SIR J. G. FRAZER ŞI MAGIA.

Londra, 3 noiembrie.

O ÎNTÎLNIRE neaşteptată şi fericită, în casa unui colecţionar de idoli, mi-a permis să ascult câteva minute cuvintele lui Sir James George Frazer, cel mai mare antropolog, după cât se spune, din lumea întreagă. Pasiunea mea, poate atavică, pentru viaţa sălbaticilor, m-a făcut să răsfoiesc, acum câtva timp, faimosul Golden Bough şi am putut, astfel, să urmăresc mai bine cuvintele ilustrului paleontolog al sufletului omenesc.

Conversaţia, care avea loc în jurul mesei de ceai, s-a oprit asupra magiei, prin dibăcia nevinovată a colecţionarului meu şi Sir Frazer n-a putut să facă altceva decât să ia parte la ea. Deşi e bătrân şi-a lucrat fără odihnă toată viaţa, păstrează încă un aspect îndrăzneţ şi tânăr şi în ochii săi străluceşte focul unei inteligenţe mereu vii —ochii unui judecător amestecat cu un umorist.

— Oamenii moderni, a spus el, privesc magia cu prea mult dispreţ şi spiritele ştiinţifice şi practice privesc cu milă ironică pe vechii vrăjitori, chiar şi pe aceia care fac astăzi studii asupra lor. Toată civilizaţia modernă – şi prin civilizaţie modernă înţeleg pe aceea care a început cu Grecia lui Socrate şi, după o întrerupere de câteva secole, a înflorit şi a dat roade de la Renaştere până la noi – este fiica legitimă a magiei. Toată arta noastră, legile, tradiţiile politice, ştiinţele, au izvorât direct din magia primitivilor. Magia a fost puntea unică şi necesară între animalitate şi cultură. Toţi cei care îşi bat joc de magie sunt fiii şi nepoţii vechilor magicieni şi verii vrăjitorilor care şi azi mai operează printre sălbatici.

Am făcut aluzie la aceste adevăruri ici şi colo în cărţile mele, dar nimeni n-a dovedit că a recunoscut existenţa sau legătura lor. Să începem cu artele. Pentru muzică, proba a fost făcută şi în mod convingător, de un muzicolog francez: Combarieu. Muzica, în vremurile cele mai vechi, nu era decât o ramură a artei descântecelor. Teatrul, cum ştiţi cu toţii, nu e decât o deviere a ceremoniilor liturgice primitive, adică fundamental magice; şi dansul, după cum a demonstrat Hirn, are aceeaşi origine. Despre poezie se poate spune acelaşi lucru: cele mai vechi fragmente, fie din Veda, ca şi din literatura latină arhaică, sunt formule magice, cuvinte puternice, care cu ajutorul ritmului, trebuiau să înlăture relele sau să atragă către noi darurile lui Dumnezeu. Picturile primitive pe care le găsim în peşteri sunt opera vrăjitorilor, care, bazându-se pe unul din principiile esenţiale ale magiei simpatice, se serveau de acele imagini pentru a face norocoasă vânătoarea oamenilor paleolitici. A crea o imagine, însemna, pentru magician, a dobândi o putere asupra lucrului reprezentat. Aceluiaşi motiv se datoreşte şi originea sculpturii: domnia-voastră ştiţi că, chiar şi în evul mediu era obiceiul, pentru a ucide cu siguranţă pe un duşman, să se modeleze în ceară sau în pământ o statuetă care să-i semene, apoi să o străpungi sau să o arunci în flăcări. Ceea ce se întâmpla statuii, resimţea modelul. Sculptura egipteană, aşa de realistă, era un mijloc magic pentru a păstra dincolo de moarte integritatea trupească, pentru învierea aşteptată. Formele cele mai arhaice ale arhitecturii, ca dolmen-ii şi cromlech-ii, serveau, după cum ştim, pentru rituri misterioase, care ţineau mai mult de magie decât de religie. Dacă vreţi o demonstraţie mai amplă, puteţi citi un studiu al prietenului meu Salomon Reinach, apărut în Anthrapologie, în 1903.

Cât despre morală şi legislaţie, am demonstrat amplu într-una din cărţile mele, The Psyche's Task, cum principiile de etică elementară, care dirijează încă viaţa noastră şi inspiră codicele de legi, au fost stabilite şi consacrate de ceea ce noi numim superstiţie şi care se reduce aproape totdeauna la magie. Interzicerile, bazate pe ideea de tabu, sunt la originile moralei noastre. Se credea, de exemplu, că legăturile nepermise între un bărbat şi o femeie erau dăunătoare vânătorii sau rodirii câmpiilor şi de aceea erau interzise cu severitate. S-a născut astfel în oameni oroarea de adulter, care durează, deşi micşorată şi în obiceiurile noastre. Azi adulterul e condamnat pentru alte motive, dar nu s-ar fi ajuns poate să fie condamnat, fără această acţiune pregătitoare a magiei.

Cei dintâi regi ai primelor triburi au fost vrăjitori şi, dacă mai târziu, regii au fost războinici, ei rămăseseră totuşi sub dominaţia celor care deţineau puterea ocultă. Cea dintâi teocraţie a fost o teocraţie a magicienilor asupra războinicilor şi puterea magicienilor asupra războinicilor a fost puterea spiritului asupra forţei. La regii antici se regăsesc totdeauna trăsăturile unui caracter sacru şi magic şi până acum câteva secole se atribuia încă regilor Franţei şi Angliei puterea miraculoasă de a vindeca unele boli, numai prin atingerea mâinii lor. La primitivi, regele-magician trebuia să ofere viaţa sa drept jertfă zeilor, dacă vreo nenorocire lovea poporul; un rest din acest obicei se regăseşte la suveranii moderni, care consideră ca o datorie a lor de a alerga la locul dezastrului, chiar cu riscul vieţii.

Până şi ştiinţa, orgolioasa ştiinţă din timpurile noastre, după cum a şi demonstrat Lenormand, e strâns legată de magie. Magia, în adevăr, presupune că unele fenomene urmează negreşit altor fenomene, fără intervenţia unor voinţe străine, Ea se bazează, ca şi ştiinţa, pe determinism, adică pe o credinţă oarbă într-o realitate ordonată şi omogenă. Magicianul nu pretindea să constrângă faptele, dar cunoscând legăturile lor secrete şi ordinea în care se succedau se mulţumea să imite acel fenomen care era antecedentul natural al fenomenului dorit. Greşelile şi eşecurile sale proveneau din faptul că el nu observase bine legăturile fixe ale acestei înlănţuiri şi prin urmare că s-a bazat pe raporturi mai mult aparente decât reale; dar principiul de ia care pleca era acelaşi pe care s-a edificat ştiinţa modernă. Chiar şi copiii ştiu că chimia a derivat din alchimie, astronomia din astrologie şi medicina ştiinţifică din cea ermetică.

Nu vorbesc de religie, ale cărei raporturi cu magia sunt evidente pentru cine cunoaşte antichitatea: de altfel şi astăzi în multe locuri, ea nu se deosebeşte de cea mai grosolană vrăjitorie. E destul să te gândeşti la favoarea de care se bucură, în ţările cele mai culte, doctrinei teozofice şi şcolile oculte, ca să bagi de seamă că magia, chiar în zilele noastre, corespunde nevoilor spirituale a milioane de oameni.

Civilizaţia noastră întreagă derivă, deci, din credinţele şi din practicile Magiei şi un pesimist ar putea susţine, cu o uşoară sforţare sofistică, despre cultura contemporană, că n-a trecut dincolo de stadiul magiei. Popoarelor le e foame de minuni şi le cer de la toţi: de la demagogi, de la somnambuli, de la electricieni, de la medii, de la ghicitoare, de la profesorii de fizică şi de la chiromanţie. Sălbaticii sunt, fără nici o îndoială, părinţii noştri şi câteodată chiar fraţii noştri; şi magia este marca binefăcătoare, din care au ieşit, cum spuneam la început, artele, morala şi ştiinţele noastre. Intelectualii toţi nu sunt decât vrăjitori evoluaţi, mai prudenţi şi mai clarvăzători.

Sir James George Frazer tăcu şi nimeni nu ştiu ce să răspundă. După câteva minute, genialul antropolog ieşi. Mi-am adus aminte că mama mea era maoră şi înalta părere pe care o am despre mine însumi a crescut din acest moment.