Prezentarea lui Gog

MI-E ŞI RUŞINE să spun unde l-am cunoscut pe Gog: într-o casă de nebuni.

Mă duceam adeseori acolo, ca să ţin tovărăşie unui tânăr poet dalmat, pe care o pasiune nefericită pentru o umbră (iubita lui era o „regină a ecranului” şi numai pe ecran îi zâmbise) îl condamna la nebunie. Deoarece era de obicei liniştit, directorul acelei pensiuni pentru nebuni pitic de satură, dar uriaş ca grăsime – ne permitea să stăm împreună în grădină. Ici şi colo, la umbra cedrilor şi a castanilor, se aflau mese rotunde de fier şi scaune, ca la cafenele. Infirmieri slabi, îmbrăcaţi în alb, se duceau şi veneau pe la ei, fără să aibă aerul că observă ceva.

Într-o zi foarte călduroasă, pe când şedeam de vorbă cu poetul, un alt pensionar se apropie de masa noastră. Era un monstru cam de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în verde deschis. Înalt, dar rău făcut. N-avea un fir de păr pe cap: nici păr, nici sprâncene, nici mustăţi, nici barbă.

Un boţ inform de piele goală, cu excrescenţe roşiatice. Faţa îi era foarte largă, cu tenul întunecat, aproape violet. Un ochi părea albastru ca cerul, bătând în cenuşiu; celălalt aproape verde, cu dungi galbene de baga. Avea fălci pătrate şi puternice; buzele groase, dar palide, se deschideau într-un zâmbet cu totul metalic, de aur.

Salută pe poet, fără nici o vorbă şi se aşeză lângă noi. Nu deschise gura, dar părea că urmăreşte cu interes discuţiile noastre. Aflai după aceea, de la prietenul meu, că acesta era Gog.

Adevăratul său nume era, se pare, Goggins, dar din tinereţe i se spusese totdeauna Gog şi acest diminutiv îi plăcu, pentru că îl înconjura cu un fel de aureolă biblică şi fabuloasă: Gog, rege în Magog. Se născuse într-una din insulele Hawai, dintr-o femeie indigenă şi dintr-un tată necunoscut, dar cu siguranţă de rasă albă. La şaisprezece ani, îmbarcat ca boy de bucătărie pe un vapor american, se oprise la San Francisco şi trăise ici şi colo, prin California, la întâmplare. După câţiva ani, nu se ştie cum, strânsese câteva mii de dolari şi se mutase la Chicago. Avea probabil geniu pentru business sau un demon în el, căci în puţin timp averea sa în bani deveni enormă, chiar pentru un oraş ca Ohio. La sfârşitul războiului, era unul din oamenii cei mai bogaţi din Statele Unite, adică de pe planetă. In 1920 se retrase, fără prea multe pierderi, din toate întreprinderile şi-si depuse milioanele o parte ici, o parte colo, în toate băncile din lume.

— Până acum, zicea el, eu am fost sclavul banului; de acum înainte, banul trebuie să fie servitorul meu. Nu vreau să aştept, cum fac semenii mei, să cad în mintea copiilor, spre a descoperi lumea şi a mă bucura de viaţă.

De atunci începu, pentru Gog, o viaţă nouă: de cercetări febrile, de călătorii în lungul continentelor, de surprize, de nebunii, de goană. N-avea soţie, nici copii, dar nu-i lipseau linguşitorii, paraziţii, aghiotanţii, consilierii, complicii.

Trebuie să te gândeşti la amestecul periculos care era în el: un semisălbatic plin de nelinişti, care avea la dispoziţia sa bogăţiile unui împărat. Un urmaş al canibalilor, care pusese stăpânire – fără să-si piardă grosolănia – pe cel mai de temut instrument de creaţie şi de distrugere al lumii moderne.

Ignorant la culme, el dori să fie iniţiat în misterele cele mai rafinate ale unei culturi în putrefacţie. Aproape sedentar până atunci, dori deodată să cunoască toate ţările, el, care n-avea o patrie adevărată. Bestial prin origine şi prin vocaţie, el dori să-si procure toate formele epicureismului cerebral al timpurilor noastre.

Mi se păru că în această risipă neînfrânată el dobândise un simţ pervers pentru cele mai extreme ideologii, dar, în acelaşi timp, îşi întărise barbaria originală. Creierul său era câteodată capabil să depăşească cele mai exasperante modernisme, dar sufletul îi devenise mai aspru şi mai crud decât cel al strămoşilor săi materni.

Toată inteligenţa instinctivă, care-l ajutase în jaful legal al miliardelor, o întrebuinţa acum în căutarea de rarităţi şi voluptăţi de tot felul, pentru a-si satisface cele mai neverosimile pofte, capriciile cele mai infame şi mai fantastice.

În şapte ani de viaţă de felul acesta, cheltuise trei pătrimi din capitalul şi din sănătatea lui. Din 1928, el trece din sanatoriu în sanatoriu, veşnic neliniştit şi nerăbdător şi cuprins din când în când de frenezia de schimbare şi noutate. Doctorii încearcă să reţină un oaspete aşa de bun de exploatat, dar nu reuşesc. Nici un alienist nu i-a putut defini boala: unul vorbea de sindrom psiho astenic, altul de dublarea personalităţii, al treilea de alienaţie morală; cei mai mulţi declara că suferă de tulburări multiple şi aşa de înrădăcinate, încât nu permit decât un simulacru de tratament, la întâmplare. După ce stă într-unui din aceste aziluri trei sau patru luni, vrea să fie dus în altul – în cel adevărat – şi devine aşa de furios, încât toţi sunt siliţi să-i facă pe plac.

Când l-am cunoscut, era acolo de puţin timp. Şi ori de câte ori veneam să-l caut pe poetul meu, îl găseam şi pe el. Începu să-mi vorbească: aflai astfel, puţin de la el şi puţin de la medici, toată povestea sa. Conversaţia lui era foarte ciudată: trecea de la o discuţie paradoxală, dar adeseori inteligentă, la ieşiri de o vulgaritate mai rea decât josnică: bestială. Părea că reuneşte în el un Asmodeu cu violenţa lui cinică şi un Caliban, cu oarba lui grosolănie de brută.

Dar lângă mine şedea cu plăcere. Am avut întotdeauna puterea de a potoli pe cei furioşi şi de a îmblânzi pe ne buni, într-o zi, după ce vorbisem mai mult ca de obicei, se urcă în camera sa – locuia singur într-o vilă întreagă, în parcul stabilimentului – şi-mi dădu în păstrare o legătură de mătase verde.

— Citeşte, îmi zise el, aceste file, pe care le-am salvat la ultima debarcare. Sunt aici câteva resturi din vechiul Gog. De acum a sosit ziua în care răsare mai mult decât un soare şi cedez cu maximum de pierdere zdrenţele nopţii.

Găsii, în adevăr, sub mătase, un pachet mare cu foi volante, scrise cu cerneală verde, cu o caligrafie stângace şi greoaie de copil. Le citii pe toate, câteodată cu un zâmbet, câteodată cu dezgust, altădată cu oroare, dar totdeauna, mărturisesc, cu multă curiozitate.

Erau însemnări împrăştiate, pagini de jurnal vechi, fragmente de amintiri, amestecate fără ordine, fără date precise, aruncate într-o englezească oarecare, dar destul de uşor de descifrat.

Nu m-am putut întoarce la vila nebunilor decât după multe zile. Căutai pe Gog, spre a-i înapoia manuscrisul. Mi se spuse că plecase, după un acces teribil şi că nu lăsase nici o vorbă pentru mine. Scrisei la casa de sănătate unde se refugiase, dar nu primii răspuns. Au trecut aproape doi ani şi nu mai ştiu dacă Gog a murit sau dacă mai trăieşte încă.

Presupun şi mi se pare cu drept cuvânt, că-mi lăsase cu intenţie aceste foi şi aceasta a fost şi părerea prietenilor mei pe care i-am consultat. De aceea, m-am hotărât să le traduc – exceptând cinci sau şase prea respingătoare – şi să le tipăresc.

Nu este vorba, după cum se va vedea, de o carte de memorii şi încă mai puţin de o operă de artă. Dar mi se pare că e un document ciudat şi simptomatic: înspăimântător poate, dar de oarecare valoare pentru studiul omului şi al secolului nostru şi, ca document – şi nu cu alt scop – public acest şir de note, cu speranţa că cineva, gândindu-se bine, va recunoaşte utilitatea „abuzului meu de încredere”.

Sper că nu e nevoie să adaug că în nici un caz eu nu pot aproba sentimentele şi părerile lui Gog şi ale personajelor sale. Toată fiinţa mea – care de acum înainte s-a reînnoit prin întoarcerea la Adevăr – nu poate decât să simtă oroare de tot ceea ce crede, spune sau face Gog.

Cine cunoaşte cărţile mele, mai ales pe cele din urmă, îşi va da seama că nu poate fi nimic comun între mine şi Gog. Dar în acest semisălbatic cinic, sadic, maniac, hiperbolic, am văzut un fel de simbol al civilizaţiei cosmopolite, false şi bestiale – după mine – şi-l înfăţişez cititorilor de azi cu aceeaşi intenţie cu care spartanii arătau fiilor lor un ilot beat mort.

Desigur că foarte mulţi, în vremea noastră, seamănă, în realitate, cu Gog. Dar Gog e, după părerea mea, un exemplu deosebit de instructiv şi revoltător, pentru două motive. Primul: că averea i-a permis să facă, fără pedeapsă, multe extravaganţe, stupide sau criminale, pe care mulţi din semenii săi trebuie să se mulţumească să le dorească în vis. Al doilea: că sinceritatea sa de om primitiv îl îndeamnă să mărturisească fără ruşine închipuirile cele mai revoltătoare, până şi pe acelea pe care ceilalţi le ascund şi nu îndrăznesc să şi le spună nici lor înşile.

Gog este, într-un cuvânt, un monstru – şi prin aceasta el oglindeşte, exagerând, unele tendinţe moderne. Dar tocmai această exagerare foloseşte scopului pe care mi-l propun, publicând fragmentele jurnalului său, pentru că se observă mai bine în această exagerare grotescă maladiile secrete (spirituale) de care suferă civilizaţia actuală. Şi n-aş fi publicat aceste foi, dacă n-aş fi crezut că fac o operă utilă pentru cei care le vor citi.

Înştiinţez, în sfârşit, că am tradus exact proza grăbită şi fără podoabe a lui Gog, fără să adaug ceva, fără să suprim sau s-o înfrumuseţez. Nu e vina mea deci, daca această carte nu-i un model de stil.

Ordinea în care sunt aşezate capitolele este aproximativă şi întâmplătoare – aproape cu siguranţă inexactă. Dar n-am putut face altfel. Gog însemna, de obicei, locul, ziua şi luna, nu şi anul şi a trebuit să mă mulţumesc cu o cronologie pur ipotetică.

Aceasta e o foarte mică libertate, în comparaţie cu aceea, mult mai mare, pe care mi-am luat-o: să fac să servesc răul lui Gog pentru binele tuturor.

G. P.