UN PIANIST CELEBRU.

New Parthenon, 29 septembrie, Acum câteva seri, acasă, am trăit o aventură neobişnuită care merită să fie consemnată în acest jurnal.

Pentru a-mi distra oaspeţii de vacanţă, am invitat şi pe unul din cei mai celebri pianişti ai lumii, aflat în trecere prin Stalele Unite. Un german, maestrul Rudolf Ebers, un om la patruzeci de ani, cu o coamă a la Liszt şi cu o înfăţişare austeră şi rezervată. Vorbea puţin şi nu se apropia nici în treacăt de enormul Steinway de concert aflat în salonul central al vilei mele.

Se afla printre noi de trei zile şi nu ne făcuse să auzim nici măcar un acord, în acea seară conversaţia lâncezea iar mesele de joc, nu ştiu de ce, rămâneau goale. O doamnă foarte frumoasă, soţia celui mai bogat proprietar din Maryland, o femeie înaltă, brună, puţin creolă şi foarte agresivă îl rugă pe maestrul Ebers să ne cânte ceva. Toţi oaspeţii mei -vreo treizeci de persoane – se alăturară frumoasei doamne implorându-l pe maestru să le ofere un eşantion al celebrului său talent. Dar neamţul se apăra şi refuza. Susţinuse multe concerte în cele mai mari oraşe ale Americii, spunea el şi avea nevoie de un repaus absolut. „Să fie scuzat, să i se ierte, să mai aibă răbdare câteva zile.”

— Astă seară sau niciodată! Ţipă frumoasa creolă, strângând mâinile uscate ale muzicianului care se sbătea să scape

— O singură sonată! Insistau ceilalţi, o singură nocturnă! Câteva note! O improvizaţie!

Până în acel moment, eu nu scosesem nici o vorbă pentru ca bietul om să nu creadă că vreau să profit de autoritatea mea de stăpân al casei. Dar toţi musafirii mei, lăsându-l pe maestru, mă înconjurară, insistând să mă alătur rugăminţii lor.

M-am apropiat de Ebers şi l-am privit insistent. Nu mi-a lăsat timp să pronunţ nici măcar un cuvânt. Sărind din fotoliul său, alergă spre masa strălucitoare a pianului, îl deschise, se aşeză pe taburet şi, fără să spună nimic, începu să cânte.

Toţi cei din jur tăcură pentru a-l asculta pe celebrul pianist.

Se auzeau urcând şi coborând acordurile magice ale Appassionater. Celor care o cunoşteau li se păru o revelaţie. Când termină, izbucniră aplauze, dar maestrul nici măcar nu se întoarse şi atacă, fără pauză, Sonata Lunei. Ultimile note ale acestei capodopere mai pluteau încă în aer, când Ebers scotea deja din instrumentul său acordurile patetice ale unei Nocturne de Chopin. Am ascultat apoi o Sonată de Debussy, o Suită de Albeniz şi, la sfârşit, celebrele Fioretti ale sfântului Francisc de Liszt.

După această beţie de capodopere, care durase aproape două ore, am crezut că celebrul virtuos, de acum sigur că şi-a mulţumit auditoriul, va închide pianul şi va pleca la culcare.

Nu a fost aşa. Părea că Ebers fusese captivat de maiestuosul şi strălucitorul meu Steinway şi nu se mai ocupa de nimeni.

Execută alte sonate pe care nu le cunoşteam, apoi, cu un elan redublat, începu să improvizeze.

Invitaţii mei, care îl angajaseră în această încercare, păreau acum mai obosiţi decât el. Începură primele dezertări. Una dintre primele persoane care părăsi sala, cu ochii încercănaţi de somn şi faţa contractată de căscaturi reţinute, a fost chiar frumoasa doamnă care îl stârnise pe acest demon muzical. Alţii o urmară în vârful picioarelor, în timp ce eroicul pianist, mereu mai exaltat, se dăruia unor improvizaţii delirante. Eram aşezat lângă pian şi îl priveam. Nu dădea nici un semn de oboseală: mâinile sale agile şi delicate, foarte albe, neobosite, alergau pe claviatură, mereu mai repede, mereu mai sigure. Figura sa gravă şi austeră era transfigurată. Devenise aprinsă, ca sub o febră violentă; ochii săi, pe jumătate închişi, priveau în sus, ca şi când ar fi ascultat acordurile şi temele unei muzici cereşti, concepută de un zeu.

Părea atât de răpit, de posedat, de extaziat, încât nimeni nu îndrăznea să se apropie sau să-i vorbească.

Se făcuse două noaptea şi aproape toţi ascultătorii, sătui şi adormiţi, dispăruseră. Nu mai rămăseseră decât doi melomani fanatici în fundul sălii, un tânăr şi o tânără ce păreau imobilizţi pe scaune de această vrăjitorie sonoră. Cu toate acestea, după ora trei, chiar şi aceştia găsiră forţa să se ridice şi să plece.

Din acest moment, cu toate că mă simţeam zăpăcit de acest fluviu de muzică, am rămas unicul ascultător al celebrului pianist. Ebers, în ciuda a ceea ce spusese la începutul serii, nu părea deloc obosit. Mâinile sale subţiri continuau să mângâie şi să lovească clapele, ca şi când numai.