Nastratin era un hogea (dascăl sau învățător)

Care a rămas de basmu până astăzi tuturor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găsești însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El șezând odată-n școală, ce îi dete-n simplul gând:

— Ascultați, copii — le zise (cu-ntâmplare strănutând) —

Să știți d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toți bătând îndată-n palme să-mi ziceți hair-ola ²⁶ !

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puț căzând

Și cu ce să scoată apă pentru școală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toți ai săi școlari

Să se lase-n puț s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg școlarii toți în grabă, pe lângă puț se adun,

Dar privind ș-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câți era;

Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ș-așa dezbrăcat de toate, cu capul gol și desculț,

Legat cu un ștreang de mijloc, școlarii-l lăsară-n puț;

După ce găsi găleata și după ce o legă,

Către școlari dete gură și să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toți dodată să-l tragă în sus de jos

Și tocma cam pe la gura puțului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Și începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab ș-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Și cu toții deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme și “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund își sparse capul, de pereți fiind lovit.

După ce ieși în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini și nas,

Zise: — Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ș-astfel de cinste neroadă ca să-mi dați v-am învățat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite și cu cap spart m-alesei.