Unul avea o nevastă,

Leneșă detot și proastă

Atât, încât pan' la gușă

Se tăvălea prin cenușă.

Haină nu avea, nici treanță,

Decât o cămașă zdreanță,

Ruptă detot, prăpădită,

In mii de locuri găurită,

Nu să mai ținea pe dânsa,

I se vedea tot printr-însa.

Bărbatul ei ca ea iară

Umbla capiu până-n seară.

Mai mult ședea pe o rână

Decât lucra-n săptămână,

Cată tot muncă ușoară,

Numai pentr-o pâinișoară.

Nu-i plăcea trupul să-și frângă,

Să lucreze și să strângă.

Amândoi se potrivise

Și la toate se unise,

Câți îi vedea-n astă stare

Zicea de ei fiecare:

„Ș-a găsit hârbul capacul, tigva

dopul și lelea bărbatul.”

„N-a spart Dumnezeu două case.”

Dacă ăst bărbat biet pe sine

Vedea, nu să vedea bine,

Dar văzând nevasta-și goală,

Fără preș și fără poală,

I să părea cu rușine,

Deși ea nu simțea bine,

Și cu-ngrijirile sale

Strângând un leu de parale,

Zise ai sale neveste:

— Dragă, o zicală este:

„Bogatul mănâncă când voiește și

săracul când gândește.”

„Pastile săracului este când îmbracă

Cămașă nouă și când are pe masă ouă.”

Și tu azi dar te gătește,

Te spală, te curățește,

Că merg să-ți cumpăr cămașe,

Ca să lepezi ale fașe.

Deci dar ieșind el din poartă,

Ca să se ducă la boltă,

întâlni în drum pe nașul

Ș-îi ceru la el sălașul.

Finul acum ce să zică,

Punga-i era ușurică,

De cămașe se lipsește

Și de masă târguiește.

Găsește o gâscă grasă,

O ia și pleacă acasă,

Cu nașii săi împreună,

Săltând de părere bună.

Copilul său, cum îl vede,

La mumă-să se repede

Și de departe o cheamă,

Strigând vesel: — Mamă! mamă!

Tata aduce pe nașa!

Tata cu nașul și nașa!

Ei îi suflă-n urechi vântul

Și îi să păru cuvântul:

„Tata aduce cămașă”

Sau cum zice pruncul: „masa„.

Și de bucurie mare,

Pierzându-și cumpătul, sare,

Numaidecât se despoaie

De treanța ei cea cu soaie,

Ș-aruncând-o-n foc rămase,

Muma ei cum o fătase.

Și așa ca o păpușe

Iese îndată la ușe,

Să-l adaste să sosească,

Cămașa să-și primească.

Dar când în loc de cămașe

Vede gașcă, naș și nașe,

Aleargă lipan s-adune,

Rupe, împrejur își pune,

Și tocmai ca paparuda

Viind își primi ruda.

Apucă gașca mai tare,

Ca s-o facă vro mâncare.

Și până ea să gătească,

Nașu-începu să vorbească,

Zicând: — Rea a fost nevastă

Sărăcia-n lumea astă!

Despuiata cum aude

întreabă-ndată pe rude:

— Unde ați văzut-o oare?

Ori astăzi în târgul mare?!

Cui i-e frică să se-nsoare,

Să-și ia o nesimțitoare

Ca și această neroadă,

Și nu-i va mai cere modă.

Despre învățătură

Poartă condei la ureche

Ca să-i zicem logofete.

Și când îl iei de scurt zice:

Sunt logofăt să te-nvăț

Cu cuțit să scrii pe băț.

Că

Este tânăr ș-o mai crește,

D-o trăi, să procopsește.

In adevăr,

Nu e nici o îndoială,

Are semn de procopseală.

Dar

S-o procopsi când mi-o crește

Păr în palmă ș-între dește

Căci ce folos?

Răsur frumos înflorit

Ș-între spini a răsărit.

Și

Știe ce e în carte: slove negre pe hârtie albă.

Că

Îți citește ca în palmă.

Și

Numai pe dește

Orice-ți socotește.

îndată zice:

Una este una, două fac mai multe.

Sau:

Una și cu una fac două.

Sau:

Tu știi una, două, eu știu pan' la nouă.

Și

Pe cât poate, pâinea-și scoate.

Însă

Tot învățăm cât trăim

Și neînvățați murim.

Că,

Trăind omul, când și când

Află ce nu-i dă prin gând.

Zicând:

De multe-n lume am dat

Și tot nu m-am învățat.

De aceea

Câte cuvinte le zici, le vinzi,

Și câte tu le auzi, le prinzi.

Cum zice un filosof:

Picioarele-ți să roază pragurile învățaților.

Că

Școala face pe-omul om

Ș-altoiul pe pomul pom.