară,

Stînd veselă pe tufșoară,

Își răsuna cîntecelul

Întorcîndu-l în tot felul.

Cucul, ce abia tăcuse

Și din cucuit stătuse,

N-a mai putut să-i asculte

Sfărămăturile multe,

Ci necăjindu-se tare

Îi zise cu supărare :

-N-auzi tu, pasăre sură !

Proastă, farfara de gură,

Ce te fărîmi într-atîtă

Cu cîntarea-ți cea urîtă ?

Astîmpără-te mai bine

Și stînd ascultă la mine,

S-auzi o dată cîntare,

Dulce și cu răsunare,

Iar nu supțiri gheonghenele,

Ce n-au nici un haz în ele.

-Jupîn cucule, ea zise,

Aieve-mi vorbești, or vise,

De îmi tot defaimi cîntarea

Și îți lauzi răsunarea ?

Într-adevăr, ai glas mare,

Dar cine la gust îl are ?

Cîntarea-ți e monotonă

Toată, toată o broboană,

„Cucu, cucu„, o ții una,

Atîta zici totdauna.

Ca să mai făci vro figură

Nu poți să o frîngi în gură,

Că nu ți-e dat din natură,

N-ai talent în căscătură,

De cîntare nu ți-e glasul,

Ești bun numai sa ții basul.

-0, tu, pasăre neroadă !

Zise el mișcînd din coadă,

Nu te ținea-nfumurată

Că cînți mai bine vrodată;

Ale tale cîntecele

Sînt ca niște jucărele,

Că începi cu piuita

Și sfîrșești cu dripita;

„Piu, piu, piu” docu-ți deșiră

Și „cir, cir, cîr” o ții șiră.

Cu aste tu, vai de tine !

0 să mă rămîi pe mine ?

Părerea-ți este deșartă

Ș-în zadar te ții de ceartă ;

Ci cere pardon mai bine

Și te închină la mine.

-Eu, cucule, niciodată,

Zise ea nesupărată,

Nu mă las supusă ție,

D-o fi dreptul să se ție :

Iar cîntarea-mi de nu-ți place,

Te rog să mă lași în pace.

-Ba, zise el, voi acuma

Să-ți spui că nu iubesc gluma

Voi, zic, acuma îndată

Să mergem la judecată,

Ș-acolo spuind pricina,

Să ni se aleagă vina,

Să vedem care pe care

Va rămîne la cîntare,

Și din noi amîndoi cine

Va lua în nas rușine.

Zise ea: -Cucule dragă,

Dar cine să ne aleagă ?

Cine socotești că are

Auz mai bun la cîntare ?

Iar el, privind în tot locul,

Zise, arătînd cu ciocul :

-Uite, acel ce să vede

Păscîndu-se prin livede,

Cu urechi mari ardicate

Și poartă samar în spate,

Încărcat cu alte multe,

Acela să ne asculte.

Atunci zburară dodată

Ș-ajungînd la el îndată,

L-au făcut să înțeleagă

Că este pus să aleagă

Pe cel ce cîntă mai bine,

Ascultînd cum să cuvine.

Zicînd aceasta-ncepură

Care cum să pricepură,

Cîntară, să frămîntară

Și sfîrsind îl întrebară

Care din doi i să pare

A avea dulce cîntare ?

Magarul, ce ochi zgîise

Și urechile-și ciulise,

Își deschise grabnic botul

Ș-îndată își dete votul,

Zicind : -Eu drept vă voi spune,

Cucul cîntă de minune !

El strigă cu răsunare

Și glasu-i mai mult gust are.

Săraca privigătoare !

Îi venea să se omoare

Văzîndu-se defăimată

Și de măgar rușinată.

Dar însă ciobanul, care

Să afla în ascultare,

Stind răzimat pe o coasta,

Văzînd alegerea proastă

Ce magarul o făcuse

Și lui cucul îi plăcuse,

Începu cu vorbă mică

Privigătoarei să zică :

-0, tu, pasăre frumoasă!

Cu glăsuire duioasă,

Inimă rea nu-ți mai face,

Ci cîntă veselă-n pace.

Lasă pe cuc să rămîie

De magar să se mîngîie :

Iar tu vin' de-mi cîntă mie,

Că nu te dau pe o mie.

De multe ori în viață

Cîntarea-ți cea cu dulceață

M-a făcut să stau din fluier,

Nevrînd nici la oi să șuier,

Și nici să mă duc nu-mi vine,

Numai să ascult la tine.

Acestea zicînd ciobanul.

Să-ntristă cucul, sirmanul!

lar dulcea privigătoare

N-a mai vrut să se omoare,

Ci de cioban mîngîiată,

Mulțămindu-i, zbură-ndată.