Din misterele Odesei

❖

Gheorghe Paschia

De la misterul neputrezirii unui corp omenesc la misterele cerului.

Noaptea îşi aruncase mantia sa neagră peste oraşul Odesa. În grădina Observatorului astronomic din parcul Sevcenco, profesorul Ioan Ananiev sta pe o bancă aşezată în mijlocul rondului de flori.

Ochii îi erau îndreptaţi spre cer, nu însă şi gândul. Văzuse şi studiase atâtea răsărituri de stele în cei 70 de ani ai vieţii, încât putea să le urmărească gândindu-se în altă parte.

Se pare că se gândea la frumoasa asemănare dintre aprinderea miilor ale unui oraş văzut din largul mării sau de pe creasta unui munte, cu răsăritul puzderiei de stele în amurg de seară.

Sau poate se gândea la necunoscutul, care îl rugase stăruitor la telefon să-l primească pentru câteva minute în seara aceea. Cine poate opri gândurile? Ele zboară unde vrem şi unde nu vrem.

Lătratul lui Hector îi mută privirea de la cer la spre poartă. Un tânăr călăuzit de paznic se apropia, strecurându-se printre florile aplecate pe poteca ce ducea la centrul rondului. Era înalt şi chipeş.

După ce salută, se prezentă scurt: Toma Oceacov.

— Dumneata îmi ceruşi azi la telefon să stăm de vorbă?

— Da! Iertaţi-mă că vă deranjez la o oră aşa de nepotrivită…

— Dacă este aşa, poftim ia loc pe bancă lângă mine, fără să te scuzi. Ora aceasta e nepotrivită pentru dumneata, care lucrezi ziua, nu însă pentru mine care zeci de ani am lucrat mai mult noaptea. Practica astronomică se face noaptea. De aceea îţi dădui ora aceasta.

— Domnule profesor, eu venii în primul rând să vă înmânez această scrisoare. Şi în al doilea rând să facem astronomie.

— Astronomie mai cunosc ceva.

— Şi totuşi mă tem că vom face astronomie, deşi duhovnicul dumitale îmi scrie să-ţi ascult mărturisirea şi să te ajut în câştigarea altui fel de cunoştinţe, zise profesorul, după citirea scrisorii la lumina lanternei.

— Vorbeşte dragul meu, deschis şi fii sigur că îţi voi da cu plăcere din ce am. Bătrânul se coboară în mormânt pentru că nu mai poate să dea din ce are, nu pentru ca să ascundă din ce a agonisit.

— Domnule profesor, ce am de spus pot să rezum în câteva cuvinte: caut pe Dumnezeu! Vreau sa cunosc pe Dumnezeu şi singur nu pot.

— Familia dumitale nu L-a avut? Nu ţi L-au făcut cunoscut părinţii?

— Spre părerea mea de rău, nu-mi cunosc părinţii. Am crescut într-un orfelinat şi am învăţat în şcolile fără Dumnezeu ale statului, ca toţii tinerii de vârsta mea.

— Unde ai auzit vorbindu-se de Dumnezeu, ca apoi să porneşti să-L cauţi, să vrei să-L cunoşti?

— În şcoală şi la atâtea întruniri şi conferinţe ale celor fără de Dumnezeu. Ni s-a spus de atâtea ori că nu există Dumnezeu, am auzit atâţia vorbitori încercându-se să dovedească neexistenţa lui Dumnezeu, am văzut atâtea filme contra lui Dumnezeu şi atâtea cărţi, încât au început să încolţească în mine întrebări ca acestea: „Dacă nu există Dumnezeu de ce se vorbeşte şi se scrie atât de mult despre El? Dacă nu există Dumnezeu, de ce atâta luptă contra Lui? Nu se luptă nimeni cu un duşman care nu există”.

— Apoi, drept şi cinstit lucru este, să dai voie contrarului tău să vorbească, să se apere. La judecată se ascultă amândouă părţile. Cum poţi să spui cine are dreptate şi cine n-are, dacă nu laşi ca amândouă părţile să aducă mărturii?

— De ce nu se dă voie celor care spun că există Dumnezeu să vorbească şi să scrie? Ascultând amândouă părţile noi am vedea unde este adevărul. Am cugetat bine sau nu?

— Ai cugetat bine, dragul meu; dar de mult timp gândeşti aşa?

— N-aş putea să vă spun exact anii. Din şcoală. Întrebările acestea, însă şi altele asemănătoare au început să mă chinuiască mai ales de când am văzut corpul neputrezit al Nataliei Gladcova de la Facultatea de Medicină.

— Interesant. Îmi închipui că te-a dus să vezi pe Natalia Gladcova pentru ca să câştigi noi cunoştinţe, cum se câştigă când se cercetează muzeele; nu să te tulbure.

— Nu m-a dus nimeni. Cred că ştiţi că la puţin timp după ce s-a găsit neputrezit corpul Gladcovei şi a fost dus la Facultatea de Medicină, nu s-a mai dat voie publicului să-l vadă. Nici pe şcolari nu i-a mai dus să-l vadă, cum făcuseră la început. Sau, dacă se vizita muzeul medical, nu li se arăta vizitatorilor corpul Gladcovei. Putea să vadă orice obiect din muzeu, afară de acesta. Aşa era ordinul. Şi cei ce intrau în muzeu cereau să vadă întâi corpul Gladcovei.

— Va să zică, dumneata l-ai văzut înainte de a se da ordin să nu fie arătat publicului?

— Nu! L-am văzut după aceea.

— Cum l-ai putut vedea atunci şi ce te-a făcut să te duci să-l vezi?

— Îmi veniseră la ureche zvonurile, care circulau mult în vremea aceea din gură în gură şi mai circulă şi acum. Anume: se spunea că Natalia Ivanova făcuse cu banii ei un orfelinat pentru băieţii fără părinţi, o şcoală primară şi o biserică pe care le întreţinea din avutul ei. La moarte, toată averea – destul de mare – o lăsase prin testament acestor instituţii create de ea.

După revoluţie, comuniştii au desfiinţat instituţiile Gladcovei. Biserica a fost transformată în club şi mai apoi în dormitor pentru agenţii N. K. V. D.-ului. N-au dormit însă, mult timp liniştiţi poliţiştii, căci a început să apară o fantomă, care le-a stricat pofta de somn.

Chipul vaporos al unei femei ieşea din podea, se plimba agale prin dormitor şi dispărea ca şi cum s-ar stinge o lumânare. Azi a fost văzut unul, mâine altul, până când n-a rămas nimeni dintre cei care dormeau acolo, să nu-l fi văzut. Au raportat şefilor, dar au fost luaţi în râs.

A râde de suferinţa altuia înseamnă a-i spori această suferinţă, nu a-i potoli-o. Şi poliţiştii sufereau. Dormitorul devenise pentru ei o cameră de chinuri. Ei care arestaseră atâţia, ajunseseră prizonierii unei fantome. Plănuiau să-i vorbească, s-o lovească, s-o împuşte, dar când apărea încremeneau. Mâinile şi picioarele înţepeneau, iar gura li se încleşta. Numai cu ochii o puteau privi. Fantoma apărea şi dispărea ca un abur fără să facă cuiva vreun rău.

Fiindcă niciunul dintre ei, de frică, nu voia să mai doarmă în fosta biserică, şefii, cei ce râseseră la început au venit şi au dormit şi ei cu ceilalţi, câteva nopţi. Au văzut fantoma şi au rămas încremeniţi la fel ca subalternii lor.

Ce să facă? Să părăsească biserica, le era ruşine de cei mai mari ai lor şi de popor. Să stea, iar nu puteau, pentru că le era frică. Nu era altă scăpare decât s-o dărâme. Cineva a dat însă ideea să se sape mai întâi sub podea în locul unde se zărea ieşind regulat fantoma spre a se vedea ce este acolo.

Aşa au făcut. Au săpat şi au găsit trei morminte. În două din ele s-au găsit numai câteva oase. Cei ce fuseseră înmormântaţi acolo putreziseră complet. În mormântul al treilea însă, corpul unei femei cu totul neatins de putreziciune. La fel erau hainele. Le-au dus la Facultatea de Medicină, spre a fi studiat.

Medicii l-au spălat cu benzină, cu terebentină şi cu alte lichide chimice. Au analizat carnea, dar n-au aflat nici o substanţă străină corpului omenesc curat.

Au aşezat apoi corpul pe acoperişul clădirii să-l bată vântul, să-l ardă soarele şi să-l plouă. Nu s-a schimbat însă cu nimic.

Au analizat îmbrăcămintea şi pământul gropii unde fusese înmormântat. N-au găsit nimic care să facă trupurile să nu putrezească.

Au voit să analizeze şi coşciugul de zinc, dar nu mai aveau ce, căci îl mâncase rugina. Fiindcă nu puteau să spună de ce n-a putrezit în zecile de ani cât a stat îngropat – aflaseră al cui e – au oprit poporul să vină să-l vadă. Îl văzuseră însă destui. Aceştia spuseseră rudelor, aşa că în câteva zile toată Odesa ştia povestea corpului neputrezit al Nataliei Gladcova.

Mie mi-au vorbit mai mulţi de acest mister. De câte ori auzeam povestea, de atâtea ori mi se întipăreau în minte întrebările: De ce nu putrezeşte? De unde vine acea putere care înfrânge legile firii? Nu este oare aceasta un semn spre învăţarea oamenilor?

Nu are nici o valoare timpul cât a trecut de la aflarea corpului Nataliei Gadcova, până când am auzit eu de istoria lui şi nici cât am stat până când m-am hotărât să fac tot ce e cu putinţă unui om pentru ca să-l pot vedea. Fapt e, că întrebările noi s-au adăugat la întrebările vechi şi mi s-a sporit frământarea lăuntrică.

Cei ce îmi vorbiseră despre Gladcova, de câte ori mă întâlneau mă întrebau: „Ai văzut-o?” Şi la răspunsul meu negativ, unii dintre ei nu-si puteau opri mustrarea blândă: „Păcat! Cazuri ca acesta nu se întâlnesc decât la sute de ani şi nu oriunde. Dacă ar fi la sute de kilometri depărtare, ai avea motiv să spui că nu poţi lipsi de la slujbă, că nu ai la îndemână bani pentru călătorie şi altele de felul acesta; dar când este numai la câteva sute de metri, ai să zicem un kilometru şi nu-ţi trebuie mai mult de o oră pentru drum, ce te opreşte să nu te duci să vezi un lucru ce iese din comun?”

Pentru ce stăruiau atât de mult prietenii mei să mă duc să văd corpul neputrezit al Gladcovei, nu ştiu. Poate cei credincioşi o făceau cu gândul să mă câştige pentru convingerile lor. Cei necredincioşi vor fi avut şi ei scopul lor. Pe faţă nimeni n-a cutezat să-mi spună.

Eram ca o maşină de aburi sub presiune. Simţeam din ce în ce mai mult în mine o voce care îmi poruncea: „Du-te şi vezi!”

M-am dus. Cu ajutorul unor prieteni, în mod secret am intrat în muzeul Facultăţii de Medicină şi mi s-a arătat corpul neputrezit al Nataliei Gladcova.

Dar n-aş vrea să vă plictisesc cu descrierea unui lucru pe care poate la-ţi văzut sau vi s-a mai vorbit despre el.

Dragul meu, nu toţi privesc la fel lucrurile. Acelaşi lucru impresionează într-un fel pe unul şi într-altfel pe altul. Lucru este acelaşi; simţirile oamenilor sunt diferite.

Iată, spre exemplu, toţi vedem cerul înstelat; cu toate acestea câţi caută să-i prindă nespusa frumuseţe? Câţi rămân impresionaţi de măreţia lui? Puţini, foarte puţini şi în diferite feluri.

Astronomii sunt obişnuiţi cu misterele. Poate de aceea îmi place să aud vorbindu-se despre ele. Continuaţi deci vorbirea despre misterul neputrezirii corpului Nataliei Gladcova, fiindcă, ocupându-te de un mister, chiar dacă nu-l pătrunzi, de multe ori ajungi să cunoşti alt mister.

Columb n-a plecat să ajungă pe apă în India şi în loc de India s-a pomenit în America?

Mai târziu, din America, continuându-se drumul lui Columb, în aceeaşi direcţie, s-a ajuns în India. Misterul Indiei a descoperit deci, misterul Americii, iar misterul Americii a ajutat să se lămurească misterul Indiei.

De unde ştii că misterul neputrezirii corpului Nataliei Gladcova nu ne va duce la un mister prin care se va explica, chiar acest mister al neputrezirii? Sau dumneata nu socoteşti neputrezirea corpului Nataliei Gladcova un mister?

Adevărul este acesta: părerea pe care mi-o formasem din spusele altora, despre neputrezirea corpului Nataliei Gladcova mi s-a schimbat, când eu însumi am văzut corpul. Alta e părerea mea acum şi nu ştiu dacă nu se va schimba mâine, poimâine.

Oricât dar ar avea cineva de a descrie un lucru şi oricât de bogată ar fi închipuirea ascultătorului, nu se poate forma aceeaşi icoană în minte, ca atunci când tu însuţi vezi lucrul şi-l cercetezi cu toată luarea aminte.

Am văzut corpul Nataliei Gladcova. L-am privit cu toată atenţia şi nu-mi venea să cred ochilor. Mi se spusese că stătuse în pământ 30-40 de ani. Îmi închipuiam că a mai rămas din corp ceva pietrificat, ceva asemănător cu carnea, fapt care a făcut pe oameni să se mire, ştiind că de la cei mai mulţi dintre semenii lor, în mai puţini ani nu rămâne nimic. De multe ori nici oasele nu se mai cunosc.

În nici un caz, nu mă gândeam să văd carne aşa cum este carnea noastră. Dacă n-aş fi ştiut că e moartă, aş fi spus că e vie.

Am pus mâna pe ea. Era puţin mai tare decât carnea noastră. Mi s-a spus că este aşa de când a fost ţinută săptămâni întregi la soare, ploaie şi vânt pe acoperişul clădirii. Din această cauză are şi o rumeneală asemănătoare cu aceea unui pui fript în cuptor. Când au dezgropat-o şi au adus-o în muzeu era moale cum e carnea omului viu şi de aceeaşi culoare. Eu am văzut-o şi am pipăit-o – m-a asigurat călăuza mea.

Am rupt puţin din pânza cu care o dezgropaseră. Era rezistentă ca şi cum ar fi fost nouă.

Am mirosit corpul. Nici un miros. În această privinţă n-aş putea asemăna pe oamenii vii cu Gladcova, pentru că ei nu totdeauna sunt fără mirosuri de voie sau fără de voie, cu ştiinţa sau fără ştiinţa lor.

Explicaţiile ce mi s-au dat cu privire la analizele medicale şi rezultatele lor, nu se deosebeau de cele pe care le auzisem din gura prietenilor mei. Ştiinţa medicală a declarat scurt: mister.

A rugat pe călăuza mea să-mi arate şi corpuri îmbălsămate. Aceasta pentru că unii medici, se zice, că declaraseră, că „ne-am afla în faţa unui caz de îmbălsămare cu un balsam necunoscut”. Alţii se fereau să spună că ne-am afla în faţa unui mister, ci numai în faţa unui misterios balsam. Dacă aş fi vorbit cu ei, i-aş fi rugat să mă lămurească: ce deosebire şi asemănare este între cuvintele mister şi misterios.

Am fost în faţa unui dulap cu geam în care era capul îmbălsămat al unui copil. Deci, partea cea mai puţin muşchiuloasă din corpul omenesc. Când călăuza a deschis uşa dulapului, s-a revărsat o duhoare aşa de grea, că nimeream batista în buzunar ca să îmi astup mai repede nasul. Şi era destul formol înăuntru ca să nu mai pomenesc de alte săruri conservatoare. Puterea lor conservă carnea, într-o oarecare măsură câteva luni, rar câţiva ani.

Am văzut şi o bucată dintr-un faraon egiptean. Era pietrificată. Câtă deosebire între aceste între aceste bucăţi din corpul omenesc îmbălsămate şi corpul neîmbălsămat al Nataliei Gladcova.

La ieşire am fost condus pe lângă uşa morgii. Se zăreau înăuntru câteva cadavre şi de curiozitate am intrat să le văd.

De când au murit aceşti oameni? Am întrebat pe şeful morgii.

Doi de o zi, unul de două zile şi altul de trei, răspunde el.

Pe toate se cunoşteau semnele intrării în putrefacţie. Şi erau într-un fel oarecare îmbălsămate.

Dacă n-ar fi fost îmbălsămate, ce s-ar fi întâmplat?

Nu puteam să stăm aici, căci suntem în timpul căldurilor de vară. Corpurile neîmbălsămate în timpul acesta se buhăiesc şi încep să curgă după 24 de ore.

M-am gândit la Gladcova, după ce am auzit aceste cuvinte.

Ea a fost pusă pe acoperişul clădirii, pe un timp la fel de călduros şi încă în bătaia directă a razelor soarelui mai multe zile la rând. De ce nu s-a stricat şi corpul ei? Mister.

O voce chema pe profesor la telefon, aşa că se întrerupse convorbirea. Tânărul Toma, rămas singur, fiindcă şi Hector însoţise pe stăpân către birou, privi de jur împrejur, spre a-si da seama mai bine unde se află, pentru că la sosire fusese atent mai mult la felul cum Hector îşi făcea datoria, decât la plantaţia prin care era condus de paznic.

Răzoare de flori se înşirau de la poartă până la clădirea Observatorului, pe o distanţă de 100 de metri. Între multele flori de toate culorile, alba regină a nopţii îşi risipea cu dărnicie parfumul îmbătător.

Dincolo de răzoarele de flori şi paralele cu ele se aliniau rânduri de pomi, ce începuseră să-si plece crengile sub povara rodului îmbelşugat.

Sorbind aerul curat, ce venea adietor dinspre mare Toma începu să păşească gânditor pe aleile acestei plantaţii de flori şi pomi, având grijă să nu se depărteze prea mult, spre a vedea când se reîntoarce profesorul.

De abia acum, după ce mersese câteva minute, îşi dădu seama observatorul astronomic este în mijlocul unei grădini măreţe. Trecuse de atâtea ori prin parcul Sevcenco, mergând să se plimbe pe malul mării, sau ducându-se la serbările de pe stadionul dintre Observator şi mare, dar nu băgase de seamă că grădina ce înconjura Observatorul are câteva pogoane întindere.

Linişte mormântală. Nu se auzea decât foşnetul lin al frunzelor, ca un susur de izvor, sus pe cer e tăcere şi mai mare. „Cum se învârtesc atâtea stele ca şi luna, fără să facă cel mai mic zgomot? Sau dacă fac zgomot cum de nu ajunge până la noi? Acesta o fi unul din misterele cereşti de care vorbea adineauri profesorul”.

Coborându-si privirea de pe cer, Toma zării turla Observatorului, „ce-ar fi dacă m-aş uita şi eu cu luneta din această turlă, să văd mai bine aştri? Profesorul de la început s-a arătat binevoitor să facem astronomie…”

Lătratul lui Hector îi întrerupse gândul şi privirea. Se întorcea cu profesorul de la telefon şi nu-l mai recunoştea. Poate din cauză că-si părăsise locul unde fusese lăsat cu un sfert de oră mai înainte.

Domnule Toma, te rog să mă ierţi că te-am lăsat cam mult singur. Poate ai citit prin ziare, că în curând vom avea eclipsă totală de soare. Ea se va vedea complet numai din Siberia; de aceea o mulţime de savanţi străini au cerut aprobarea ţării noastre să meargă acolo, spre a-i studia toate fazele.

Fiindcă noi ne-am închis între graniţe, cum se închisese altă dată China între ziduri, stăpânirea noastră nu ştie ce să facă: dacă nu le aprobăm, o să ni se spună că am îngrădit ştiinţa, deci suntem înapoiaţi, dacă le aprobăm, o să vadă unele stări sociale din ţară, care nu ne-ar conveni să le cunoască străinătatea.

Dar să lăsăm această chestiune, ca să nu fim învinuiţi că facem politică contrară regimului. Să amânăm şi continuarea convorbirii noastre pentru mâine seră, dacă nu te superi.

Eu urmăresc strălucirea unei stele variabile şi se apropie ora când trebuie pusă sub observaţie. Dacă îţi face plăcere observarea şi studiul stelelor, poţi să mă însoţeşti la acest ospăţ ceresc.

Cu câteva minute mai înainte, tocmai mă gândeam să vă rog în acest scop.

Gând la gând cu bucurie, cum se spune.

Fiindcă aţi amintit de stelele variabile, v-aş ruga, până vom ajunge la turnul Observatorului, să-mi explicaţi în câteva cuvinte, ce se înţelege printr-o stea variabilă*

Bine zici. Să folosim orice timp. Sunt unele stele care îşi schimbă strălucirea în câteva ore, în câteva zile, săptămâni, luni sau ani. Un fel de cameleoni cereşti. Pentru aceasta se numesc stele variabile. Timpul cât trece până se repetă, de la început, aceeaşi schimbare, se numeşte perioada stelei variabile.

Să luăm ca exemplu una din stelele variabile cele mai cunoscute: steaua Algol din constelaţia Perseu, destul de strălucitoare şi foarte vizibilă cu ochiul liber. Să o observăm în momentul luminozităţii sale minime.

Începând din acest moment strălucirea sa creşte rapid, încât după 5 ore lumina s-a triplat. Timp de 60 de ore ea rămâne aproape constantă. Pe urmă în 5 ore scade brusc pentru a-si relua aceeaşi strălucire minimă, adică la 70 de ore după epoca iniţială. După aceea strălucirea creşte iarăşi brusc şi aşa mai departe.

Deci perioada este de aproximativ 70 de ore, exact: 68 de ore, 49 de minute. Dimpotrivă, steaua numită Mira Ceti, prima stea variabilă, descoperită în 1596, prezintă o perioadă de variaţie ce trece de 2 ani.

Cefeidele, descoperite la sfârşitul secolului al XIII-lea sunt tipul stelelor, ale căror variaţiuni de strălucire nu se por explica. Cauza variaţiunilor de strălucire este încă un mister.

Spunând ultimele cuvinte, profesorul suci cheia în uşa turnului. Cu lanterna în mână, începură apoi să suie pe scara de fier în spirală. În vârful scării o altă uşă fu deschisă şi intrară în cea mai de sus cameră a turnului.

Camera ca şi turnul este rotundă şi în loc de tavan are o căciulă de metal. Din mica firidă săpată în perete un bec electric îşi aruncă slabele raze de lumină prin pânza neagră aşezată în loc de uşiţă.

În mijloc o lunetă aşezată pe un picior de fier pare un tun antiaerian în aşteptare. Lungimea şi grosimea ei se apropie mai mult de dimensiunile ţevii unui tun de câmp, decât de acelea ale ţevii tunului antiaerian sau al artileriei grele. Pe lângă pereţi patru scaune şi o scară dublă. Asta este toată mobila.

Profesorul trase de o funie şi o doagă metalică se desprinse din cupolă, deschizându-se astfel o fereastră din creştetul căciulii de fier până la marginea ei de jos.

Altă funie învârti căciula turnului pe scripete până ce fereastra veni în dreptul stelei căutate. Luneta fu îndreptată pe fereastră către stea.

După câteva ochiri de tunar bătrân, profesorul strigă: „Iat-o! O găsii!” O privi câteva minute cu atenţia încordată a vânătorului ce urmăreşte fiecare mişcare a vânatului. Lăsă după aceea luneta, notă ceva pe un caiet şi privind cu ochii liberi pe lunguiaţa fereastră zise:

Se apropie nişte nori destul de mari. O să-mi acopere steaua, dar nu-i nimic, pentru că, o să îndreptăm luneta către altele. Să privim mai întâi luna! Ai văzut luna cu luneta până acum?

Da! Cu lunetă de stradă.

Luneta observatorului nostru e mult mai mare şi mai precisă.

Funia puse din nou în mişcare căciula de fier până ce fereastra veni în dreptul lunii. Mânuind scara cu stânga şi luneta cu dreapta, profesorul o ochii în câteva secunde.

Poftim, priveşte şi să-mi spui ce vezi.

Suind două trepte ale scării, Toma privi prin lunetă ochind ca şi profesorul.

Ce frumoasă este! Bine a spus poetul când a asemănat-o cu un glob de aur, dar mi se pare mai strălucitoare de cât aurul. O mulţime de găurele îi scobesc faţa, parcă ar fi zăcut de bubat.

Închipuie-ţi ce peşteri mari trebuie să fie în lună aceste gropiţe pe care noi le vedem de la 384.000 de kilometri aşa de mici, ca nişte semne de bubat. Luna este foarte aproape de pământ faţă de planete şi stele. Cu o sfoară lungă de aici până la lună am încinge pământul cam de 10 ori, pe când cu o sfoară lungă de aici până la planeta Venus am încinge pământul de 1050 de ori. Fiindcă veni vorba de Venus s-o vedem şi pe ea.

Aceleaşi mânuiri de frânghii, învârtituri ale cupolei şi ochiri cu luneta şi Venus fu prinsă.

Iată pe cea mai cântată dintre planete în antichitate! Cum vi se pare?

Frumos luceafăr! Dar mi se pare mie sau cu adevărat arde? Parcă văd o mulţime de gaze luminoase frământându-se la suprafaţa ei.

Din cauza atmosferei se vede aşa. N-ai frică, n-are să se întâmple nimic cu ea, chiar acum, când o priveşti dumneata.

Nu ştiu dacă cu Venus se întâmplă ceva sau cu luneta, pentru că aud nişte ţăcănituri de ceas.

E ceasul care mişcă luneta după cum se învârteşte pământul. Fără acest ceas Venus ar fugi din faţa lunetei fixată în poziţia de la început. Cu el putem s-o observăm toată noaptea fără ca să mişcăm luneta.

Mulţumesc, domnule profesor, e destul pentru seara aceasta.

Nu e chiar aşa de târziu. Dacă vrei, mai putem vedea ceva dintr-atâtea câte se pot vedea şi merită să le vedem pe cer.

Simt că e frumosul cerului, ca orice frumos, ispiteşte, captivează, nu te mai saturi privindu-l. De aşi şti că nu e prea mult v-aş ruga să-mi arătaţi numai atât: o regiune din calea Lactee şi câteva stele colorate.

Şi nu văzuşi decât puţin din câte se pot vedea.

În timpul acesta o rachetă cerească lumină văzduhul căzând în mare. Ea atrase privirea celor doi observatori şi schimbă convorbirea.

Iată o altă frumuseţe a cerului. Căzu o stea, zise profesorul.

Toma se uită la profesor cu o vizibilă mirare în ochi.

Aşa spune lumea. Adevărul nu este acesta, fiindcă stelele nu cad. Şi totuşi căzu ceva şi încă cu o cădere de lumină frumoasă la vedere. Lumina aceasta căzătoare ne aminteşte de o alta mult mai mare şi mai frumoasă, numită cometă. Dar putem vorbi despre comete mergând spre poartă, aşa cum vorbirăm despre stelele cu lumina variabilă venind spre Observator.

Profesorul Ioan întorcându-se în camera turnului se mai uită odată în lunetă, spre a-si vedea steaua şi însoţit de Toma se coborî pe scara pe care se suiseră. Jos fură întâmpinaţi de Hector, care făcuse de santinelă lângă uşă tot timpul cât ei stătuseră în turn. Fu răsplătit cu o mângâiere pe frunte. Din gudurări se vedea că se mulţumeşte şi numai cu atât. Şi de ce nu s-ar fi mulţumit, când este ştiut că de multe ori, mângâierea venită de la cei mai mari face mai mult decât o masă pusă sau o pungă cu bani.

Începurăm să vorbim despre comete, zise profesorul, despre cei mai misterioşi aştri din câte se pot vedea cu ochiul liber sau cu instrumente optice.

Astronomii nu se mulţumesc, ca ceilalţi oameni numai cu privirea aştrilor cereşti şi cu bucuria culeasă din frumuseţea lor ci le şi studiază. Aşa au făcut şi cu cometele, le-au studiat, dar spre părerea lor de rău n-au aflat prea multe lucruri despre ele. Misterul e mai mare în viaţa cometelor, decât în aceea a celorlalţi luminători ai cerului.

Astronomul Bladet – recunoscut ca cel mai mare specialist în comete – a izbutit să dea la lumină multe despre comete, pătrunzând prin necunoscutul lor, dar suntem încă departe.

Toţi astronomii sunt de acord în a mărturisii că aceste comete sunt constituite dintr-un roi de meteori, adică din particule solide ce călătoresc împreună. Lumina ce o primim de la comete se compune din două părţi: o parte venită de la soare şi reflectată şi a doua parte este lumina lor proprie.

Se întâmplă adesea, ca nucleul cometei să se sfarme, semănând în drumul său o puzderie de meteoriţi, ce continuă să urmeze aceeaşi orbită. Când micile particule solide în care s-a transformat cometa, pătrund în atmosfera pământului, se aprind din cauza frecării şi dau astfel naştere unei adevărate ploi de stele căzătoare.

Se văd destul de des ploi de stele căzătoare. Cea mai vestită este însă aceea formată din sfărâmăturile cometei Biela. La 27 noiembrie 1872, calculul arăta că dubla cometă Biela trebuie să treacă prin vecinătatea Pământului. Se ştie că sunt comete, care trec regulat la anumiţi ani pe lângă planeta noastră. Aşa este cometa Halley, care trece pe meleagurile noastre atmosferice la fiecare 76 de ani şi căreia i s-au înregistrat toate apariţiile, începându-se din anul 476 î.e.n.

Deşi aşteptată cu nerăbdare, cometa Biela nu veni în ziua de 27 noiembrie 1872, sau mai bine zis nu se văzu. În schimb oamenii putură admira o splendidă ploaie de stele căzătoare.

Acelaşi fenomen se repetă în 1885 şi aceasta fu într-adevăr una din cele mai frumoase privelişti, din câte ne-au fost dat să admirăm.

Timp de mai multe ore, de la 6 la 9 seara, cerul rămăsese brăzdat de mii de mii de traiectorii luminoase. Ai fi crezut că toate stelele se desprind de pe bolta cerească. Cerul întreg nu mai era decât un imens foc de artificii, tăcut, dar profund de mişcător, dacă nu neliniştitor.

În Haute-Provence din Franţa, mulţumită purităţii atmosferei, fenomenul putu fi văzut în toată splendoarea şi amploarea sa. Locuitorii s-au speriat puţin. Pe la ora 9 seara, li s-a uşurat însă sufletul văzând potolindu-se ploaia de foc şi liniştea revenind iarăşi pe cer.

Ploaia de foc a durat atât de mult din cauza mărimii cometei deşi zbura cu o viteză de zeci de kilometri pe secundă.

Cometa văzută în anul 1811 avea coada de 170 de milioane de kilometri, iar cea văzută în 1843 nu mai puţin de 300 de milioane de kilometri, deci mai mare ca depărtarea de la pământ la soare, care este numai de 150 de milioane de kilometri.

Ţăndările mai mari ale cometei sfărâmate se numesc meteori sau bolizi. Ei cântăresc de la 5 Kilograme la 200 de tone, fier aproape curat. Numai în Franţa se zice că ar cădea câte 5 în fiecare an, dar nu mai mari de 5 kilograme.

Cel mai mare bolid este căzut în Siberia la 30 iunie 1908. În acea zi, pe la ora 7 dimineaţa, locuitorii unui sătuc din Siberia spun că au văzut meteorul năpustindu-se asupra unei păduri. A izbucnit numaidecât un val de fum, înalt de 20 de kilometri, dogorind până la 65 de kilometri depărtare. Lumina exploziei s-a văzut de la 850 de kilometri iar izbitura a fost atât de năprasnică încât, la depărtare de 7000 de kilometri oameni şi cai au fost daţi peste cap, iar în Batavi, la Washington şi Postdam s-a simţit un adevărat cutremur de pământ. Cât despre pădure, ea a fost prefăcută în scrum, pe o rază de 30 de kilometri.

Savantul rus Astapovici apreciază greutatea bolidului la 200 de tone, iar compatriotul său Kulik crede că masa lui trebuie să fi fost de mii de tone, dar s-a sfărâmat în spaţiu. Dacă ar fi căzut cu 4 ore şi 47 de minute mai devreme, ar fi lovit Petrogradul.

Germanul Hoffmeister a observat că meteorii alcătuiesc în spaţiul sideral un adevărat curent, un fel de fluviu care curge de-a lungul cerului, din constelaţia Pleiadelor până aceea a Scorpiei. Ar fi un fel de nor mişcător de pulberi cosmice.

H. Muller şi W. Becker afirmă că sistemul nostru planetar pluteşte în mijlocul unui nor de pulberi cosmice sau nebuloasă de reflexie.

— Dacă este aşa cum spun aceşti învăţaţi s-ar putea ca într-o zi pământul să se întâlnească cu un nor de meteoriţi. O ploaie de meteoriţi căzută pe Pământ în felul meteoritului căzută în Siberia şi s-a terminat cu noi şi cu toate vieţuitoarele şi plantele.

— Aşa ar fi dacă aştri şi bucăţile rupte din ele s-ar învârti sau s-ar plimba prin văzduh la voia întâmplării. Până acum s-ar fi ciocnit între ele oricât de mare este distanţa care le desparte şi n-ar mai fi decât o pulbere în tot spaţiul.

Fiecare astru se învârteşte şi călătoreşte în spaţiu după legi pe care Creatorul i le-a dat, chiar de când l-a făcut. Să presupunem că soarele în învârtirea lui s-ar depărta numai cu puţin de pământ. Ce s-ar întâmpla? Noi, toate animalele şi plantele am îngheţa de frig şi am muri. S-au să ne închipuim că Pământul învârtindu-se în jurul Soarelui s-ar apropia mai mult decât trebuie de el – şi cu neputinţă n-ar fi – pentru că nu e priponit, într-o clipă am fi prefăcuţi în scrum.

Nu s-a întâmplat acest lucru şi nădăjduim să fim fericiţi şi în viitor, pentru că pământul, planetele şi toţi aştri îşi respectă legile date lor de Creator.

Ce învăţătură tragem de aici? Că aştri nu s-au născut la întâmplare, ci că au fost create de o Fiinţă inteligentă şi atotputernică. Pe această Fiinţă noi o numim Dumnezeu. Dumnezeu este nu numai creatorul şi legislatorul universului, ci şi Cel ce veghează ca toate să meargă după voia Sa. Şi toate I se supun.

În această privinţă inspiratul astronom francez Camille Flammarion scrie într-o carte a sa – Dumnezeu în natură – aceste cuvinte pe care pentru frumuseţea lor le-am învăţat pe nevăzut, ca un elev silitor la memorizare: „Aştri cu mişcare înspăimântătoare! Focare uriaşe ale vieţii universale, măreţii ale cerului! Voi vă plecaţi ca pruncii sub voinţa dumnezeiască şi leagănele voastre aeriene se mişcă cu încredere sub privirea Celui Prea Înalt.

Voi urmaţi cu smerenie calea trasă fiecăruia dintre voi. O, călători cereşti şi din veacuri îndepărtate, din vârstele neajunse în care ieşiră-ţi din haosul antic voi învederaţi prevăzătoarea înţelepciune a legii care vă conduce…”

Minunata frumuseţe a cerului şi desăvârşita sa armonie au uimit pe învăţaţii necredincioşi sau îndoielnici şi i-au condus la Dumnezeu, autorul lor. Cine cunoaşte minunata creaţie a cerului vizibil nu se poate să nu cunoască şi pe Dumnezeu creatorul lumii văzute şi nevăzute.

Despre căderea meteorilor pe pământ vom vorbi în altă seară. Şi din această ciocnire a lor cu Pământul avem de învăţat.

Dintre pomi se auzi un tuşit. Paznicul da semnalul că e la datorie. Zornăitul cheilor îl arată că îndeplineşte şi slujba de portar. Poate numai noaptea.

Neputrezirea corpului e dovada veşniciei materiei şi a lumii?

A doua seară, la aceeaşi oră, profesorul Ioan Ananiey şi tânărul Toma Oceacov se găseau pe aceeaşi bancă, în mijlocul florilor din grădina Observatorului astronomic.

— Cum te-ai simţit ieri noapte, domnule Toma, după ora de astronomiei? Întrebă profesorul Ioan.

— Şi mulţumit şi nemulţumit, domnule profesor, răspunse Toma.

— Eşti original, pentru că, de obicei, mulţumirea şi nemulţumirea nu pot să stăpânească în acelaşi timp sufletul, nu pot să fie la un loc amândouă după cum nu pot fi la un loc lumina cu întunericul.

— Nici în sufletul meu n-au fost în acelaşi timp, ci pe rând întâi mulţumirea şi apoi nemulţumirea.

— S-a întâmplat ceva?

— Da! Un lucru de puţină importanţă pentru mulţi şi poate şi pentru mine în alte împrejurări decât cea de aseară.

Mă despărţisem de dumneavoastră cu sufletul încărcat de bucurii cereşti. Simţeam în mine nevoia de a frământa cele ce văzusem şi auzisem. Doream să fiu numai eu cu gândurile mele în singurătatea de pe malul mării. Vream să cuget plimbându-mă puţin în liniştea blândă a nopţii şi parcul în care mă aflam la ora aceea îndeplinea toate condiţiile.

Mă apropiam de plaje, când am auzit pe cineva în urma mea:

Unde te duci, camarade?

Să mă plimb, răspund eu.

Ai autorizaţie specială?

Nu!

Vezi că mai este puţin până se opreşte circulaţia.

M-am întors repede înapoi şi am alergat la tramvai, spre a ajunge la timp acasă, căci nu aveam chef să cunosc beciurile poliţiei chiar dacă aş fi fost lăsat singur să cuget acolo.

Niciodată n-am dorit mai mult libertatea ca ieri noaptea. De ce nu este liber omul să facă ce vrea, aşa cum sunt păsările cerului? N-o fi vreun colţ de pământ pe acest glob, unde oamenii să fie liberi?

Geografii vor fi cunoscând vreun ţinut din Africa, Asia sau America, unde oamenii, poate, trăiesc ca păsările cerului. Nu este cu putinţă însă, ca oamenii să trăiască laolaltă, organizaţi în triburi sau state şi să aibă o completă libertate. Trebuie legi anumite – scrise sau nescrise – care să îngrădească libertatea spre binele tuturor.

Ia gândeşte-te, că la ora două din noapte vecinul care locuieşte în camera alăturată cu a dumitale, sau chiar în casa vecină ar avea chef să cânte din gură sau dintr-un instrument oarecare şi nu te-ar lăsa să dormi. Altuia îi place ceasul dumitale, vine îţi bagă mâna în buzunar şi ţi-l ia, în virtutea libertăţii. Ţi-ar convenii?

Nu!

Sunt alte libertăţii la care orice om sănătos are dreptul. Aşa sunt spre exemplu, libertatea conştiinţei şi libertatea cuvântului. Fără libertatea conştiinţei nu este cu putinţă arătarea credinţei religioase, iar fără libertatea cuvântului nu poate fi dreptate. Cine restrânge aceste libertăţi este un tiran.

Natural, pot să fie şi alte feluri de libertăţi, cum este libertatea de a te plimba noaptea cât vrei, libertatea pe care dumneata n-ai avut-o ieri noapte. Eu am trăit timpuri când era această libertate şi cred că ea mai există în multe ţări.

Subliniez libertatea religioasă şi libertatea de a-ţi spune cuvântul, pentru că ele lipsesc azi în ţara noastră. Dacă ele ar fi existat, sufletul dumitale nu ar fi fost chinuit de atâtea întrebări, înainte de aflarea corpului neputrezit al Nataliei Gladcova şi după aceea, cum spuneai ieri seară.

În timpul Nataliei Gladcova au existat aceste libertăţi, deşi poate lipseau altele. Datorită libertăţii religioase Natalia Gladcova a putut să-si arate credinţa ei puternică în Dumnezeu, ridicându-i biserică pentru adorare, a putut să-si arate iubirea faţă de aproapele, înfiinţând orfelinatul şi şcoala pentru copii fără părinţi.

Dar era vorba ca în seara aceasta să-mi spui ce-ai făcut după ce ai văzut corpul neputrezit al Nataliei Gladcova. Te rog, continuă istorisirea, pentru că îmi închipui că nu te-ai mulţumit numai să-i vezi corpul neputrezit, ci ai căutat să afli viaţa şi să cunoşti mai în adânc părerea oamenilor, fie ei de ştiinţă sau de credinţă, în ce priveşte misterul neputrezirii.

Chiar aşa am şi făcut. Am căutat pe toate căile să aflu pe vreun elev al şcolii ei, sau pe cineva care a cunoscut-o direct. Nu mi-a fost uşor, din cauza ochiului mereu bănuitor al poliţiei, după cum ştiţi.

Să vă spun drept, mi-a fost teamă şi când m-am dus la părintele Gheorghe de la biserica cimitirului. De aceea am şi întârziat atât până am luat hotărârea să mă duc. Biserica cimitirului fiind singura biserică deschisă în Odesa şi în toată Transnistria, mi-am închipuit că sunt destui agenţi care să observe şi să noteze pe cei care vin la biserică. Mi-am dat seama, când am fost, că nu-i uşoară sarcina poliţiştilor între miile de oameni, care stau şi cântă în jurul bisericii neavând loc înăuntru. Credinţa şi evlavia acestor oameni mi-au întărit curajul şi hotărârea cu care mă duceam la duhovnic. Tot acestor credincioşi le datorez îndrăzneala de a fi venit la dumneavoastră aici. Nu mă gândeam la mine, ci la dumneavoastră.

N-ai nici o teamă, domnule Toma, zidurile ce înconjoară Observatorul, după cum ai văzut, sunt tot aşa de mari ca acelea ale unei cetăţi. Dacă un agent al poliţiei ar vrea să sară peste ele, nu i-ar fi aşa de uşor. Apoi Hector simte şi pasărea care zboară peste pomi, după cum, poate ai observat. Asta când ar vrea să intre fără voia mea, pentru că nu mă opun să stea o sută în curte, în camerele Observatorului sau pe acoperişul lui.

Poliţia ştie că eu sunt credincios. Ştie că mă duc regulat la biserica cimitirului şi că acolo cânt cu toţi credincioşii la serviciile divine. Ştie de asemenea că la mine vin tineri şi bătrâni. O fi socotind poate, că vin numai pentru observări sau lămuriri astronomice. Asta nu ştiu. Dar chiar dacă ştie că eu sunt un fel de duhovnic laic pentru mulţi tineri, nu mă tem.

Eu ştiu că, dacă nu m-au trimis până acum la strămoşii mei sau cel puţin la tăiat lemne în Siberia, au făcut-o pentru că au nevoie de cunoştinţele mele, aşa cum au făcut şi cu alţi profesori sau tehnicieni din generaţia mea. Le stau la dispoziţie oricând. Dumnezeu nu m-a găsit până acum vrednic să-L mărturisesc în suferinţă şi mă tem că nu-mi va da coroana de martir nici în viitor. Fericiţi cei ce o au sau o vor primi.

Cuvintele acestea ale profesorului şterseră ultimul fior de teamă din sufletul lui Toma. El crescuse în şcoala comunistă, era socotit de-ai lor şi pe ai lor îi spionau mai mult decât pe ceilalţi. Se spionau unul pe altul, pentru că între comunişti totdeauna a stăpânit neîncrederea.

Era îndreptăţit, deci, să se teamă când se gândea să meargă să vadă corpul neputrezit al Nataliei Gladcova la Facultatea de Medicină, când a pornit în căutarea documentelor pentru cunoaşterea vieţii ei, când s-a dus la duhovnic şi când a venit la directorul Observatorului astronomic.

Efectul cuvintelor profesorului se văzură din luminarea feţei lui, din ţinuta mai majestuoasă a corpului şi din vibraţia vocii, când îşi continuă istorisirea.

După o strădanie de aproape un an – pentru că lucram cu multă atenţie pentru mine şi pentru cei cărora le ceream informaţii – am izbutit să găsesc pe 4 martori ai vieţii Nataliei Gladcova.

Iată numele lor: Alexie Alfinov de 64 de ani, Macaranco de 63 de ani, Xenis de 68 de ani, profesori în Odesa şi Serafima Loghinova de 77 de ani, fina Nataliei Gladcova, fiica protoiereului Martir Cemena rector al seminarului. Cei trei au fost crescuţi în orfelinatul Gladcovei şi întreţinuţi de ea în şcoli cât a trăit, iar după ce a murit, i-au întreţinut conducătorii instituţiilor ei, din fondurile ce le-a lăsat ea în acest scop.

Fiecare dintre aceşti bătrâni mi-au vorbit la fel despre Natalia Gladcova. Adică, toţi spuneau aceleaşi lucruri bune despre binefăcătoarea lor, cum auzisem de la diferiţi prieteni şi cunoscuţi înainte de a mă duce să văd corpul neputrezit.

În mod deosebit mi-au descris ei credinţa puternică şi evlavia aleasă a Gladcovei. Era nelipsită de la biserică. Toată lumea îi ştia locul în biserică, în spate, pe partea stângă. Sta mai mult în genunchi în timpul slujbei. Corul bisericii ei era compus numai din copiii orfelinatului. Cântarea lor nevinovată atrăgea atâtea persoane că niciodată nu aveau loc în biserică toţi acei ce ar fi voit să se roage aici împreună cu copiii. Mulţi veneau să se cunune aici de dragul corului de copii.

Natalia Gladcova iubea foarte mult pe copii. Le da mâncare de cinci ori pe zi şi mereu era în mijlocul lor cu bomboane şi fructe. Pe cei care învăţau bine îi întreţinea la şcoli secundare şi la Universitate. Mulţi au ajuns preoţi, medici, profesori, avocaţi sau ofiţeri, datorită sprijinului ei. Pe cei acre îşi alegeau meserii îi ajuta până ieşeau lucrători.

Cu o zi înainte de a muri, Gladcova, deşi bolnavă, a venit în mijlocul copiilor, i-a îmbrăţişat şi lăcrimând şi-a luat rămas bun de la ei. Singura ei dorinţă a fost ca, lângă coşciugul ei să fie copiii până o vor coborî în mormânt.

La Crăciun şi la Paşti, de la biserică pleca cu daruri la spitale şi la închisori, unde mânca la aceeaşi masă cu bolnavii şi condamnaţii. Fetelor sărace şi cinstite le ajuta să-si facă zestre spre a se mărita. Era prietenoasă cu toţi şi se îmbrăca foarte simplu.

Serafima Loghinova mi-a spus că ştie povestea cu apariţia fantomei în dormitorul poliţiştilor, de la paznicul casei lor – fostele instituţii ale Gladcovei – anume, Boicenco.

Condus de Alexie Alfinov M-am dus să văd instituţiile Natalia Gladcova. Sunt la 200 d metri de Observatorul astronomic, în marginea dinspre miazănoapte a parcului Sevcenco, alături de mănăstirea Sfânta Troiţă şi şcoala eparhială. Comuniştii le-au transformat şi le-au dat altă întrebuinţare. Numai grădina mare şi frumoasă a rămas aceiaşi, după cum spunea Alfinov.

O deosebită bucurie am avut când am găsit trei documente tipărite, care vorbesc despre Natalia Gladcova. Toate trei adeveresc cele auzite de la diferiţi oameni, elevi sau cunoscuţi ai Gladcovei.

— Le ai?

— La mine nu am decât unul, celelalte două le-am împrumutat unui cunoscut să le copieze.

— Citeşte-l te rog, pe acesta, iar când ne vom mai întâlni poate mâine seară, îmi vei citi şi pe celelalte două. Să mergem însă, în birou, pentru că începu să picure de ploaie.

Dup ce fiecare ocupă câte un scaun în birou – care este în aceeaşi cameră cu biblioteca – Toma citi următorul document, tipărit de conducerea instituţiilor Gladcovei într-o mică broşură, la puţin timp după decedarea patroanei lor.

„În cursul anului 1896, în viaţa orfelinatului s-a petrecut un fapt foarte însemnat: la 22 iunie după o grea boală, a trecut din viaţă femeia vrednică de stimă, întemeietoarea şi conducătoarea orfelinatului, Natalia Ivanovna Gladcova, în vârstă de 70 de ani. Aducerea rămăşiţelor pământeşti în biserica orfelinatului întemeiat de ea a avut loc la 23 iulie seara.

Înaintea scoaterii din casă, un membru din conducerea orfelinatului, S. I. Znamenschi, a rostit în amintirea răposatei o simţită cuvântare. La 24 iulie s-a făcut prohodirea decedatei Natalia Inanovna de către Rectorul Seminarului, Protoiereul M. F. Cemena, membru principal în administraţia orfelinatului, însoţit de alţi doi protoierei.

Înaintea de săvârşirea slujbei, părintele rector al Seminarului a rostit un mişcător cuvânt, în care a zugrăvit chipul binefăcător şi bun al răposatei. Natalia Ivanovna a fost înmormântată în interiorul bisericii, alături de bărbatul ei M. R. Gladcov şi de mica ei fiică.

Orfelinatul Gladocov rămâne veşnic recunoscător neuitatei lui întemeietoare şi conducătoare, pentru că prin ea şi-a căpătat existenţa, organizarea perfectă din toate punctele de vedere şi asigurarea pe deplin corespunzătoare pentru viitoarea existenţă. Din neam în neam, el va servi ca cel mai bun monument care să dovedească profunda ei credinţă, evlavie şi sinceră iubire de aproapele, mai ales de săraci şi orfani, precum şi pentru înţelepciunea ei gospodărească şi de organizare, atât de rar întâlnită astăzi.

Natalia Inanovna Glacova, o soţie iubitoare şi credincioasă, a împlinit cu exactitate, dorinţa soţului său Mihail Romanovici Gladcov, lăsată prin testament. În ultimi ani ai vieţii sale, el era epitrop la biserica Tuturor Sfinţilor, ce se află în cimitirul Odesei. Ei aveau numai o fiică, care a murit în fragedă vârstă a copilăriei. Trăgându-se din familii sărace, soţul şi soţia şi-au adunat o însemnată avere prin muncă şi economie.

Murind în 1874, M. R. Gladcov a lăsat prin testament soţiei sale grija de a ridica un orfelinat cu vreo 50 de locuri pentru copiii săraci şi orfani. Rămânând credincioasă începutului de muncă şi de mare economie în viaţă, văduva Gladcova s-a străduit, cu toată râvna ei de creştină, să îndeplinească ultima dorinţă a bunului ei soţ.

Peste cinci ani şi anume, la 4 noiembrie 1879, „Orfelinatul M. R. Gladcov” a fost deschis,. În timpul construirii orfelinatului, decedata Natalia Gladcova a cheltuit mult aur şi muncă.

Ea a fost cea mai bună tălmăcitoare a voii soţului său şi de aproape o foarte grijulie supraveghetoare în tot timpul construcţiei. A fost o bună gospodină şi în sfârşit o muncitoare sârguincioasă acolo unde munca ei personală asigura un bun mers al lucrărilor.

Orfelinatul a fost deschis cu mare solemnitate într-o preafrumoasă grădină din piatră, cu două etaje şi cu o biserică de toată frumuseţea. Pentru construcţia orfelinatului şi bisericii, Natalia Ivanovna a cheltuit circa 80.000 de ruble.

Din clipa deschiderii orfelinatului până la sfârşitul vieţii ei, Natalia Ivanovna s-a dăruit într-adevăr cu totul iubitei sale opere. Ea trăia cu bucuriile şi durerile ei.

Orfelinatul îi servea drept scop şi bucurie în viaţă. Ea era o adevărată mamă pentru copiii orfani, care erau crescuţi în el. Ea priveghea cu grijă la buna lor creştere trupească, adică să fie sătui, îmbrăcaţi, încălţaţi şi ca odăiţele lor să fie păstrate curate potrivit scopului lor. Ea se îngrijea de toate amănuntele vieţii gospodăreşti din orfelinat, nu numai printr-o continuă supraveghere, ci şi prin muncă proprie. Deseori cumpăra personal provizii pentru copii, precum şi toate cele necesare pentru viaţă.

Fiind o creştină plină de râvnă, Natalia Ivanovna Gladcova se îngrijea îndeosebi de creşterea sufletească a orfanilor luaţi sub oblăduirea ei, depunându-si toate sforţările, pentru ca din ei să iasă oameni credincioşi şi buni. În vederea acestui scop, ea – mai întâi de toate – dădea o mare atenţie bisericii orfelinatului. Ea nu cruţa nici un mijloc pentru ca s-o împodobească şi s-o înfrumuseţeze, dacă s-ar fi putut chiar cu mare fast, în toate privinţele. Participa regulat la toate slujbele şi se ruga fierbinte, în cea mai mare parte a lor în genunchi. Într-un cuvânt ea era pentru copiii care se rugau în biserică, un continuu exemplu viu de credinţă şi de evlavie.

După biserică ea dădea atenţie şcolii din orfelinat. Copiii orfelinatului care învăţau în această şcoală obiectele şcolare primare, alcătuiau, în acelaşi timp, sub conducerea învăţătorului, un cor pentru a cânta în biserică. Acest cor era o grijă permanentă a Nataliei Ivanovna. Pentru succesele lui şi pentru uşurarea şi pentru uşurarea copiilor, ea deseori chema străini cu glasuri bărbăteşti, în schimbul unei frumoase plăţi.

Nataliei Ivanovna nu lăsa pe copii lipsiţi de sprijinul ei nici după ce ieşeau din orfelinat.

Ea căuta să găsească pentru ei ocupaţie potrivită puterilor şi înclinărilor lor. Mai ales trebuie să amintim buna şi înţeleapta hotărâre luată de ea: unii dintre orfani continuau să fie sub acoperământul ei şi după isprăvirea şcolii din orfelinat, pentru că ea le oferea posibilităţi să se înscrie în alte şcoli din Odesa, cum erau: Şcoala spirituală, Seminarul Teologic, şcoli urbane cu şase clase, etc. Şi iată că unii dintre elevii ei, după terminarea Seminarului Teologic ajung chiar la înalta cultură teologică din Academiile Duhovniceşti.

Cu o astfel de dragoste de mamă, Natalia Ivanovna s-a îngrijit de bunul mers al orfelinatului, timp de peste 17 ani.

Chiar în timpul când era bolnavă şi cu totul slăbită, cu o săptămână înainte de a-si da duhul, ea a vizitat orfelinatul, dar neputând să se coboare din trăsură, s-a uitat cu drag de departe, din stradă, la orfelinat, a chemat pe copii la ea, i-a mângâiat şi le-a spus: „Ah, voi sunteţi bravii mei băieţi!” şi le-a dat îndrumări de mamă…

Dar, interesându-se de orfelinat în timpul vieţii sale, pătrunzând personalul în toate laturile vieţii lui, acoperindu-i nevoile din procentele pe care le avea din depuneri pentru întreţinerea lui – cu mai mult de 100.000 ruble de argint – şi din propriile ei mijloace, ea se gândea la ele şi numai el şi în cazul morţii ei. De aceea în testamentul său, toată averea mobilă şi imobilă, cu excepţia unei oarecare sume pentru rude, a lăsat-o în folosul orfelinatului.

Ea ardea de dorinţă ca lucrarea ei, în care şi-a pus tot sufletul, să-si continue viaţa, chiar în lipsa ei, multă, multă vreme, fără să moară.

Aşa a trăit şi a lucrat această femeie rară în ce priveşte evlavia şi energia ei morală.

Ea era simplă, nu primise nici-o cultură oficială în vre-o şcoală. Dar avea şi păzea în inima ei cu tărie principiul adevăratei înţelepciuni – frica de Dumnezeu – şi de aceea a înţeles sensul vieţii, mai mult decât mulţi, decât foarte mulţi, din cei ce au primit cultură oficială.

Să-i fie pomenirea veşnică!”

Interesant document pentru aflarea vieţii de binefaceri a Nataliei Gladcova. Ai vorbit însă şi cu vreun om de ştiinţă, care să fi studiat cazul neputrezirii acestui corp?

Da! Am vorbit cu câţiva medici. Părerile lor sunt strâns legate de credinţa şi necredinţa lor. E foarte greu să ştii convingerea lor fiindcă cei credincioşi vorbesc foarte puţin sau deloc spre a nu-si atrage urgia regimului, iar dintre cei care se dau necredincioşi, unii vorbesc, pentru că aşa li se porunceşte.

Unul dintre ei, la întrebarea mea, m-a privit lung, a zâmbi şi apoi a răspuns: „Cel ce are ochi de văzut să vadă!” Atât. Doctorul Lesionkov, profesor la Facultatea de Medicină a spus: „Trebuie să fim cu multă băgare de seamă, pentru că s-ar putea să ne aflăm în faţa unui caz de sfinţenie!”

Necredincioşii şi în special acei care flutură teoriile materialiste, se străduiesc să dovedească cu presupuneri, că nu e nimic extraordinar în această neputrezire. Aşa ei presupun că Natalia Gladcova a suferit în viaţă de reumatism. Bolnavilor de reumatism li se dă deobicei salicitat de sodiu, care se ştie că are şi proprietatea de a conserva. Gladcova trebuie să fi luat în viaţă mult salicitat de sodiu, pentru că avea cu ce să-l cumpere, de aceea corpul ei n-a putrezit după moarte.

Bine, am întrebat eu, de ce, ceilalţi bolnavi de reumatism putrezesc? Se ştiu atâţia, care au fost chinuiţi în viaţă de durerile groaznice ale reumatismului şi de luarea unei cantităţi destul de mare de salicitat de sodiu şi totuşi au început să putrezească înainte de a fi înhumaţi. Sau dacă salicitatul de sodiu s-a dovedit bun pentru neputrezirea corpurilor, de ce nu se întrebuinţează când oamenii vor să nu le putrezească trupurile şi cer să fie îmbălsămaţi la moarte?

Alţii au spus că n-a putrezit din cauză că a fost înmormântată într-o groapă de piatră sub biserica zidită de ea pe un teren nisipos şi deci a fost ferită de umezeală. I-am întrebat şi pe aceştia:

De ce putrezesc acei care sunt înmormântaţi în cavouri de marmură sau de beton cu izolatoare speciale contra igrasiei? De ce din cosciugul de zinc n-a mai rămas nimic, când se ştie că metalele sunt mai tari şi mai rezistente decât corpurile omeneşti? Nu auzim noi mereu urarea pentru om de a fi „tare ca fierul, iute ca oţelul”? Iată că zincul din cosciugul Gladcovei s-a dovedit mai slab decât corpul ei.

S-a spus apoi, că pământul Odesei e un pământ calcaros, care ajută la neputrezirea corpurilor. Cum se face că, celelalte corpuri au putrezit şi putrezesc? Se ştie că au fost oameni îngropaţi în catacombele Odesei, deci în terenurile cele mai calcaroase şi totuşi au putrezit.

Acum câteva sute de ani în urmă, în catacombele Odesei, negustorii şi contrabandiştii îşi păstrau mărfurile fără teamă de putrezire. În timpul de faţă sunt locuinţe sănătoase şi muzee uscate în catacombe. Labirintul acesta de tuneluri în piatră foloseşte pentru orice păstrare, afară de a corpurilor neînsufleţite. De ce, pentru că au destul calcar?

Un medic, după ce a spus că Gladcova trebuie să fi fost îmbălsămată cu un balsam foarte puternic şi necunoscut, a adăugat: „Gladcova fiind o femeie foarte religioasă postea mult. Postul i-a uscat corpul şi de aceea n-a putrezit.” Lămurirea aceasta mi s-a părut frumoasă.

De voie sau fără de voie, acest medic a dat apă la moară credincioşilor, căci ei au postul printre virtuţile care ajută la câştigarea sfinţeniei, iar sfinţenia de multe ori se arată şi prin neputrezirea corpurilor, zise profesorul.

Neputrezirea corpului Nataliei Gladcova a pus în mare încurcătură pe tineri. Ei nu ştiu pe cine să asculte: Pe materialiştii atei, care spun că neputrezirea aceasta este dovada cea mai puternică şi vizibilă că materia este veşnică, sau pe bătrânii credincioşi, care văd în neputrezire un semn al sfinţeniei arătat lumii de Dumnezeu? Între aceşti tineri sunt şi eu.

Iată unde am ajuns, zise profesorul, când tineretului i se arată numai o faţă a monedei, nu amândouă, când i se spun numai părerile unora, cum bine ai observat şi ai arătat şi dumneata aseară!

Materialiştii au înlocuit pe Dumnezeu cu materia. L-au izgonit din sufletul lor oprindu-l, însă, însuşirile ca să împodobească pe ele pe dumnezeul lor: materia.

Dumnezeu, spunem noi cei credincioşi, este veşnic, adică nu are nici început nici sfârşit. Materialiştii spun că materia este veşnică şi este natural să spună aşa, pentru că materia le este dumnezeu.

Nu este om în lume care să nu aibă Dumnezeu. Cei care spun că nu au Dumnezeu vor să spună că dumnezeul lor este deosebit de Dumnezeul altora, nu că n-ar avea Dumnezeu. Aşa, dumnezeul materialiştilor, materia este deosebită de Dumnezeul spiritual al creştinilor. El există însă şi pentru unii şi pentru alţii. Nimeni până acum n-a dovedit inexistenţa lui Dumnezeu şi nici n-o va putea dovedi.

De ce fug oamenii de Dumnezeul adevărat, închipuindu-si sau făcându-si singuri dumnezei?

Răspunsul este simplu: cine crede în Dumnezeu trebuie să tindă toată viaţa să I se asemene. Copilul seamănă tatălui. Cei care doresc să ducă o viaţă liberă, fără răspundere, să se scalde în mocirla păcatelor şi să nu aibă pe cineva mai mare decât ei îşi închipuie sau îşi fac dumnezei singuri, numindu-i: materie, plăceri, idoli, etc. Se înşeală însă pentru că vor fi chemaţi cândva de Dumnezeul adevărat să dea socoteală de felul cum şi-au întrebuinţat viaţa.

Să cercetăm însă, mai în amănunt pe dumnezeul materialiştilor: materia, pe care ai auzit de atâtea ori că o socotesc veşnică. Dar ce este materia? Răspunde dumneata, pentru că ai crescut în şcoala lor!

Tot ce vedem şi pipăim, aş zice eu; deşi Platon a spus că materia este o realitate foarte greu de priceput.

Materia este un corp simplu sau compus?

Este un corp compus, dar împărţind-o ajungem la corpuri simple cum sunt atomii.

Ce înseamnă cuvântul atom?

Atom înseamnă netăiat, adică, partea cea mai mică a materiei, care nu se mai poate tăia, nu se mai poate împărţi. Aşa au învăţat, cel puţin toţi materialiştii de la filosoful grec Leucippe care a trăit cu 500 de ani înaintea lui Hristos, cu Democrit, Epicur şi toţi ucenicii lor până azi.

S-a putut socoti, cam cât de mici sunt atomii?

Da! S-a socotit că într-un degetar plin cu aer sunt 25 de miliarde de miliarde de atomi. Dacă am face cu aceştia o sfoară, punându-i cap la cap. am putea încinge pământul de 60 de ori cu ea. Pentru a număra atomii din gămălia unui ac, iar trebui unui om 250 de mii de ani.

Ce socoteli fac învăţaţii lumii! Ce închipuire bogată au! Cine a văzut vreodată un atom? Cunoşti dumneata vreun nume de savant aşa de oacheş? Ţi-a arătat cineva la microscop vreun atom?

Nu.

Atunci de ce să vorbim de ei? Materialiştii nu vor să creadă în Dumnezeul nostru pe motivul că nu-L văd. Cred însă, în nişte atomi pe care nu i-au văzut şi nu-i vor vedea niciodată. Ce falsitate! Câtă rătăcire!

Pe motivul că atomii nu se văd, mari savanţi ca: Marcellin Berthelot, Saint-Clarire-Deville şi alţii refuză să admită existenţa lor.

Materialiştii au mers şi mai departe, după cum ştii, cu teoriile lor închipuite. Au împărţit în mintea lor şi atomul, deşi nu-l văd. „Pe un atom putem întinde, zic ei, cu J. Thomson, de la o margine la alta, în linie dreaptă 100.000 de electroni cap la cap”. Fiecare atom are un nucleu. Pentru ca un om să poată vedea un nucleu ar trebui să fie de 17 milioane de kilometri înalt. Omul la această înălţime s-ar juca cu Pământul cum se joacă cu un bob de nisip.

Ei ne acuză pe noi că avem poveşti în religie, dar mai mari poveşti ca acestea ale lor nici nu se pot închipui. Dar să lăsăm pe savanţi să râdă singuri unul de altul!

Îmi vine de pufnesc de râs când aud de unde şi de electroni zice germanul Heisenberg. I-aţi văzut vreodată? Ne descrieţi atomul ca pe un sistem solar de jucărie, dar puteţi şti cu adevărat dacă realitatea e zidită după un atare model? Mai trageţi nădejde să vedeţi cu ochii, vreodată un nucleu sau electroni şi unde?

Încercaţi, într-adevăr, să priviţi un electron la microscop! Mai întâi, ca să-l vedeţi, trebuie să-l luminaţi. Dar, un electron nu are decât de patru ori a miliarda parte dintr-un milimetru ca diametru, pe când undele luminoase cele mai scurte au patru zecimi de miimi de milimetru, adică sunt de 100 de milioane de ori mai lungi.

Încercarea de a vedea un electron folosind aceste unde, ar semăna cu aceea a ridicării unui ac de cusut cu lopata sau a pescuirii unui peştişor cât degetul cu năvodul de rechin.

Radioactivitatea, au spus marii savanţi englezi Rutherford şi Soddy, este moartea atomilor. Dacă părţile din care se compune materia mor, se înţelege că şi materia moare, deci nu e veşnică.

Însuşi astrele nu sunt nemuritoare. Da frumoasele stele pe care le-ai văzut şi le-ai admirat aseară se nasc, cresc şi mor. Pentru ele viaţa este lumina, focul şi incendiul. Moartea este bezna, frigul şi liniştea neclintită. Dacă naşterea stelelor este înconjurată, bine înţeles ca aceea a tuturor existenţelor însufleţite şi neînsufleţite, de un văl misterios, moartea lor este clară.

„Stelele, zice astronomul francez E. Esclangon, îşi pierd masa lor printr-un fel de hemoragie luminoasă şi continuă, care sub formă de radiere împrăştiată în spaţiu le nimiceşte în mod progresiv substanţa, cu atât mai mult şi cu atât mai repede, cu cât volumul lor este mai mare şi temperatura mai ridicată…

Un corp luminos care emite lumină pierde din masa sa. De exemplu, soarele în urma acestui fapt, pierde pe secundă un gram de fiecare kilometru pătrat din suprafaţa sa. În total 6 milioane de tone pe secundă sunt transformate astfel în lumină. Unei astfel de pierderi i-ar trebui 10 mii de miliarde de ani pentru a consuma în întregime masa soarelui.

Cunoştinţele noastre actuale despre materiale par a ne conduce la concluzia de neînlăturat, că substanţa Universului se risipeşte cu încetul sub formă de lumină radiată în toate direcţiile, în infinitul spaţiului”. (Zece lecţii de astronomie).

Să-ţi citesc şi cuvintele unui geolog: „Nu, omenirea care trece! Nimic afară de Dumnezeu nu e veşnic. Lumea care te înconjoară trece tot aşa ca şi tine, ia aminte, ascultă şi priveşte!

Tu vei vedea cum se sfarmă şi se zdrobesc lucrurile neînsufleţite. Tu le vei vedea îmbătrânind, ştergându-se dispărând ca şi făpturile vii”. Lumea e plină de ruine (Pierre Termier, „A la Gloire de las terre”).

Aş putea să-ţi citesc experienţele, cercetările şi părerile încă a multor învăţaţi ai lumii, pentru că după cum vezi stăpânirea nu mi-a sechestrat cărţile, care cuprind învăţături contrare teoriilor ei şi nici nu mi le-a închis în dulapuri ferecate, cum a făcut la bibliotecile publice. Socotesc că cele ce ţi-am spus sau ţi-am citit până în prezent sunt destule, spre a şti de acum încolo că materia nu e veşnică.

Dacă materia nu este veşnică, se înţelege că nici corpul material al Nataliei Gladcova nu este veşnic. După aproape 40 de ani de la moartea aceleia care l-a purtat, el a rămas încă neputrezit, dar cât va rămâne aşa? O sută, o mie, zece mii de ani, de ani după care se va fărâmiţa de vreme cum se fărâmiţează orice piatră. Ce este în faţa veşniciei? O mie, o sută de mii sau un milion de ani? Nimic. Deci, acei care se străduiesc să dovedească veşnicia materiei cu trupul neputrezit al Nataliei Gladcova, dovedesc tocmai contrariul: moartea materiei.

Moartea materiei? Ştii ce înseamnă aceasta pentru materialişti? Moartea dumnezeului lor, dovedirea inexistenţei lui, pentru că un Dumnezeu care nu este veşnic, nu e Dumnezeu. El poate fi orice în lume afară de Dumnezeu.

Domnule profesor, fiindcă veni vorba de lume, vă rog să-mi daţi câteva lămuriri ştiinţifice şi asupra creaţiei ei, pentru că ştiţi cât caz fac necredincioşii pe această chestiune.

La ce lume te gândeşti dumneata? Pentru că prin cuvântul lume unii înţeleg Universul, alţii înţeleg sistemul nostru solar sau planetar, iar cei de-al treilea fel ca să nu înşir prea multe păreri sau feluri de vorbire – înţeleg prin lume omenirea.

— Mă gândesc la lumea solară sau a planetelor, fiindcă din ea face parte şi pământul nostru cu tot ce este pe el, fiinţe sau lucruri.

— Ce ţi s-a spus dumitale, în şcoală despre această lume?

— Mi s-a repetat mereu teoria lui Kant – Laplace. Masa mare de gaze sau vapori a soarelui învârtindu-se, s-au desprins din ea bucăţi, care s-au răcit şi s-au format astfel planetele în frunte cu Pământul. Acesta este sâmburele teoriei celor doi filosofi, pe cât mi-l amintesc eu.

— Cunoşti şi criticile ce s-au adus acestei teorii de către filosofi şi oameni de ştiinţă?

— Nu! Niciodată nu ni s-a spus măcar, că ar fi criticată această teorie.

— Îţi voi înşira eu câteva din ele. Se ştie că materia are o calitate pe care nimeni nu i-o tăgăduieşte: inerţia, adică neputinţa de a se mişca prin ea. Cine a pus-o în mişcare? Adică, nebuloasa Soarelui când a început să se mişte. Cine a forţat-o să facă prima mişcare?

Priveşte maşinile de azi! Ele trag vagoane după ele, zboară, adună, scad, înmulţesc, ţes şi alte multe lucrări fac. Fără om însă, nu fac nimic. Trebuie ca omul să le pornească şi să le conducă, fiindcă ele singure sunt materie moartă.

Aşa a fost şi cu nebuloasa Soarelui – dacă planetele s-au format cum spune Kant – Laplace. A trebuit s-o mişte cineva şi acel cineva nu poate să fie altul decât Dumnezeu, cel ce a făcut-o, fie că a mişcat-o în timp, fie că a făcut-o mişcătoare de la început.

Să-ţi citesc ce spune în această privinţă marele savant Dubois-Raymond: „Noi vedem că mişcarea se naşte şi dispare. Dacă încercăm să ne închipuim o stare primitivă a ei, atunci ajungem să reprezentăm la începutul timpurilor materia în mişcare şi repartizată uniform în spaţiul infinit.

Dacă nu se admite un impuls supranatural în lumea ideilor noastre, atunci ne lipseşte cauza suficientă pentru prima mişcare, sau ne închipuim materia în mişcare din veşnicie. Dar, atunci, în punctul acesta renunţăm de mai înainte la înţelegere.”

Au fost întrebaţi partizanii teoriei Kant-Laplace: Cum au putut să se condenseze gazele din părţile rupte din nebuloasa Soarelui şi apoi să se întărească formându-se planetele, când este ştiut că, gazele nu tind să se condenseze, ci să se împrăştie, mai ales la căldură mare? Aceasta este o lege în fizică. Cine îşi poate închipui că Pământul cu munţii lui de stâncă şi toate mineralele ce-l compun s-a născut din gaze?

Bine, au spus alţii, să zicem şi noi ca voi, că planetele s-au născut din Soare, din cauza învârtirii lui mari. De ce atunci Soarele se învârteşte numai cu 20 de kilometri pe secundă, iar fiul său Mercur se învârteşte cu 46 de kilometri pe secundă? Soarele este mai mare, este mai cald, ar trebui deci să se învârtească mult mai repede.

Încă o întrebare: de ce Soarele se învârteşte de la apus spre răsărit, iar planetele Uranus şi Neptun cu sateliţii lor se învârtesc de la răsărit spre apus? Nu sunt oare aceste planete formate din inelele Soarelui? De ce nu se învârtesc la fel cu părintele lor? Copiii trebuie să se asemene părinţilor, altfel dau de bănuit că nu sunt legitimi.

Mai sunt şi alte întrebări, dar nu le mai arătăm, pentru că nimeni nu se mai oboseşte să răspundă la ele, teoria Kant-Laplace fiind părăsită în ultimul timp de oamenii de ştiinţă. Nu mai e la modă. Altele i-au locul, pentru că fiecare astronom are în buzunar cel puţin o teorie proprie.

Cea mai nouă teorie de formare a planetelor şi cea mai populară în ultimii ani, este aceea a astronomului Jeans. „Odinioară – zice el – acum miliarde de secole, o stea s-a apropiat de soare provocându-i o maree uriaşe. Materia smulsă din soare s-a întins ca un tub, care îndată după plecarea stelei s-a rupt în bucăţi. Din bucăţile mari s-au format planetele mari, iar din bucăţile mici s-au format planetele mici.”

Modificată de Jeffreys şi de abatele Moreaux, teoria aceasta va circula până într-o bună zi, când o alta, după o nouă croială, o va trimite la muzeul de antichităţi, cum a făcut şi ea cu aceea a lui Kant-Laplace.

Băgai de seamă, zise tânărul Toma, că după amândouă aceste teorii, lumea planetară s-a născut din întâmplare.

Printr-o întâmplare s-a desprins din nebuloasa Soarelui, închipuită de Kant-Laplace, părţi de vapori şi tot dintr-o întâmplare s-a apropiat şi steaua lui Jeans de Soare, rupându-i bucăţi din trup prin atracţie.

Dreaptă observaţie, aprobă profesorul! De mii de ani, unii oameni s-au lăsat în voia întâmplării şi şi-au explicat fapte precise sau închipuite prin cuvântul întâmplare. Oameni pe care îi crezi serioşi, vorbesc atât de mult de întâmplare, încât auzindu-i ţi se pare că îţi vorbesc de o persoană oarecare. Au personificat întâmplarea şi mai mult decât atât, au îndumnezeit-o.

Dacă întâmplarea a fost în stare să facă lumea aceasta, ea e Dumnezeu. Din două una: sau întâmplarea e o numire nouă a lui Dumnezeu şi în cazul acesta n-avem nimic de zis, pentru că Dumnezeu nu se supără oricum L-am numi, sau e o înşelare a oamenilor care, fugind de Dumnezeu, au căzut în rătăcire şi trebuie arătată spre a nu atrage şi pe alţii în cursa ei.

Îmi privesc ceasul şi nu pot să pricep cum l-ar fi făcut întâmplarea, când ştiu cu câtă atenţie, încordare şi precizie a lucrat la el o companie întreagă de specialişti. Îl am de 40 de ani, i s-au tocit piesele, unele, din care cauză nu mai merge aşa de regulat ca în primii ani ai lui, de aceea nu m-aş supăra dacă întâmplarea ar începe să-mi facă unul nou alături de el în buzunar ziua, sau noaptea când stă pe masă. Nici nu i-aş pretinde să mi-l facă dintr-o dată, ci încet, câte o rotiţă până când ar fi gata tot.

Nu voi aştepta însă, ca întâmplarea să-mi facă un ceas, o carte sau un pai la pălăria de vară, pentru că nu poate, e oarbă, un cuvânt simplu ca toate cuvintele şi atâta tot.

Dacă întâmplarea nu poate face aceste mici lucruri, cum a făcut Universul? Iată ce spune în această privinţă Aristotel, dascălul lui Alexandru Macedon: „Precum, cel care privea de pe muntele Trinaida, oastea grecească, cum înainta în ordine de bătaie – în frunte cavalerii pe armăsarii lor şi cu carele de luptă, apoi pedestrimea – şi cugeta că trebuia să fie cineva care să le ordone şi să-i conducă la luptă, precum corăbierul, la privirea unei corăbii, care înaintează favorizată de vânt, ştie că are un căpitan, care o conduce, tot astfel, cei care şi-au înălţat privirea la cer, căutând pe Făcătorul Universului, au trebuit să cugete că toate acestea nu s-au putut naşte din întâmplare, ci cu puterea unei fiinţe eterne.”

Fiinţa aceasta eternă este Dumnezeul în care noi credem şi pe care noi le adorăm. El a făcut lumea văzută şi nevăzută. Când a făcut-o, în cât timp a făcut-o şi câţi ani au trecut de când a făcut-o, sunt date învăluite în mister. Cunoaştem prea puţin Universul în totalitatea lui, pentru ca să avem pretenţie de a cunoaşte amănuntele creaţiei lui.

Având slabe cunoştinţe despre Univers, sigur că cunoaştem destul de puţin şi pe Creatorul său. Cu cât vom cunoaşte mai mult Universul, „cu atât mai numeroase şi mai netăgăduite devin dovezile despre existenţa veşnică a unei Înţelepciuni creatoare şi atotputernice” zice genialul astronom W. Herschel.

Şi cunoştinţele noastre înaintează pe zi ce trece. Cine cunoştea, cu nu mult timp în urmă, că cea mai luminoasă dintre stele, Canapus, e de 90.000 de ori mai luminoasă decât Soarele? Câţi ştiu că trupul pe care îl purtăm fiecare dintre noi, cuprinde în el tot atâtea minunăţii ca şi cerul cu aştri lui? Dar, despre acestea mâine seară.

Misterul catacombelor şi misterele corpului omenesc.

În seara a treia, Toma Oceacov a găsit pe profesor în biroul său stând de vorbă cu un tânăr. Amândoi erau în picioare semn că se sfârşea convorbirea. Venirea celui de al treilea a grăbit încheierea aşa cum se întâmplă de obicei în cazuri de acestea.

Profesorul, după ce a petrecut pe primul oaspete până la scară, s-a înapoiat grăbit la cel de-al doilea. În casa ta musafirul să nu aştepte singur, zice buna cuviinţă.

Spune drept, domnule Toma, ce gândişi când văzuşi la mine pe acest tânăr, zise profesorul aşezându-se la masa de lucru.

Mă gândii că trebuie să fie, ori un student în astronomie care îşi cercetează profesorul pentru diferite lămuriri în legătură cu lucrările de specialitate, sau un căutător al Adevărului ca mine, răspunse Toma.

Nici pentru una, nici pentru alta nu veni acum. Cândva, e drept a venit şi el tot ca şi dumneata trimis de duhovnicul său. Nu de părintele Gheorghe, care te-a trimis pe dumneata, ci de înaintaşul lui, de părintele Nicolae, un vrednic preot ca şi acesta.

Cu toată vrednicia lui însă, nu putea să facă faţă tuturor cerinţelor, de aceea ne trimitea nouă bătrânilor spre catehizate pe tinerii care i se păreau lui că au nevoie de lămuriri ştiinţifice şi pentru un timp mai îndelungat. De la el a luat metoda părintele Gheorghe şi bună metodă, pentru că nu e cu putinţă să le faci toate singur.

Ai văzut ce e la biserica cimitirului. Fiind singura biserică deschisă pentru cult, nu numai în Odesa, dar în tot ţinutul dintre Nistru şi Bug, vin mii de oameni zilnic pentru trebuinţe religioase. N-are timp părintele nici să mănânce, iar de dormit dacă apucă un ceas, două pe noapte. De n-ar fi harul lui Dumnezeu care îl întăreşte, ar fi căzut după cel mult o lună de serviciu.

Văzui la acest tânăr o carte cu o cruce pe copertă.

Da, era Sf. Scriptură a Noului Testament. Nu se desparte de ea. A citit-o de atâtea ori că acum aproape că o ştie pe dinafară.

Într-o zi vorbindu-mi despre frumuseţile descoperite în Evanghelii şi Epistolele Apostolilor a exclamat: „Ah, cartea aceasta ar trebui s-o cunoască tot pământul!” El nu ştia că Noul Testament e tradus în aproape 1.000 de limbi şi în fiecare an se răspândesc zeci de milioane de exemplare tuturor naţiilor de pe glob.

Şi sălbaticii citesc Evanghelia, numai neamul nostru nu. Conducătorii săi i-au luat-o din mână, pentru ca să-i dea alta făcută de ei după interesele lor omeneşti. Au înlocuit iubirea cu ura şi virtutea cu fapta bunului plac.

Vedeţi o schimbare în viaţa acestui tânăr, de când citeşte Noul Testament? Pentru că mulţi sunt care citesc, dar nu fac ceea ce citesc.

Multă schimbare. Natural, nu-i cunosc viaţa intimă, pentru că nu locuieşte cu mine, dar pe cât îl cunosc şi aud de la alţii, pot să mă mândresc cu un ucenic ca el. E pregătit să primească cununa de martir, dacă i s-ar mai cere.

I s-a cerut vreodată?

Puţin a lipsit ca s-o primească. Îţi voi povesti numai o împrejurare din viaţa lui. Să nu uităm însă, că acei care merg la moarte de dragul martiriului greşesc. Când ţi se cere să mori pentru Dumnezeu şi credinţă să nu te dai în lături, dar să nu te duci la moarte nechemat. Cel puţin aşa a învăţat Sf. Ciprian, episcopul martir al Cartaginei.

Ucenicul meu ştie acest lucru, de aceea nu s-a lăsat să moară până acum, pentru că după cum ştii, în timpul nostru poţi să mori mai uşor decât în primele secole creştine.

Poate ai auzit şi dumneata de grupul creştinilor închişi de conducătorii noştri în catacombele Odesei, pentru că nu e prea mult de atunci. Vai! Atât de dese sunt arestările, închiderile şi omorurile la noi, că lumea nici nu le mai înregistrează.

Ridicaseră pe părintele Nicolae de care ţi-am vorbit şi biserica cimitirului rămăsese fără preot. Să nu mă întrebi de ce l-au ridicat şi unde l-au dus, pentru că nu ştiu să-ţi spun. N-ai dreptul să întrebi şi nu sunt obligaţi să-ţi răspundă. Atâta ştiu, că atât preotul Nicolae, cât şi cei patru înaintaşi ai lui au plătit regulat birul de zeci de mii de ruble, la care fuseseră obligaţi şi cu nimic n-au călcat ordinele stăpânirii.

Se pare că e un tact al conducerii noastre, de a ridica pe preoţi, pentru ca nimeni să nu se mai adune în biserici şi astfel să se închidă de la sine. Aceasta, acolo unde se tem de popor sau unde şi-au dat cuvântul, pentru că în mii de cazuri au prefăcut bisericile în cluburi, în teatre sau în magazii de cereale, cu forţa, după cum ştii.

Odesenii au fost însă mai dârzi. Ei au continuat să se adune în biserica cimitirului şi când n-aveau preoţi. Cântau slujbele în cor ca şi când ar fi fost preotul în serviciu, numai că lăsau nezise cele ce trebuia să le zică preotul. Aşa au făcut ei ori de câte ori li se ridica preotul. Desigur în timpul acesta căutau pe toate căile un alt preot deoarece ştiau că, cel ridicat nu se mai întoarce. Şi nu e uşor, să găseşti un alt preot.

Preoţi mai sunt ascunşi printre lucrătorii fabricilor, printre hamalii din port, printre muncitorii colhozurilor sau paznicii vitelor din cine ştie ce sat.

Ei nu vor să vină, pentru că au fost obligaţi să-si dea declaraţie că nu vor mai face slujbe, sau ca să nu se descopere, fiind fugiţi din parohiile lor şi urmăriţi de autorităţi. Şi apoi, oricine ar veni, se ştie că mai devreme sau mai târziu şi el va fi ridicat şi dus unde au dus pe ceilalţi.

Înainte de a fi găsit părintele Gheorghe, nişte credincioşi nemulţumiţi cu slujbele făcute fără preot la biserica cimitirului, au convins pe un preot călugăr să le facă slujbe în ascuns.

Au înjghebat o biserică într-o catacombă şi acolo noaptea târziu se adunau să asculte Sf. Liturghie săvârşită de călugăr. Intrarea în catacombă era prin pivniţa unei case şi bine ascunsă.

N-a fost greu să găsească o astfel de casă, pentru că după cum ştii, catacombele de sub oraşul Odesa au multe ieşiri, nu numai la mare, ci şi în canale, curţi şi pivniţe de case.

Poliţia a aflat de aceste adunări liturgice în noapte. Nu tăgăduim talentul agenţilor noştri secreţi, de a descoperi ce doresc, dar aici bănuim că a fost o trădare. Regimul celor fără Dumnezeu, a ridicat trădarea la rangul de virtute. Nu numai duşmanii se trădează între ei, dar şi prietenii şi ceea ce e mai dureros, chiar fraţii se trădează unii pe alţii şi copii pe părinţi.

La Moscova s-a ridicat statuie copilului care a pârât pe tatăl său că a ascuns din grâul muncit de el. Pentru ce îl ascundea? Pentru ca să nu lase să moară de foame pe copilul trădător.

Dacă au făcut statuie lui Iuda trădătorul lui Hristos, de ce n-ar face şi celor care, din aceiaşi lăcomie de bani sau din povaţă rea săvârşesc nelegiuiri asemănătoare?

Mă întreb: unde va ajunge neamul acesta care îşi creşte copiii în doctrina urii, trădării şi omorului? Bine că sunt bătrân. N-aş vrea să văd puii de viperă muşcând cloşca, care a clocit ouăle mamei lor.

Ce crezi că au făcut poliţiştii? Au pândit până ce credincioşii au intrat în catacombă şi au zidit intrarea. Nimic mai simplu pentru cei care nu le pasă de viaţa altora. Nimic însă, mai groaznic decât să condamni pe cineva fără să-l judeci, sau măcar să-l întrebi asupra vinei de care e acuzat sau bănuit.

Şi romanii păgâni au condamnat pe creştini pentru credinţa lor, dar în puţine cazuri fără judecată. Numai în tiranul Neron îşi găsesc asemănare conducătorii de azi ai Rusiei.

Unde este civilizaţia şi cultura celor 1900 de ani câţi s-au scurs de la Neron până azi? În maşini? Ele vor fi spre pieirea noastră, dacă sufletul a rămas barbar sau dacă ne-am întors la barbarie. Ne fălim cu o barbarie motorizată.

Ce s-a întâmplat cu cei din catacombă?

Ei au continuat să se roage până ce au terminat Sf. Liturghie, iar după ce au terminat-o au făcut Vecernia şi alte slujbe cât timp au avut gaz pentru felinare şi au putut citi. Când n-au mai avut lumină, s-au mulţumit să cânte toate cântările religioase ce le ştiau pe de rost.

Se iertaseră şi se sărutaseră unul cu altul, se împărtăşiseră şi cu o pace serafică aşteptau moartea. Nimeni nu se tânguia, nimeni nu plângea. Toţi măreau pe Dumnezeu mulţumindu-l că i-a ales să moară pentru El.

Numai tânărul meu ucenic, Spiridon, pentru că aşa îl cheamă, s-a hotărât să nu se lase aşa de uşor pradă morţii. După ce s-a împărtăşit împreună cu ceilalţi, şi-a luat felinarul şi făcându-si cruce a pornit în lungul catacombei.

Auzise şi el că sunt catacombe care au mai multe ieşiri, pornite din ele direct sau prin ramificaţiile de legătură. Poate că va găsi vreuna. De ce să nu încerce? Încercarea moarte n-are, zice proverbul.

Nu e aşa de uşor, cum ne închipuim, de înaintat în adâncul catacombelor. În unele s-a adunat apa prin care mişună o mulţime de şerpi şi vietăţi de tot felul, în altele plutesc gaze otrăvitoare sau mirosuri urâte. Într-o parte picuri de apă au săpat gropi, în altă parte, aceiaşi picuri cu calcar au format ţurţuri, ca un fel de stalactite şi stalagmite, ce au intrat unele în altele astupând trecerea.

Paisprezece ceasuri a rătăcit Spiridon prin catacombe, înotând prin apă până la brâu, sau strecurându-se pe brânci prin vizuinile de calcar. Când nădăjduia să ajungă la bun sfârşit prin catacomba din dreapta, atunci o găsea înfundată. Se înapoia şi apuca pe cea din stânga, pentru ca şi aici să se piardă în ramificaţii şi înfundături. Felinarul se stinsese demult.

În sfârşit, zăreşte o rază de lumină. Soarele îi trimitea o mână de ajutor. Lumina este o condiţie a vieţii pentru oameni şi pentru majoritatea vieţuitoarelor şi a plantelor. Pentru Spiridon era acum însăşi viaţa, salvarea de la moarte.

Cu mâinile lărgeşte deschizătura şi târându-se pe brânci iese afară. Era plin de apă şi de murdărie, însângerat de zgârieturi şi rupt de oboseală. A căzut în nesimţire. Spaima, oboseala, bucuria, toate împreună l-au dus pentru câteva ceasuri în lumea visurilor.

Când s-a trezit, soarele se cobora spre asfinţit. S-a uitat în jur şi a văzut că era pe un maidan de gunoi. Cum a ajuns aici? Îşi adună mintea şi îşi aminti ce s-a întâmplat şi prin ce a trecut.

Se priveşte şi vede cât era de rupt şi de jupuit. Soarele îi uscase ferfeliţele hainelor în bună parte. Alături era gura catacombei pe unde ieşise, după ce îi cutreierase pântecele în lung şi în lat.

Îşi puse mâna la cap şi închise ochii pentru a se gândi mai încordat. Ce-i de făcut? Era salvat, dar cei dinăuntru? Cum să-i ajute? Cum să ajungă la ei? Să-i lase la voia întâmplării? Nu, nu! Trebuie să-i ajute, trebuie să facă totul ca să-i salveze, cu orice sacrificiu.

Lăsându-si mâna în jos, izbi buzunarul în care purta totdeauna Cartea lui dragă. Tresări. Băgă mâna înăuntru şi spre marea lui bucurie găsi Noul Testament. Nu-l pierduse prin întortocheatul lui drum pe sub pământ. Îl scoase, îl sărută şi deschizându-l la întâmplare citi: „mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-si pună sufletul pentru prietenii săi, nimeni nu are.” (Ioan XV, 13)

O înviorare simţi în tot corpul. Faţa i se lumină. Sărută Cartea, o băgă în buzunar, înfipse un surcel lângă gura catacombei, mai privi odată în jur şi în pas alergător porni către oraş.

În amurg, Spiridon era înapoi lângă semnul înfipt pe maidanul de gunoi. Cu el venise şi bunul său prieten Teodor, un flăcău destul de voinic. Nu-i trebuiseră multe cuvinte până a-l hotărî să-l însoţească, pentru că şi el se rugase în bisericuţa din catacombă, iar dacă sâmbătă seara lipsise, o nevoie îl împiedicase să vină la timp. Când a voit să intre, poliţiştii ocupaseră casa şi începuseră să zidească intrarea.

Amândoi aceşti tineri purtau câte o raniţă în spinare. Bagajul era simplu: pâini, gheme de sfoară, lumânări, două bidoane cu gaz, două felinare, un târnăcop şi o busolă.

După ce legară capătul sforii de un ţăruşi, îşi făcură cruce şi se coborâră în catacombă… Înăuntru aprinseră un felinar şi se rânduiră astfel: înainte mergea Spiridon cu felinarul şi busola, pentru că putea mai uşor să-si citească urmele, iar înapoi mergea Teodor, ţinând într-o mână ghemul după care se desfăşura sfoara şi în cealaltă mână târnăcopul.

Înaintau bine, pe de-a rândul se cunoşteau urmele pe unde trecuse Spiridon. Aici se vedea talpa picioarelor ca pe o pecete de nămol, dincolo câte o stalactită ruptă, în cealaltă parte un bolovan dat la o parte. Din când în când, târnăcopul intre în funcţiune, spre a lărgi calea printre ţurţurii de calcar.

Ajuta mult lumina felinarului, de care Spiridon fusese lipsit în cea mai mare parte a drumului său la ieşire. Busola îşi arăta şi ea folosul, pentru că după ea controlau dacă merg în direcţia bisericuţei aşa cum calculaseră ei pe maidan. Schimbul de cuvinte uşura şi el drumul.

Spiridoane, mi se pare că aud o cântare. Ia ascultă!

Cu adevărat. Dar în ce direcţie?

Nu pot să desluşesc.

Pune urechea la perete! Aşa-i că se aude mai bine?

Da! Mult mai bine.

Dacă nu cumva o fi vreo cântare de afară, strecurată prin vreo crăpătură, sau prin vreo ieşire a catacombei în curtea sau în apropierea vreunui restaurant ori casa cu radio, suntem în apropierea bisericuţei.

E cântarea din bisericuţă, pentru că nu se aude sunetul vreunui instrument, ci numai voci.

Doamne ajută!

Cu cât înaintau, cu atât mai lămurit se auzea cântarea. Începuse să înţeleagă şi cuvinte.

Teodore, stai puţin să vedem, nu putem prinde vreun cuvânt!

Prinsei patru: „Nădejdea mea este Tatăl”.

Ei sunt. Cântă podobii. Nici-o îndoială.

Mie, parcă îmi miroase a tămâie.

Aşa e, dar un miros slab, pe semne că s-a terminat cu arsul mai demult, sau încă sunt departe.

După plecarea lui Spiridon, cei douăzeci şi şase de credincioşi s-au împărţit în două cete, pentru ca să cânte pe rând imnuri lui Dumnezeu. Ieromonahul şi câte unul dintre fraţi istoriseau vieţi de sfinţi şi spuneau cuvinte de îmbărbătare.

În cele 30 de ore cât au stat în bisericuţă, au fost înşirate toate suferinţele creştinilor din primele trei secole. Curajul şi jertfa martirilor erau subliniate cu cuvinte de foc. Se auzeau des fraze ca acestea: „Nu putem noi să urmăm martirilor? Nu putem noi să avem pacea lor, să murim fără cârtire? Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ales să fim părtaşi cu martirii primelor trei secole. Da! Iată ni se deschide cerul ca arhidiaconului Ştefan”.

Când au auzit din gura lui Spiridon că sunt salvaţi, nu le venea să creadă. Au îngenuncheat cu toţii şi în şiroaie de lacrimi au mulţumit lui Dumnezeu. Până atunci nimeni nu plânsese, acuma însă toţi. De ce? Nu puteau să-si explice.

Teodor dădu fiecăruia câte o bucată de pâine, iar Spiridon aduse apă cu vasul de aghiazmă. Nu era departe apa. Spiridon găsise izvorul în bâjbâiala lui la plecare şi iată acum prindea bine.

Trebuia ca fiecare să se învioreze, să-si recâştige puterea care se scursese de când se gândeau la moarte în vizuina aceea astupată. Aveau de umblat pe sub pământ cel puţin şase ceasuri, adică atâtea câte făcuse Spiridon la înapoiere.

S-au împărţit lumânări şi gaz pentru felinare şi s-a format convoiul. Lângă cei slăbiţi şi bătrâni câte unul mai puternic şi mai tânăr. În fruntea convoiului mergea Teodor strângând ghem sfoara întinsă de la maidan până la bisericuţă, iar în urmă Spiridon, purtând în raniţă crucile şi vasele sfinte din biserică. Sfântul antimis şi chivotul îl purta ieromonahul.

Ajunşi la ieşirea din maidan, au aşteptat până a apus soarele şi s-a lăsat noaptea. După aceea, câte unul sau cel mult doi, pentru sprijin, au părăsit ascunzătoarea îndreptându-se către case.

După două săptămâni, poliţiştii au intrat în bisericuţă ca să identifice cadavrele. N-au găsit însă niciunul. Şi-au dat seama că toţi credincioşii au ieşit pe undeva, deşi ieşirile cunoscute fuseseră păzite.

Îţi închipui recunoştinţa tuturor celor salvaţi, pentru Spiridon salvatorul lor şi mulţumirea lui Spiridon că a putut să-si arate iubirea de aproapele în fată. Încercarea aceasta l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. După cum l-ai văzut, este un iluminat.

El a ajuns la treapta de a simţi pe Dumnezeu în rugăciune. Pentru el credinţa în Dumnezeu s-a transformat în trăire în Dumnezeu şi cu Dumnezeu.

Puţini creştini ca el. Când stau cu el de vorbă beau din bucuria maestrului, care îşi vede ucenicul întrecându-l. Dacă ar fi urmat astronomia şi mi-ar fi cu putinţă, l-aş lăsa să propovăduiască pe Dumnezeu în locul meu din acest Observator.

Dar va veni timpul să mai vorbeşti şi dumneata. Parcă era vorba ca în seara aceasta să aduci cele două documente despre Natalia Gladcova. Nu?

Da! Aşa este. Le-am adus.

Te rog, atunci, în loc să-mi vorbeşti, citeşte-le! Zise profesorul zâmbind, pentru că băgase de seamă că istorisirea cu încercarea lui Spiridon pusese pe gânduri pe tânărul Toma.

Am copiat aceste două documente ca şi pe cel care vi l-am citit aseară, dintr-o mică broşură tipărită, pe care am găsit-o la Serafima Longhinova, fina Nataliei Gladcova. O păstrase pe fundul lăzii în amintirea naşei sale şi bine a făcut deoarece cu greu cred că se mai găseşte, în urma distrugerii atâtor biblioteci religioase de către revoluţionari.

„În clipa scoaterii rămăşiţelor pământeşti din casa ei, S. I. Znameschi, membru în administraţia orfelinatului, a rostit următoarea cuvântare:

Societatea şi literatura secolului nostru, atât la noi cât şi în alte ţări ale lumii, se îngrijesc de lărgirea drepturilor femeii, de fixarea unei mult mai întinse culturi şi de o deplină activitate independentă în societate.

În faţa noastră se află sicriul unei femei simple, care n-a primit învăţătura strălucitoare a lumii, cu toate acestea, fără să întrebuinţeze inteligenţa în chip viclean, a dezlegat cu succes, în viaţa ei problema despre rostul femeii în societate.

Ea a dovedit că lipsa educaţiei lumeşti nu face pe o femeie nevolnică pentru viaţa în societate. Ea a arătat că sufletul unei femei cu simţiri religioase, cu căldura inimii ei iubitoare şi lipsită de interese, e în stare să săvârşească fapte, care fac din femeie un membru folositor şi vrednic al societăţii.

Aceste calităţi ale sufletului creştin şi activitatea de binefacere a Nataliei Ivanova Gladcova, îndreptăţeşte iubirea şi respectul ce-l are faţă de ea întreaga populaţie a oraşului Odesa.

În tinereţea ei, fiind continuă şi neadormită ajutătoare a bărbatului ei, în treburile şi întreprinderile lui, ea a împlinit dorinţa lui, lăsată cu limbă de moarte, de a înfiinţa un orfelinat pentru copiii fără părinţi.

În acest orfelinat ea a întrebuinţat mijloacele lăsate de răposatul ei soţ, cetăţeanul Odesei, Mihail Romanovici Gladcov şi şi-a încheiat toată viaţa acestei lucrări sfinte de creştere a nenorociţilor orfani, punându-si pentru ea tot sufletul. Trăind pentru orfelinat, e ase bucura de bucuriile lui. Într-adevăr sub personala şi nemijlocita ei supraveghere şi conducere, orfelinatul se dezvolta şi înflorea. Mulţi şi chiar foarte mulţi orfani au fost crescuţi în el, dându-li-se putinţa unui trai independent şi cinstit.

Decedata, Natalia Ivanovna are un mare merit în faţa lui Dumnezeu şi în faţa societăţii.

Dar inima plină de dragoste a Nataliei Ivanovna nu era mărginită numai la grijile şi la conducerea orfelinatului ei, pentru că ea îşi închina tot timpul şi mijloacele sale în folosul tuturor semenilor neputincioşi, săraci, suferinzi şi împovăraţi. Nu există în Odesa o societate de binefacere, în care Natalia Ivanovna să nu fi arătat o activitate binefăcătoare, într-o formă sau alta; poate că nu sunt nici săraci, care să nu fi fost ajutaţi individual de Natalia Ivanovna. Aşa a fost activitatea Nataliei Ivanovna, modestă dar plină de iubire şi folositoare. Moartea ei, neaşteptată pentru noi, a răpit prin ea o cetăţeancă activă şi un sprijin al multora.

Iartă-ne conducătoare plină de râvnă şi neadormită a orfelinatului tău. Iartă-ne îndrumătoare, acoperitoare şi ajutătoare a tuturor săracilor şi suferinzilor.

Să dea Dumnezeu ca orfelinatul înfiinţat de tine să-si împlinească întotdeauna rostul său şi să nu-si împuţineze lucrările, îngrijindu-se de menirea lui. Fie ca amintirea ta să fie veşnică în orfelinatul Gladcov.”

Înainte de prohodire Rectorul Seminarului, Protoiereul M. T. Cemena s-a adresat credincioşilor cu următoarele cuvinte: „Sicriul ce ne stă în faţă ne îndeamnă, fraţilor, la gânduri adânci şi nu se poate să nu trezească în noi impresii şi sentimente pline de înălţare. Acesta e sicriul unei bune creştine, care fără învăţătura şcolii, ci numai cu cea naturală, cu intuiţia vie a inimii şi pe calea experienţei vieţii cu ajutorul lui Dumnezeu, a înţeles scopul şi sensul vieţii, potrivit învăţăturii Mântuitorului Hristos şi cu lepădare de sine şi-a dat viaţa pentru binefacere şi milostenie.

Ce este într-adevăr credinţa creştină în esenţa ei, dacă nu fapta nesfârşitei mile a lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi?

Poate oare un om să se numească şi să fie într-adevăr creştin dacă inima lui e împietrită şi nepărtaşă la starea de sărăcie a altui om? Aceasta a înţeles-o roaba lui Dumnezeu Natalia, de aceea a trăit şi a muncit numai pentru lucruri de milostenie şi de binefacere.

Şi iată acum se văd roadele muncii sale preafrumoase, binecuvântate de Dumnezeu şi foarte folositoare oamenilor; orfelinatul bine organizat, care dă o bună creştere multor copii, pe care-i ameninţa nenorocirea unei vieţi fără cămin, iată apoi frumoasa sfânta biserică, care sfinţeşte şi încununează această bună instituţie a orfelinatului.

Domnul nu a voit ca adormita Sa roabă să se bucure de fericirea fiilor săi de sânge, dar în schimb, i-a dat înalta mângâiere să devină mamă a mai multor copii, care prin orânduirea lui Dumnezeu au fost lipsiţi de părinţii lor. Neuitat îi va numele pe pământ şi nădăjduim că şi în cer!

Firul multor urmaşi ai oamenilor vestiţi în decursul vremurilor se curmă şi se uită, dar aşezămintele asemănătoare orfelinatului de faţă păstrează pentru vecie o preţioasă amintire a întemeietorilor şi organizatorilor lor. Numele robilor lui Dumnezeu Mihail şi Natalia.

— A lui Mihail Romanovici Gladcov, după testamentul căruia s-a înfiinţat acest orfelinat de către credincioasa lui soţie Natalia Ivanovna, vor fi cinstite ca pildă şi învăţătură generaţiilor de oameni ce vor veni după noi, veacuri întregi, atât timp cât va exista acest orfelinat. Organizatorii acestor aşezăminte le-au asigurat existenţă îndelungată.

Mulţi tineri şi-au tineri şi-au găsit aici atât educaţia creştinească cât şi bună îndrumare. În vremurile ce vin, vor fi şi mai mulţi astfel de tineri. Şi familiile copiilor crescuţi în acest orfelinat vor creşte şi se vor înmulţi din neam, din secol în secol, păstrând cu recunoştinţă amintirea, prin rugăciuni a binefăcătorilor lor.

Adormita, roaba a lui Dumnezeu şi-a închinat truda nu numai orfelinatului său, ci îşi împărţea cu bucurie munca sa şi altor instituţii de binefacere din oraşul nostru.

Ieri, trei coruri de copii, din felurite orfelinate, s-au schimbat unele pe altele în timpul cântării rugăciunilor pentru adormită, în vremea aducerii trupului ei în această biserică.

Această atmosferă de sfântă cucernicie a sufletului şi inimilor copiilor miluiţi, care nu poate să producă o umilinţă în inimile voastre, fraţilor? O astfel de atmosferă de rugăciune a sufletelor recunoscătoare, are, fără îndoială, un preţ în faţa ochilor milostivului Dumnezeu.

Noi mai ştim apoi, că adormita în Domnul a luat parte nu numai la instituţiile de binefacere ale oraşului nostru, ci chiar la instituţiile din alte oraşe, multe familii şi persoane aparte, care se găseau în grele cumpene ale vieţii găseau ajutoare la ea. Şi iată că în acest chip, s-a format un mare număr de persoane, care nu e încă tot cunoscut de noi, dar pe care îl ştie Dumnezeu. Miluit de ea, acest grup se roagă acum pentru ea.

E vrednic de amintit faptul că ea, îngrijindu-se de fericirea altora, prea puţin se îngrijea de belşugul propriei vieţi. Toată averea adunată cu trudă şi cu economie de adormitul ei soţ, ea a întrebuinţat-o în binefaceri adăugând din partea ei aceeaşi muncă şi o mai mare economie. Ea trăia şi muncea, s-ar putea spune, nu pentru ea, ci pentru alţii şi în aceasta ea îşi găsea scopul vieţii şi bucuria e.

Să dea Dumnezeu, că în rândul creştinilor să nu se împuţineze oameni cu astfel de calităţi sufleteşti şi cu o viaţă aşa de rodnică. Atunci ar fi mai puţină nenorocire şi durere printre oameni.

Oamenii ar trăi mai uşor şi societatea creştinilor ar corespunde mai bine cu duhul învăţăturii Mântuitorului Hristos.

Copii, ce creşteţi în această instituţie! Noi nu avem nevoie să vă insuflăm sfintele simţăminte de recunoştinţă pentru binefăcătoarea voastră. Inima voastră bună de copii, singură simte şi înţelege că adormita întru Domnul a înlocuit pe taţii şi pe mamele voastre de sânge.

Dar prin ce aţi putea voi să vă arătaţi recunoştinţa pentru binefăcătoarea voastră? Cel mai bun mijloc de arătare a recunoştinţei este rugăciunea neîncetată făcută din inimă pentru răposatul ei soţ şi grija deosebită ca să fiţi în viaţă oameni cât se poate de buni şi aleşi creştini.

Clipele de faţă sunt deosebit de importante pentru voi. Voi vă luaţi rămas bun de la rămăşiţele pământeşti ale binefăcătoarei voastre.

Făgăduiţi, aşadar, din inimă, lângă acest sicriu ca să faceţi pe cât se poate mai mult voia lui Dumnezeu şi să nu uitaţi niciodată în rugăciunile voastre numele aceleia, faţă de care voi aveţi atâtea obligaţii.

Să ne rugăm din tot sufletul pentru adormita roaba lui Dumnezeu, Natalia, toţi creştinii, ca recunoştinţă pentru binele făcut de ea şi după putinţă, să ne întrecem a sluji lucrărilor de binefacere potrivit puterilor şi mijloacelor noastre!”

Cu aprobarea cuvenită a autorităţilor bisericeşti laice, rămăşiţele pământeşti ale adormitei sunt înmormântate în biserica orfelinatului, alături de rămăşiţele soţului ei.

Pe sicriul adormitei sunt aşezate multe coroane, dintre care, una din partea fostului general guvernator din Odesa, astăzi membru al Consiliului de Stat, H. H. Roopa, din partea oraşului Odesa, din partea conducerii societăţii feminine de binefaceri din Odesa, de la adânc îndureratul personal al orfelinatului, de la foştii elevi ai orfelinatului.

Veşnica pomenire adormitei roabei lui Dumnezeu Natalia!

Frumoase necrologuri? Să ne gândim la cuvântările pe care fiecare le-am auzit la mormântul oamenilor din timpul nostru, politici sau cu alte ocupaţii şi să le comparăm cu aceste cuvântări rostite la moartea Nataliei Gladcova!

În timpul nostru se vorbeşte la mormântul cuiva mult mai mult decât sub regimul trecut. Dar ce se vorbeşte? Întreabă pe oricare dintre ascultători să-ţi spună cu ce a rămas, ce a învăţat din cuvântările ce le-a auzit, pentru că din orice cuvântare ascultătorii trebuie să înveţe ceva şi vei auzi numai mârâituri şi vei vedea numai înălţări din umeri. O înşiruire de vorbe goale cu voce cât mai ţipătoare. Şi adesea vorbesc o grupă întreagă de oratori, ca să-ţi mănânce timpul şi să-ţi tocească nervii. Trăim pe semne în secolul vorbelor, multelor vorbe goale.

În cuvântările rostite la moartea Nataliei Gladcova, cuvintele alese descriu virtuţi precise, fapte ale căror rod e în văzul tuturor. Din fiecare frază a vorbitorului înveţi ceva pentru viaţă. Aşa-i când cel adormit a trăit o viaţă după poruncile lui Dumnezeu şi vorbitorul are o pregătire specială. Vorbirea este un dar, însă e şi o pregătire.

Nu ştiu dacă ai băgat de seamă, că toţi cei care au vorbit la moartea Nataliei Gladcova au lăudat-o vie nu moartă. Nimeni n-a vorbit despre corpul ei. Desigur, aşa se cădea să facă, dar eu văd aici o cheie pentru dezlegarea problemei noastre. Adică: trupul omului valorează numai cât este viu. Corpul fiecărui om viu este un mister şi numai în rare cazuri, în foarte rare cazuri şi corpul câte unui mort, cum e cazul cu trupul neputrezit al Nataliei Gladcova.

Nu pricep, cum corpul fiecăruia dintre noi cei vii este un mister, când ştiut este, că nu e părticică cât de mică din noi pe care medicii să n-o cunoască.

Da! Cu adevărat medicina este una dintre ştiinţele care au înaintat mult, cu toate acestea, ea e încă departe în urma astronomiei. Asta n-o spun eu ca astronom pentru ca să-mi laud specialitatea, ci medicii cu oarecare ştiinţe de astronomie. Cunoaştem mai bine cerul cu astrele lui decât corpul nostru cu misterele mecanismelor lui. Şi cu cât e mai depărtat primul, cu atât e mai apropiat cel de-al doilea.

Medicul american, Alexis Carrel, a numit pe om fiinţă necunoscută şi pe bună dreptate, fiindcă mai multe părţi din fiinţa omenească ne sunt necunoscute decât cunoscute.

Ce cunoaştem noi din misteriosul creier omenesc? Oricine îl priveşte natural sau în miniatură, îşi dă seara că se găseşte în faţa unui ghem de nenumăraţi nervi, ca nişte cabluri în legătură cu fiecare parte a corpului. Profesorul neurolog C. I. Herrick, de la Universitatea din Chicago, a spus că sistemul telegrafic şi telefonic al Statelor Unite este o organizaţie cât se poate de simplă, faţă de creierul omenesc, care separeu că e cea mai complicată structură din univers.

Există în creier peste 10 miliarde celule microscopice, care formează tot atâtea unităţi ale materiei cenuşii. Ele sunt legate şi asociate între ele prin reţele atât de complicate, încât multă vreme omul nu va reuşi să le despartă.

Fraza lui Alexis Carrel: „Inteligenţa noastră nu poate îmbrăţişa întinderea creierului, aşa cum nu poate îmbrăţişa întinderea Universului sideral”, arată mai precis misterul creierului. Cunoaştem până acum unde îşi are sediul în creier mişcarea, vorbirea, cititul, etc., dar asta e tot aşa de puţin ca şi cum ai spune că, cunoşti cerul, fiindcă vezi soarele, luna şi un număr de stele.

Dacă ne întrebăm ce legătură este între conştiinţă şi creier sau cum se formează în creier gândirea, misterul creşte şi mai mult.

Kepler şi-a încheiat lucrarea sa de astronomie cu aceste cuvinte: „Îţi mulţumesc Creatorule şi Doamne, că mi-ai dăruit bucuria creaţiei Tale, admiraţia lucrărilor mâinilor Tale. Eu am făcut cunoscut strălucirea operelor Tale, pe cât spiritul meu mărginit a putut să cuprindă nemărginirea Ta. Unde am zis ce-i nedemn de Tine, sau am fost silit să năzuiesc la propria mea glorie, iartă-mă cu milostivire”.

Trebuie să mai treacă mult timp până ce un savant medic va putea să spună cuvinte asemănătoare cu ale lui Kepler, după ce va face cunoscută minunata alcătuire a creierului şi legătura lui cu sufletul şi conştiinţa.

Un credincios medic neurolog, a fost întrebat de cineva:

Cum ai cunoscut pe Dumnezeu?

Eu cred în Dumnezeu, a zis medicul, fără să am pretenţia de a-L cunoaşte. Atâta timp cât eu nu sunt în stare să-mi cunosc micul meu creier, cum să am pretenţia să-L cunosc pe Dumnezeu cel nemărginit şi făcător al lui?

Domnule profesor, fiindcă veni vorba de nemărginirea lui Dumnezeu, expresie pe care am auzit-o des întrebuinţat-o în vorbirea celor credincioşi – se poate să mi-o explicaţi?

— Întrebă Toma.

Poftim, scrie pe hârtia aceasta numărul 375, răspunse profesorul întinzându-i o hârtie şi un creion.

Scrisei.

— Pune acum la dreapta lui câte zerouri vrei!

— Nu-mi ajunge hârtia şi oricâtă hârtie aş avea, pot să pun mereu la zerouri.

— Iată că un număr, în felul lui, este nemărginit, pentru că o viaţă întreagă poţi să pui la dreapta unei cifre zerouri şi alte cifre şi să nu termini cu formarea lui.

Dacă un număr poate fi nemărginit în felul lui, cum să nu fie Dumnezeu care Creatorul tuturor?

Să cercetăm puţin şi ochiul cu misterele lui, adică pe cel mai scump dintre organele noastre. Auzim adesea în vorbirea zilnică: „Mie drag cutare lucru ca lumina ochilor”; sau „Ţin la el ca la lumina ochilor”. Dreaptă asemănare, pentru că fără lumina ochilor, adică fără vedere, zadarnică ar fi pentru noi frumuseţea cerului înstelat şi mândreţea pământului împodobit cu verdeaţă şi flori.

Pentru valoarea lui, Creatorul l-a aşezat într-un adăpost osos spre a fi ferit de lovituri. Sprâncenele îl apără de sudoarea frunţii, iar pleoapele şi genele îl feresc de lumina prea puternica, de praf şi de corpuri străine. Acestea sunt apărători externe.

În interior ochiul e apărat de lacrimi, care-l umezesc ferindu-l de tocire, pentru că mişcându-se într-o parte şi în alta, este ca un piston căruia îi trebuie un soare ca să funcţioneze bine şi să nu se tocească.

Din glandă, lacrimile trec sub pleoape şi apoi în nas. Nervul lacrimal are legătură cu acel al limbii şi al nasului, de aceea când mâncăm ardeiat sau când avem guturai lăcrimăm.

Profesorul Milea, de la Universitatea din Yale, susţine că ochiul este o baterie electrică. Partea anterioară a ochiului ar fi încărcată cu electricitate pozitivă, pe când retina este încărcată cu electricitate negativă. Izvorul acestui curent electric ar fi globul ocular, nu muşchiul înconjurător.

Ochiul este oglinda sufletului şi barometrul sănătăţii. Bucuria, întristarea, voinţa, inteligenţa, atenţia, dispreţul, furia, ura, groaza, blândeţea, bunătatea, etc., se oglindesc în ochi.

De obicei irisul este colorat în albastru, negru, castaniu şi auriu. De aici şi numirea de ochi albaştri, negri, castanii, aurii, etc. Numai Alexandru Macedon avea un ochi albastru şi altul castaniu.

Tulburarea ochiului arată o oboseală, o suferinţă sau o boală. De aici s-a născut iridiscopia, care vrea să descopere bolile organismului din simpla observare a ochilor.

Dar toate acestea nu sunt mistere. Să-ţi citesc ce scrie dr. Alexis Carrel în cartea sa, „Omul fiinţă necunoscută” despre misterele ochilor: „Când creierul proiectează sub piele o prelungire din el însuşi, care va fi nervul optic şi retina, pielea se face străvezie. Ea fabrică corneea şi cristalul.

Această transformare a fost explicată prin prezenţa unor substanţe ieşite din partea cerebrală a ochiului, vezicula optică. Dar această explicaţie nu rezolvă problema.

Cum se face că vezicula optică secretă o substanţă, care are tocmai proprietatea de a face pielea străvezie?

Cum poate o suprafaţă nervoasă sensibilă să determine în piele, fabricarea unei lentile în stare de a proiecta asupra ei imaginea lumii exterioare?

În faţa lentilei cristaline, membrana irisului formează o diafragmă. După intensitatea luminii, această diafragmă se dilată sau se strânge. După intensitatea luminii, această diafragmă se dilată sau se strânge. În acelaşi timp sensibilitatea retinei creşte sau scade.

Forma cristalinului se modifică automat pentru viziunea apropiată sau depărtată. Noi constatăm aceste corelaţii, însă nu le putem explica”.

Va să zică şi în ochii noştri există, dacă nu mistere, cel puţin unele lucruri sau funcţiuni pe care nu le putem explica. De aceea ştiinţa n-a putut până acum să facă un ochi sau măcar părţi din el.

S-a ajuns până acum numai să se transplanteze un ochi sănătos în locul unuia bolnav. Transplantarea se face luându-se ochiul de la cineva care a murit de curând, pentru că cel mai lacom dintre oameni nu-si vinde ochii. Atât de scumpi sunt ochii pentru fiecare om, că nu-i poţi primi, chiar când ţi se oferă din dragoste creştină.

Operaţia aceasta l-a făcut renumit pe doctorul Fliatov din Odesa. Ştii despre care Filatov vorbesc? Despre credinciosul profesor universitar şi deputat care nu s-a temut să-si arate credinţa în public sub actualul regim al celor fără Dumnezeu şi fără credinţă. El îşi face cruce înainte de a începe operaţiile. Datorită stăruinţei şi trecerii lui la Moscova, biserica cimitirului a rămas deschisă până acum.

— Domnule profesor, după cum ştiţi, se vorbeşte mult despre televiziune. Unii credincioşi nădăjduiesc, că atunci când va ajunge la perfecţiunea maximă să vadă pe Dumnezeu. Ce părere aveţi?

— Lumea totdeauna a dorit să vadă pe Dumnezeu. Apostolul Filip a cerut Domnului Iisus să-i-L arate (Ioan XIV, 8). Unii ar vrea să vadă pe Dumnezeu din dorinţa de a se împărtăşi din slava Lui, alţii din curiozitate. Dorinţele oamenilor sunt nesfârşite şi cele mai multe nu numai fără de folos pentru ei, dar chiar păgubitoare.

Ochii noştri nu sunt făcuţi decât pentru a vedea unele lucruri. Spre exemplu nu putem privi cu ochii liberi la soare, la flacăra albastră când se face sudura electrică a două bucăţi de fier, nu putem privi în cuptorul în care se topesc metalele sau nisipul pentru geam, etc. O lumină mai puternică, decât e în stare ochiul să privească, ne orbeşte.

Sunt apoi lucruri, pe care ori cât am cerca să le privim n-o să le putem vedea. Spre exemplu: electricitatea, aerul, gândirea, etc. Putem să spunem că nu există pentru că nu le vedem noi? Pe cel care ar spune aşa, l-am socoti nebun. Tot aşa e şi cel care spune că nu există Dumnezeu, pentru că nu-l vede el.

— Bine ar zice cineva, noi nu putem să vedem pe Dumnezeu, dar Dumnezeu ca atotputernic poate să ia chip pe care să-l putem vedea.

— Aşa e, răspundem noi, Dumnezeu poate să se facă văzut de noi, dar dacă nu vedem pe Dumnezeu în măreţia sa dumnezeiască, ci numai ca pe un lucru material, nu ne-am ajuns scopul, n-am văzut nimic nou. Ori, noi dorim să vedem ceva mai presus de ceea ce vedem obişnuit.

Ca să vedem pe Dumnezeu aşa cum este, e nevoie ca noi să ne ridicăm la puterea de a-L privi, nu El să se coboare la puterea noastră de pricepere.

Televiziunea, ca şi telescopul şi microscopul ne va ajuta să cunoaştem mai bine creaţia lui Dumnezeu. Cu cât vom cunoaşte însă, mai mult minunăţiile creaţiei, cu atât mai mare, mai sus va fi Dumnezeu, iar noi mai mici şi neînsemnaţi.

Eu nu sfătuiesc pe nimeni să nu dorească să vadă pe Dumnezeu pe pământ, ci numai să amâne această dorinţă după ce va vedea electricitatea, aerul, gândirea şi alte experienţe nevăzute. De văzut, vom vedea pe Dumnezeu, însă nu pe pământ, nu în această lume, ci într-o alta deosebită de aceasta, în care vom trece după moarte.

— Domnule profesor, urechea are şi ea mistere ca ochiul?

— Dragul meu şi urechea este o creaţie minunată a lui Dumnezeu. Cine vrea să studieze urechea cu cele trei părţi ale ei: urechea externă, urechea mijlocie şi urechea internă şi doreşte să ştie cum funcţionează timpanul, ciocanul, nicovala şi scăriţa, va afla lucruri uimitoare şi va pricepe de ce medicii nu pot să facă un organ asemănător.

Recunoaştem dibăcia celor ce au făcut aparate de auzire, de la cornul cu care ascultă medicii până la cele maşini care prind zgomotul avioanelor de la o distanţă destul de mare. Cu aceste aparate poţi asculta dacă ai auz; dacă ţi-ai pierdut auzul, poţi trimite aparatele la muzeu, spre amintirea unui timp trecut.

În legătură cu urechea mi se pare vrednică de luat în seamă zicala poporului: „Dumnezeu să te audă!” atunci îi convine cuiva ce i-ai spus şi atunci când nu-i convine. Desigur, aceste cuvinte le spun numai cei convinşi de ajutorul şi răsplata lui Dumnezeu. Natural Dumnezeu vede, aude şi ştie tot ce se întâmplă în lume, dar nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu are ochi, urechi şi făptură ca a noastră.

Dumnezeu este spirit imaterial, mai presus de orice creatură a sa chiar spirituală cum sunt îngerii.

Oricât ne-am strădui noi să ne închipuim pe Dumnezeu cu mintea noastră, nu e cu putinţă să-l pricepem şi să-l descriem aşa cum este.

Din cauza neputinţei noastre, noi vorbim despre El şi însuşirile Lui dumnezeieşti cum vorbim despre noi şi însuşirile noastre omeneşti. Cuvintele sunt neputincioase, chiar când vorbim de cele ce vedem, dar când e vorba să arătăm ceea ce nu vedem. Spre exemplu, spunem că soarele răsare, sau că soarele apune, cu toate că ştim de câteva sute de ani că soarele rămâne acelaşi, neschimbat în tot timpul numai noi ne schimbăm învârtindu-ne cu pământul în jurul lui.

După cum omul doreşte să vadă pe Dumnezeu, tot aşa ar vrea să-L şi audă. Aude cu telefonul şi aparatul de radio la distanţe de mii de Kilometri, de ce n-ar auzi şi pe Dumnezeu? Vrea omul să audă mai mult decât îi e dat să audă.

Nu ştim însă câţi s-or fi întrebat: ce s-ar întâmpla dacă şi-ar auzi zgomotul circulaţiei sângelui din vene? N-ar mai avea pace să lucreze, n-ar mai putea dormi.

Ce s-ar întâmpla apoi dacă am auzi zgomotul învârtirii aştrilor? Poate n-am putea să trăim.

Fugim de zgomotul care ne supără urechea sau ne-ar sparge timpanul, dar vrem să auzim pe Dumnezeu. De ce? Ca să ne convingem că există. Vrem să treacă prin urechea noastră tot ce există. Sărmana noastră ureche! Dacă ni s-ar fi împlinit dorinţa, demult ni s-ar fi rupt scăriţa urechi de nu s-ar fi întâmplat ceva şi mai grav. Şi ştiut este, că atunci când se rupe scăriţa s-a dus auzul pentru totdeauna.

— Ce frumos ar fi, domnule profesor, dacă vorbind despre Dumnezeu, am studia fiecare organ al corpului nostru! Îmi închipui că în ţările creştine, aşa se predă anatomia elevilor. Ce fericiţi elevi!

— Dragul meu, un profesor credincios găseşte în orice ştiinţă prilej de a vorbi sau a mărturisi pe Dumnezeu, pentru că toate ştiinţele îşi au originea lor în Dumnezeu şi sunt în legătură unele cu altele. Linne’, cel mai mare cercetător al naturii din toate timpurile, creatorul istoriei naturale ca ştiinţă, descoperind planul după care sunt aranjate frunzele, a exclamat plin de bucurie: „Am văzut urmele picioarelor lui Dumnezeu!”

Oriunde ne-am afla şi cu orice ne-am ocupa găsim pe Dumnezeu, pentru că totul e făcut de El. Şi tot ce a făcut Dumnezeu e frumos şi bun. Iată să-ţi citesc câteva fraze despre mână: „Mâna e o capodoperă. Ea simte şi lucrează în acelaşi timp. Ai zice chiar că vede. Dispoziţia anatomică a pielii şi a aparatului ei tactil, a muşchilor şi a oaselor ei, au putut să îngăduie mâinii fabricarea armelor şi a uneltelor.

N-am fi dobândit niciodată stăpânirea materiei fără ajutorul degetelor ei, care sunt ca nişte pârghii mititele, compuse fiecare din trei segmente articulate, legate de metacarpă şi de masivul osos al mâinii.

Măna poate face munca cea mai brutală, precum şi cea mai gingaşă. Ea a folosit cu aceeaşi îndemânare cuţitul de sile al vânătorului primitiv, ciocanul fierarului, securea tăietorului de lemne din pădure, plugul plugarului, sabia cavalerului, penelul artistului, pana ziaristului, firele ţesătorului de mătase.

Ea poate să omoare şi să binecuvânteze, să fure şi să dăruiască, să semene sămânţa pe faţa pământului şi să arunce grenade în tranşee.”

La mână, sau mai precis la degete se găsesc semnele ce deosebesc pe om de om, adică amprentele digitale. Semnătura cuiva, oricât de complicată ar fi se poate imita, falsifica, de aceea adevărata semnătură rămâne tot a neştiutorilor de carte, care pun degetul.

Multe laude şi-ar atrage mâna dacă n-ar fi prea pretenţioasă sau cel puţin a unor oameni. Ea e învăţată cu pipăitul, e neîncrezătoare, de aceea vrea să pipăie tot ce există, fără să ţină seama că nu tot ce există se poate pipăi. Spre exemplu, nu poţi pipăi gândirea, bucuria, durerea, microbi, spiritele şi în special pe Dumnezeu.

Vrea mâna, cum a vrut mâna lui Toma, dar nu tot ce vrea se poate. „Organe ca stomacul, ficatul, inima, etc., nu sunt supuse voinţei noastre. Nu putem ridica sau coborî după voie calibrul arterelor, sau ritmul pulsaţiilor inimi, sau contracţiile intestinului.”

Dacă organele corpului tău nu ţi se supun voinţei, cum vrei omule, să ţi se supună Dumnezeu şi să vie să-L pipăi? Nu ţi se pare că ceri prea mult?

Tu nu simţi cum macină stomacul în tine şi vrei să simţi pe Dumnezeu. Da, poţi să simţi pe Dumnezeu dar nu cu o simţire grosolană, cum e aceea a pipăitului. Roagă-te cu credinţă, cu stăruinţă şi cu putere şi-L vei simţi. Iată ce scrie în această privinţă, nu un teolog ci un savant medic, Alexis Carrel: „Anumite activităţi spirituale pot fi însoţite de modificări atât anatomice cât şi funcţionale ale ţesutelor şi ale organelor. Aceste fenomene organice se observă în împrejurările cele mai felurite, printre care e şi starea de rugăciune.

Trebuie să înţelegem prin rugăciune, nu o simplă recitare maşinală de formule, ci o înălţare mistică, în care conştiinţa se absoarbe în contemplarea principiului imanent şi transcendent al lumii.

Această stare psihologică nu e intelectuală. Ea nu poate fi înţeleasă de filosofi şi de oameni de ştiinţă şi le este inaccesibilă.

S-ar zice că cei mai simpli pot simţi pe Dumnezeu cu aceeaşi uşurinţă cu care simt căldura soarelui sau bunătatea unui prieten.”

Ne oprim aici, pentru că e destul pentru seara aceasta. Vom continua mâine seara.

VI. Viaţa milioanelor de oameni ucişi prin foamete ne face să ne gândim la Creatorul vieţii.

Ploaia, ce căzuse din belşug timp de două zile, ca o binecuvântare peste pământul însetat, răcorise aerul şi-l curăţise de praful străzilor şi fumul fabricilor. Norii groşi continuă să alerge pe cer semn că nu şi-au terminat misiunea.

Din cauza acestei vremi nesigure, paznicul Observatorului a condus şi în seara a patra pe tânărul Toma în birou. Aşa i se poruncise.

Când Toma intră, profesorul se ridică de la masa de lucru, îi întinse mâna cu zâmbet prietenesc şi poftindu-l să stea pe scaun, îi zise:

— Cu câteva minute mai înainte mă gândii la dumneata. Terminasem de citit a doua oară o scrisoare primită azi şi pe când cugetam la cele ce îmi scrie alcătuitorul ei, îmi veni în minte ideea ca să ţi-o citesc şi dumitale. Ce zici de o astfel de lectură?

— Domnule profesor, eu sunt venit aici pentru a culege cele bune. Că acestea îmi sunt date verbal, sau sub formă de lectură din cărţi sau din scrisori, pentru mine e tot una. Nu-mi pot închipui ce cuprinde această scrisoare, dar ştiu că de multe ori o scrisoare bine alcătuită rezumă, ca şi o conferinţă, ideile mai multor cărţi sau istoria unei părţi din viaţa oamenilor.

— Aşa este. Scrisoarea pe care vreau să ţi-o citesc rezumă suferinţele a milioane de oameni. Cel ce le-a scris, le-a văzut, le-a trăit şi le trăieşte mai mult decât noi, care de multe ori nu ştim de se petrece dincolo de ocupaţiile noastre personale.

Ştirile scăpate de foarfecele cenzurii sunt atât de multe cernute, că nu mai ştii dacă au un miez de adevăr, sau le-a rămas numai cojile închipuirii cu care sunt îmbrăcate de ziarişti. Ziarele de azi sunt un fel de „Monitor oficial” cu titluri diferite şi în mai multe ediţii.

Scrisoarea e cenzurată?

Nu! Mi-a fost adusă de cineva personal. Dacă ar fi fost pusă la poştă niciodată n-ar fi ajuns la mine. Cred că ar fi intrat în funcţiune maxima din evul mediu: „Opus igni auctor patibule dignus” – Lucrarea e vrednică de foc şi autorul de spânzurătoare.

Încep să devin curios.

Dacă-i aşa iată, o citesc.

„Vă scriu, domnule profesor, din îndepărtata şi friguroasa Siberie, din fiorosul şi de mulţi blestematul pământ îngheţat. N-am dorit să vin aici, după cum nimeni nu doreşte să facă măcar o excursie prin pădurile acestea, ce par a nu avea sfârşit. Am fost trimis, sau mai bine zis condamnat să muncesc aici.

Că meritam sau nu să primesc o astfel de condamnare, îl las pe Dumnezeu să judece. Cred cu putere în judecata şi dreapta Lui răsplătire. El ştie dacă am făcut bine sau rău făcând ceea ce am făcut şi pentru care am fost condamnat.

M-am întrebat însă de multe ori, dacă cei ce mă cunosc şi a auzit de mine că sunt condamnat, ştiu vina condamnării mele. Nu pentru altceva, dar nu vreau ca cineva să se scandalizeze din pricina mea sau să mă facă erou fără să fiu. Nu cunosc ce vină au spus că am cei ce m-au condamnat, atunci când au fost întrebaţi de rudele şi cunoscuţii mei. Îmi închipui că n-au spus adevărul, fiindcă ei niciodată nu spun chiar când e scris în dosar, Vina pe care o spun tuturor, ca şi când ar cânta un refren e cunoscută şi de copii: <E contrarevoluţionar> sau <a sabotat regimul>.

Niciuna nici alta nu se potriveşte pentru mine. Cel puţin aşa socotesc eu şi cu mine cei care cunosc adevărul aşa cum este, nu cum l-au falsificat duşmanii lui Dumnezeu.

În ultimii ani, primăria municipiului Odesa îmi dăduse însărcinarea să car alimente pentru depozitul său central. Cu un grup de maşini alergam pe la colhozurile comunelor din jur, adesea făcând sute de kilometri ca să găsesc ce mi se cerea sau ca să merg acolo de unde primăria cumpărase alimente. În felul acesta am cutreierat aproape tot ţinutul dintre Nistru şi Nipru.

Şefii mei erau mulţumiţi de cum îmi făceam datoria. Aşa au declarat mai târziu când au fost întrebaţi la judecată. Eu nu eram însă mulţumit sufleteşte. Starea aceasta mulţi mi-au citit-o pe faţă şi m-au întrebat: <Ce ai? > Ce aveam nu le puteam spune la toţi.

În timpul acesta se proclamase foamea artificială în toată Rusia. O armată întreagă de agenţi, în special dintre jidani, cutreierau satele şi cu echipele locale intrau prin casele acelora care nu voiseră să intre în colhozuri şi le ridicau grâul, porumbul, orzul, ovăzul, cartofii, seminţele de floarea soarelui, fructele şi tot ce se poate mânca.

Pereţii caselor erau înţepaţi cu lănci speciale şi pământul din grajduri şi curţi săpat adânc pentru ca să se găsească cereale ascunse. Nu se lăsa nimic oamenilor din munca lor. Toată familia era condamnată să moară de foame de la bătrân până la copii din faşă.

Şi-au mâncat oamenii mai întâi animalele şi păsările din curte, după aceea au început să fiarbă coceni şi lemn pisat pentru ca să facă o supă. Cizmele, ghetele şi toate curelele au fost fierte şi mâncate. Cei ce erau aproape de păduri scormoneau zăpada pe sub copaci pentru ca să găsească ghindă şi jir, spre a-si prelungi viaţa.

În primăvară au năvălit asupra mugurilor şi mai apoi asupra frunzei şi ierbii. Unii le mai fierbeau, alţii le mâncau aşa ca animalele păscătoare. Lobodele, ştirul, ştevia şi tot felul de ierburi late şi fragede erau adunate, opărite, uscate şi împachetate cu grijă pentru iarnă. Ghinda şi jirul cine putea să şi le adune, era o mâncare aleasă de lux.

Dar câţi au putut să-si ducă viaţa cu astfel de alimente? Puţini, foarte puţini. Ce stomac vor fi avut aceştia care au rezistat până la sfârşit nu-mi pot închipui.

Cei mai mulţi dintre cei condamnaţi la foame au murit. Sute în fiecare comuna. Ajungeau mai întâi nişte schelete umblătoare, apoi cădeau la pat şi după câteva zile de chinuri treceau în lumea spiritelor.

Vara vedeai aceste umbre ale morţii mergând în ciomag pe şosea sau odihnindu-se pe marginea şanţului cu câteva ierburi în braţe. Dar, cine le putea privi fără groază?

Când mă înapoiam la Odesa, mi se părea că am scăpat din iad. Mă munceam să uit cele văzute şi auzite. Cele auzite erau mai îngrozitoare. Mi s-a spus că în diferite sate au fost prinşi părinţi care şi-au înjunghiat copiii ca să-i mănânce şi copii, care şi-au ucis părinţii cu acelaşi gând. Cineva mi-a istorisit cum şi-a găsit vecinul fierbând capul copilului, pentru ca să aibă o ciorbă cu care să-si astâmpere foamea. Restul corpului în terminase de câteva zile. A fost declarat nebun şi împuşcat.

Nu puteam să uit aceste lucruri, din care cauză deveneam din ce în ce mai neliniştit şi mai slăbit. Natural, în mintea mea se punea o mulţime de întrebări la care căutam răspunsuri.

N-am putut niciodată să pricep de ce stăpânirea noastră a condamnat la moarte prin foame artificială milioane de ţărani. Spun milioane pentru că am fost informat de cineva de aici, care a avut un post înalt, dar a căzut în dizgraţie, că în toată Rusia au murit de foame 12 milioane de ţărani.

Se mai găseau poate mijloace de convingere. Şi chiar dacă nu s-ar fi găsit, de ce să fie condamnaţi la moarte şi încă o moarte aşa de chinuitoare? Ce sunt de vină copiii?

Curând am înlăturat din mine astfel de întrebări spunându-mi că nu este rostul meu să judec pe alţii. Îi va judeca Dumnezeu. Au început însă, să se nască alte întrebări, ale căror răspunsuri erau şi mai grele.

Mi se părea că aud spunându-mi-se: <Ce ai făcut tu pentru nenorociţii pe care i-ai văzut lihniţi de foame? Ai scăpat tu măcar unul de la moarte? Care e deosebirea între tine care crezi în Dumnezeu şi între cei care nu cred? Aşa iubeşti tu pe aproapele tău? În nevoi ca acestea se vede adevărata iubire. Vezi să nu ţi se spună de Dreptul Judecător: „Flămând am fost şi nu mi-ai dat să mănânc! „>

Stăpânirea oprise să se dea cea mai mică bucăţică de pâine celor condamnaţi. Orice milă era pedepsită aspru. Ştiam toate ordinele şi cu ele căutam să răspund întrebărilor ce mi se puneau tot mai puternic.

O voce internă îmi răspundea şi la această apărare a mea: <Dacă apostolii ascultau de ordinele fariseilor şi cărturarilor, de a nu mai predica, creştinismul nu s-ar mai fi răspândit. Nimeni nu te poate opri să faci bine.>

Ce să fac? În fiecare zi, frământarea şi neliniştea mea sufletească creşteau tot mai mult. Am început să stărui mai mult în rugăciune. Ascuns în camera mea, ori de câte ori aveam puţin timp, rugam pe Dumnezeu să mă lumineze, ce hotărâre să iau.

Am hotărât: orice mi se va întâmpla, voi ajuta după puterile mele, măcar pe câţiva înfometaţi. Am ales câteva familii cu copii din satele pe unde treceam şi ori de câte ori plecam după alimente cu maşinile, le lăsam câteva pâini. Potriveam ca să trec noaptea pe la ele, spre a nu mă vedea nimeni când le dam.

Mai era şi altă greutate. Ştiţi că şi la Odesa era foamete. Ni se da pâinea cu porţia. Când nu puteam să găsesc pâine, cumpăram turte din rămăşiţele de orz şi de floarea soarelui de la fabricile de bere şi de untdelemn. Oamenii erau mulţumiţi şi cu acestea, numai să le aibă.

Lucrul mergea bine, mai ales, că începuseră să mă ajute şi câţiva fraţi de credinţă şi prieteni. S-a găsit însă, un Iuda, un trădător care m-a pârât la N. K. V. D. Totdeauna trebuie să se găsească un Iuda trădător. Până când va fi acestea? Nu ştiu trădătorii ce-i aşteaptă? Nu cunosc sfârşitul lui Iuda? Ei nu au conştiinţă?

Am fost arestat şi aruncat în închisoare. La judecată am spus adevărul. Am fost condamnat la 12 ani muncă în Siberia. Dacă şefii mei nu mă descriau ca pe un om al datoriei în serviciu, sunt sigur că aş fi fost şi la mai mulţi ani condamnat. Cunosc un caz, când pentru o pâine aruncată celor înfometaţi, un om a fost împuşcat pe loc.

După câteva zile de la citirea sentinţei am fost închis într-un vagon de vite, împreună cu alţi condamnaţi şi trimis aici în Siberia, la tăiatul lemnelor. Să vă descriu suferinţa îndurată în închisoare, pe drum şi aici?

Nu ştiu câtă hârtie mi-ar trebui, fiindcă pe lângă propria mea suferinţă mă chinuieşte şi suferinţa celorlalţi condamnaţi.

Nu era noapte să nu aud ţipete şi împuşcături în închisoare, nu era zi în care să nu se arunce din vagonul cu care am călătorit 2-3 morţi. În locul lor ni se dau alţi condamnaţi în gări, aşa că şeful nostru a avut numărul condamnaţilor complet când ne-a dat în primire în gara Taiga.

Gerul e aşa de mare aici, că scuipatul până ajunge la pământ îngheţă. Hrana se compune din câteva linguri de apă caldă prin care se spune că au alergat câţiva cartofi şi 400 grame de pâine sau mămăligă.

Tăiem lemne nu pentru ca să facem treabă şi venit statului ci pentru ca să fim chinuiţi cât mai mult. Pentru aceasta ni se dau fierăstraie de piatră, sau de metal fără dinţi, suntem băgaţi prin apă până la brâu sau obligaţi să tăiem copacii de la jumătate. Din cauza acestei nenorocite vieţi, când cade un copac mare se întrec care să se arunce sub el spre a fi striviţi.

Pe un preot pentru că l-au găsit rugându-se într-un tufiş, l-au condamnat să muncească şi noaptea – era condamnat pe viaţă – iar unui oarecare lucrător, pentru că l-a prins închinându-se sub pătură i-au mai prelungit condamnarea cu încă doi ani. Pe cei care mor în fiecare zi n-avem timp să-i numărăm. Nu li se simte lipsa, pentru că vin alţii în locul lor.

Vă închipuiţi starea mea sufletească. Dacă sunt mulţumit că am voit să salvez viaţa câtorva condamnaţi la moarte prin foame, nu pot să înlătur durerea ce-mi săgetează inima, ori de câte ori văd că se ridică viaţa unui om. O muscă sau un om, pentru stăpânii noştri este acelaşi lucru. Ei i-au oamenilor ce nu le pot da: viaţa. Fiarele sălbatice şi păsările răpitoare nu fac aşa cu cele din neamul lor. Nădăjduiesc să trăiesc până voi vedea împlinindu-se cuvintele: <Cine ridică sabia, de sabie va muri>.

Dacă biserica cimitirului mai este deschisă, rugaţi pe părintele, să scoată o părticică pentru mine şi pentru cei care sufăr împreună cu mine. Nu mă uitaţi nici în rugăciunile dumneavoastră particulare, deoarece şi noi vă pomenim aici.

De este cu putinţă, vestiţi, vă rog, cele ce vă scrisei, tuturor prietenilor şi cunoscuţilor, în ale căror inimi arde încă focul credinţei strămoşeşti. Mărit să fie Domnul!

Grigore”

— Majoritatea faptelor istorisite de Grigore, mie îmi sunt cunoscute. Pe unele le-am văzut, aşa cum sunt cele legate de foametea artificială, altele mi-au fost istorisite de prieteni şi cunoscuţi, adică suferinţele din închisori şi din Siberia. Aş putea spune, că am văzut şi ştiu mai grozave lucruri decât cele istorisite de Grigore, totuşi mă înduioşează scrisoarea lui.

Băgai de seamă că Grigore nu se întreabă, ca mine şi ca alţii ce este viaţa şi de unde vine ea, ci el e tulburat că nu se respectă viaţa fiecărui om, chiar şi acelui care a greşit. De aici se vede că el era un creştin înaintat, dacă nu chiar perfect. O fi trecut şi el pe unde am trecut şi trec şi eu, acum însă e sus. Îl fericesc pentru această înălţare a lui.

Fiindcă văd că îţi atrase atenţia apărarea vieţii făcute în scrisoare de Grigore, ca o problemă care te preocupă, aş vrea să ştiu domnule Toma, dacă te-ai întrebat vreodată unde-si are sediul viaţa în corp?

— Da! Şi m-am mulţumit cu părerea generală, că viaţa îşi are sediul în inimă. Alţii spun că în tot corpul.

— Că viaţa îşi are sediul în inimă sau în tot corpul e de discutat, un adevăr nediscutabil este că inima e motorul vieţii. Fără inimă nu ne e cu putinţă viaţa, după cum inima fără viaţă nu valorează mai mult decât o bucată de carne de aceeaşi greutate. Cine vrea să-si dea seama de problema vieţii trebuie mai întâi să cunoască inima şi funcţiunea ei minunată. Nu te superi dacă te întreb: ce ştii dumneata despre inimă?

— Prea multe nu mi-au rămas în cap. Ştiu doar atât că inima bate de 70 de ori pe minut, cântăreşte vreo 300 de grame, la fiecare bătaie întrebuinţează o putere care ar ridica o greutate de 300 de grame la înălţimea de un metru şi că prin ea circulă încontinuu cam cinci litri de sânge.

— Bun! Văd că ştii tot ce e principal. În privinţa bătăilor inimii aş mai adăuga eu, după ultimele cercetări, că în timpul unei munci grele numărul bătăilor depăşeşte 100 pe minut, iar în timpul somnului scade până la 60 pe minut.

Ai calculat la ce înălţime s-ar ridica greutatea de 300 de grame, sub presiunea inimii, într-un minut, într-o oră şi într-o zi dacă am presupune că ea se înalţă mereu după fiecare bătaie?

Nu!

Poftim creionul cu hârtie şi socoteşte!

Într-un minut s-ar ridica la 70 de metri, într-o oră la 420 de metri şi într-o zi şi o noapte la 100 de kilometri şi 800 de metri.

Să adăugăm şi puterea pe care inima o cheltuieşte în acelaşi timp, ridicând 300 de grame pentru fiecare bătaie la înălţime de 1 metru!

Într-un minut ea ridică 21 de kilograme la înălţime de 1 metru, într-o oră ridică 1260 de kilograme, în 24 de ore ridică 30.240 de kilograme, iar într-un an ridică 11.037.600 kilograme la aceeaşi înălţime de un metru.

Ştiind că inima aruncă la fiecare bătaie 100 de cm3 de sânge în artere, să calculăm cât sânge trece prin ea într-un minut, oră, o zi, un an şi în 70 de ani!

— Într-un minut trec prin inimă 7 litri de sânge, într-o oră 420 de litri, într-o zi şi o noapte 10.080 litri, într-un an 3.679.200 litri, iar în 70 de ani, viţa unui om 257.544.000 litri.

— Natural, ar fi cantitatea aceasta de sânge dacă prin inimă ar trece mereu sânge nou, noi ştim însă, că omul are în medie 5 litri de sânge care circulă într-una prin inimă. Aceşti 5 litri de sânge trec prin inimă cam în 42 de secunde. Într-o oră trece de 82 de ori, într-o zi de 1.800 de ori, într-un an de 657.000 de ori, în 70 de ani de 4.599.000.

Să nu ne închipuim că sângele care a circulat prin inima unui om la vârsta de un an a circulat şi când a fost de 10, 40 sau 70 de ani. Nu! Cantitatea rămâne neschimbată, când omul ajunge la vârsta matură, nu însă şi materia. Sângele se reînnoieşte mereu ca şi corpul întreg. Este ştiut că întregul corp se reînnoieşte cam din trei în trei ani. Deci, corpul meu şi al dumitale de azi, nu e acelaşi cu cel de acum trei ani în urmă.

— Am citit în ziare că în America se lucrează la o inimă, care să înlocuiască pe a omului când nu mai funcţionează regulat. Va fi cu putinţă?

— Am citit şi eu că medicul Carrel ar fi izbutit să facă o inimă pe care aviatorul Lindbergh, cel care a trecut prima dată Atlanticul în zbor, ar vrea s-o experimenteze. Mă îndoiesc că omul ar putea să trăiască şi să muncească cu o inimă artificială.

Inima omului se aseamănă cu o maşină. Maşina se porneşte şi se opreşte de câte ori vrea mecanicul. Inima omului se porneşte şi se opreşte numai odată. Cine o porneşte?

O maşină ca să meargă are nevoie de cărbuni, benzină, etc. Apoi din când în când trebuie să fie oprită pentru a fi curăţită. Inima nu are nevoie de un combustibil deosebit de al corpului şi se curăţă singură fără a fi oprită. Ce maşină poate să meargă neîncetat 50-80 şi peste 100 de ani?

Ce creator minunat are inima! Ce mecanic priceput o conduce! De-L vei căuta printre oameni şi printre lucrurile materiale, nu-L vei găsi. El e mai presus de ele pentru că el e Dumnezeu.

Corpul omenesc mai are şi alte organe, în afară de creier, ochi, urechi şi inimă, care prin alcătuirea şi funcţiunea lor minunată ne fac să ne ridicăm cu gândul la Dumnezeu Creatorul lor, pentru că în mic el este ceea ce este cerul în mare.

Dacă poţi număra celulele corpului, vei putea număra şi stelele cerului. Îmi vine să cred că mai uşor poţi număra puzderia de stele din Galaxia Laptelui – Calea Lactee – decât cele zece miliarde de celule din creier, cele douăsprezece milioane de celule din centrele nervoase, ce se leagă, cu mai multe alte trilioane, cele 30.000 miliarde globule roşii şi 50 miliarde de globule albe, etc., etc.

Corpul omenesc însă, cu toate minunatele sale organe şi necunoscuta sa lume, fără viaţă nu valorează nimic mai mult decât o mână de ţărână. Viaţa îi dă valoarea pe care nu o au maşinile.

Chiar dacă ar izbuti omul să creeze complicatul creier, scumpul ochi, valoroasa ureche, nepreţuita inimă şi toate organele până la alcătuirea corpului întreg, fără viaţă care să le însufleţească, n-ar face altceva decât nişte jucării sau piese de muzeu, trebuitoare studenţilor pentru studii şi curioşilor ca să se mire. Şi principiul vieţii nu l-au prins până acum chimiştii în eprubete, nu l-au găsit geologii în pământ sau în ape şi nu l-au descoperit astronomii pe aştri, deşi tuturor le-au venit în ajutor filosofii cu bogata lor închipuire.

„De unde vine viaţa?” S-au întrebat mereu oamenii de ştiinţă, văzând că n-o pot crea. Au căutat-o dar n-au găsit-o. Când unii dintre ei erau mai obosiţi şi mai descurajaţi, au venit Kelvin şi Thomson cu ideea că germenii vieţii au sosit pe pământ din alte corpuri cereşti, aduşi de meteoriţi. Mare bucurie. Spiller n-a avut însă, de lucru şi a scris în cartea sa: „Das Leben” că „infuziile sub formă de praf, n-au putut fi împrăştiate de pe un corp ceresc pe altul. Meteoriţii n-au putut să aducă viaţa organică pe pământ, pentru că ei s-ar fi aprins în atmosferă”. Părerea aceasta a adus tristeţe şi încurcătură.

Alţi savanţi s-au mulţumit să spună cu Lavoisier fondatorul chimiei: „Odată cu lumina, a revărsat Dumnezeu asupra pământului şi principiul vieţii, simţirii şi cugetării”. (Traite de chemie, I, p.20).

Nimic mai simplu, mai înţelept şi mai liniştitor decât să crezi că viaţa ne-a dat-o Dumnezeu când ne-a creat şi ne-o ia când misiunea noastră pe pământ a încetat.

— Domnule profesor, ce deosebire este între viaţă şi suflet? Sau este acelaşi lucru?

— Viaţă, dragul meu, au şi animalele, ba chiar şi plantele în felul lor. Suflet au oamenii, se discută dacă au şi animalele în tot cazul dacă au este deosebit de al animalelor iar plantele e sigur că n-au suflet, oricât de deosebit ar fi el. De suflet ţin: conştiinţa, credinţa, judecata, ideea, etc. Atât viaţa cât şi sufletul sunt mistere pentru noi. Ştim că există pentru că vedem urmările existenţei lor, dar ce sunt în ele însăşi nu putem să spunem, nu le putem defini.

Acest lucru să nu te mire şi cu atât mai mult să nu te tulbure, pentru că multe sunt în lume pe care nu ni le putem explica. Iată îţi pun o întrebare: din ce se compune apa? Ai învăţat în cursul secundar.

— Din oxigen şi hidrogen.

— Ce calitate are oxigenul şi hidrogenul, fiecare aparte?

— Oxigenul întreţine arderea. Nu se poate foc fără oxigen, deci am putea spune că este un fel de foc. Hidrogenul la fel are calitatea focului.

— Ai amestecat vreodată oxigen cu hidrogen pentru ca să ai apă?

— Am făcut această experienţă cu profesorul în cursul secund.

— Cum se face că oxigenul, unit cu hidrogenul, amândouă focuri, dau apa, care are tocmai calitatea de a stinge focul? S-au unit pentru ca să se dea naştere călăului lor!

— Că este aşa ştiu, dar de ce este aşa nu pricep.

— Încă o întrebare: din ce se compune sarea?

— Din natriu şi clor.

— Dacă cineva ar bea natriu şi clor, ce s-ar întâmpla?

— Ar muri, pentru că amândouă sunt otrăvuri.

— Cum îţi explici faptul că aceste două otrăvuri împreună, în loc să alcătuiască o otravă şi mai mare ne dau sarea de bucătărie, de care avem atât de mare nevoie în pregătirea mâncărurilor?

— Nu pricep.

— Iată există multe lucruri în lume pe care nu le pricepem şi pe care noi le-am numit mistere. Dacă nu pricepem ceea ce facem noi, cum e cazul în combinarea părţilor care compun apa şi sarea, de ce să avem pretenţia să înţelegem pe Dumnezeu în firea Lui sau să ştim ce e viaţa şi sufletul cum ştim ce e cartea sau scaunul?

Mister rămâne pentru noi şi neputrezirea corpului Nataliei Gladcova. Cunoaştem ce a făcut Natalia Gladcova, când avea viaţă, când corpul îi era unit cu sufletul. Adică cunoaştem faptele ei frumoase izvorâte din credinţă şi din milă.

Ştim, în bună parte, cum şi-a îndeplinit misiunea cât a fost în viaţă. I s-a încredinţat corpului ei o misiune şi după moarte? I-a dăruit Dumnezeu corpului Nataliei Gladcova neputrezirea ca o răsplată pentru sfinţenia ei, pentru ca cei ce-l cor vedea sau vor auzi despre el să-i urmeze exemplu, adică să se străduiască să trăiască şi ei sfinţenia?

Iată ce nu ştim, pentru că numai Dumnezeu ştie dacă Natalia Gladcova a trăit o viaţă sfântă. Nu e destul să faci milostenie pentru ca să fii sfânt. Unii fac milostenie cu bani câştigaţi necinstit sau cu scopuri pământeşti. Şi apoi, sfinţenia nu e numai trăirea uneia sau mai multor virtuţi, ci trăirea tuturor virtuţilor creştine. În sensul acesta aprob spusa doctorului Alexis Carrel că „sunt sfinţi acei care în mod eroic au fost virtuoşi”.

— Atunci bolnavii şi cei care nu au posibilitatea să facă anumite fapte bune, nu pot ajunge sfinţi?

— Dumnezeu nu cere nimănui mai mult decât poate. Să nu ne speriem când auzim de cuvântul sfinţenie, descurajându-ne că noi nu putem s-o câştigăm, pentru că n-avem posibilităţile pe care le au unii sau că nu ne-am retras din lume cum au făcut alţii. Putem să ajungem sfinţi trăind oriunde şi toţi dacă vrem. Dumnezeu are loc în ceruri pentru toţi şi se bucură pentru fiecare suflet care intră în împărăţia Sa. Care este scopul vieţii noastre pe pământ, dacă nu acela de a trăi în aşa fel, ca să ajungem după moarte sfinţi în împărăţia cerească?

Este greu pentru noi pe pământ: să ştim cine a intrat după moarte în împărăţia cerurilor, adică cine a primit de la Dumnezeu cununa sfinţeniei când a părăsit această lume.

Vrem să cunoaştem pe sfinţi, pe cei care au trăit o viaţă sfântă pe pământ, de aceea facem ochii mari când auzim că s-a descoperit corpul neputrezit al cuiva şi ne întrebăm: nu cumva acesta e sfânt şi pentru sfinţenia lui, Dumnezeu i-a dăruit neputrezirea?

Aşteptând ca să se facă vindecări minunate prin atingere de acest corp neputrezit, alergăm să-i cercetăm viaţa. Dacă sunt mărturii că a împlinit poruncile lui Dumnezeu, trăind o viaţă curată şi virtuoasă – s-au făcut şi minuni lângă racla răposatului – îl înscriem în calendar şi-l cinstim. Vreau să spun că Biserica îl scrie în calendar, adică îl canonizează. Numai Biserica are acest drept.

— Cine face această cercetare cu privire la viaţa virtuoasă şi la săvârşirea minunilor?

— O comisie compusă din reprezentanţii Bisericii, din care fac parte şi oameni de ştiinţă.

— Îmi închipui că această comisie are o sarcină şi răspundere destul de grea.

— Aşa este. Se întâmplă adesea, că această comisie trebuie să cerceteze viaţa repauzatului nu numai după zeci de ani de la trecerea din această lume, dar chiar şi după sute de ani. Nu se găsesc uşor mărturii chiar când trăiesc cei ce au cunoscut-o, pentru că adormitul în Domnul a aplicat porunca Sfintei Evanghelii: „Să nu ştie stânga ce face dreapta” şi deci, oamenii nu ştiu să-i spună faptele.

Oamenii de ştiinţă trebuie să-si spună şi ei cuvântul cu privire la minuni. Nu cumva corpul nu a putrezit dintr-o cauză naturală sau ştiinţifică? Vindecările ies din comunul ştiinţei, pentru că sunt fapte care par minunate pentru cei neştiutori, dar pentru oamenii de ştiinţă care cunosc multe, ele sunt normale. Comisia răspunde şi înaintea oamenilor, dacă a recomandat pe cineva să fie înscris în calendar fără să fie vrednic. În Biserica rusă s-a întâmplat ca un sfânt să fie înscris în calendar şi apoi şters. E cazul cneazei Ana Caşinschi, care a fost ştearsă din calendar de patriarhul Ioachim în anul 1677. Mai sunt şi alte cazuri. Dacă membrii comisiei sunt morţi când s-a constatat greşeala şi s-a făcut îndreptarea, cum vom răspunde înaintea lui Dumnezeu? Pentru că nu pot să se mai pocăiască după moarte.

— Din cauza acestei mari răspunderi, îmi închipui că puţini credincioşi doresc să facă parte dintr-o astfel de comisie.

— Pentru ca să înlăture greşelile şi răspunderile în cazuri de acestea, Biserica ecumenică a luat o hotărâre înţeleaptă, cu sute de ani înainte de a se proclama Bisericile naţionale. Ea a stabilit ca, în prima duminică după Rusalii să se cinstească toţi Sfinţii cunoscuţi şi necunoscuţi.

Eşti la îndoială asupra cutăruia, dacă este sfânt sau nu, eşti nemângâiat că nu poţi să ai comuniune în rugăciune cu cineva iubit pe care-l crezi răsplătit de Dumnezeu cu coroana sfinţeniei, iată Duminica Tuturor Sfinţilor îţi dă prilej de mângâiere. Dacă acel la care te gândeşti e rânduit de Dumnezeu în ceata Sfinţilor, va fi cinstit de noi toţi în Duminica Tuturor Sfinţilor. În felul acesta nu greşim hotărând noi ceea ce poate n-a hotărât Dumnezeu.

— Înţeleg acum. Dacă Natalia Gladcova e sfântă va fi şi ea cinstită cu toţi sfinţii în Duminica Tuturor Sfinţilor.

— Da! Ar fi o greşeală s-o considerăm sfântă şi mai ales s-o înscriem în calendar – s-o canonizăm – atâta timp cât nu s-a făcut nici o minune la coşciugul ei şi nu i se cunoaşte decât în parte viaţa. Aşa cel puţin cer regulile de canonizare.

Neputrezirea corpului nu totdeauna e o dovadă a sfinţeniei celui ce l-a purtat în această lume. Ba este o părere în popor, că neputrezirea corpului e urmarea multelor şi grelelor păcate săvârşite de răposat în viaţă. De aici vin şi cuvintele: „Vezi să nu-ţi rămână oasele neputrezite pentru păcatul ce l-ai făcut!” Istoria aghiografiei ruse spune că s-au găsit neputrezite trupurile episcopilor Iosif Gorlenco al Bielgorodului, mort în anul 1754 şi Pavel Coniuschievici, mitropolit al Tobolscului, mort în anul 1670 şi alţii. Totuşi, n-au fost canonizaţi. Din contră, sunt alţii, ale căror corpuri s-au găsit putrede şi cu toate acestea au fost canonizaţi. Multora dintre sfinţii din calendar nici nu li s-a căutat corpul în mormânt, spre a se vedea cum este.

— Chiar dacă Natalia Gladcova nu e sfântă, neputrezirea corpului ei mi-a adus mult folos şi bogată învăţătură. Misterul neputrezirii ei mi-a grăbit paşii pe calea căutării lui Dumnezeu. Fără acest mister poate amânam ducerea la părintele Gheorghe de la biserica cimitirului şi nu ştiu când aşi fi venit aici să culeg atâtea învăţături de la dumneavoastră.

— Şi eu am învăţat din neputrezirea corpului Nataliei Gladcova. Să nu te mire acest lucru, pentru că omul până moare tot învaţă.

Ţi-am vorbit în prima seară de legile după care se conduc aştri Universului şi în virtutea cărora avem minunata armonie a cerului. Toţi recunosc aceste legi. Sunt însă unii, care nu vor să le numească legi ale lui Dumnezeu, ci le spun legi ale naturii. Cred că l-a aceştia le-a numit Madler, când a pus ca moto pe cartea sa de astronomie cuvintele: „Un adevărat cercetător al naturii nu tăgăduieşte niciodată pe Dumnezeu. Legea naturală şi legea divină este una şi aceiaşi”.

Deci, nu există legi ale naturii oarbe, ci numai legi ale lui Dumnezeu puse în natură. Mai există şi legi ale oamenilor pe care şi le fac singuri, spre a se putea conduce în grupuri. Spre deosebire de legile lui Dumnezeu, sau naturale, cum obişnuieşte lumea să le numească, legile oamenilor sunt schimbătoare, nestabile, se schimbă de la conducător la conducător, de la partid la partid.

Să nu ne închipuim însă, că legile lui Dumnezeu puse în natură nu se schimbă în veşnicie. Singur Dumnezeu este veşnic. Pentru noi care trăim aşa de puţin faţă de milioanele şi miliardele de ani ale aştrilor, legile lui Dumnezeu din natură ne par fixe, chiar veşnice. Dumnezeu şi le poate schimba sau întrerupe, tot aşa cum noi putem să ne schimbăm sau să ne întrerupem aplicarea legilor noastre omeneşti.

Dovadă că este aşa, avem căderea meteorilor pe pământ şi neputrezirea corpului Nataliei Gladcova. Ştim că puzderia de meteori aleargă în Univers după o lege a lor. Fără această lege, ei s-ar năpusti asupra planetelor şi deşi şi a pământului. Tot aşa, există o lege a putrezirii pentru noi oamenii, care sună astfel: „Din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Dumnezeu a întrerupt pentru puţin timp legile acestea, lăsând să cadă câte un meteor pe pământ, cum e acela care a picat în Siberia în anul 1908 şi scutind de putrezire, tot pentru puţin timp, câte un corp omenesc, cum e acel al Nataliei Gladcova.

— De ce face acestea?

— Eu cred că pentru învăţarea noastră, pentru trezirea noastră. Să învăţăm că El este atotputernic şi să ne trezim la credinţă, iar cei necredincioşi să aibă de la ce porni spre a-L căuta. Şi oricine caută pe Dumnezeu îl va afla.

În seara următoare, tânărul Toma Oceacov mărturisind că este pe deplin lămurit asupra existenţei lui Dumnezeu, profesorul Ioan Ananiev a început să-l introducă în tainele creştine. La plecare, Toma a primit Noul Testament şi Mărturisirea Ortodoxă cu următoarele cuvinte din partea profesorului: „După ce le vei citi cu toată atenţia, vino să mai stăm de vorbă!”

Au trecut câteva săptămâni, în care profesorul s-a întâlnit cu Toma numai la biserica cimitirului. Din curajul lui Toma de a veni regulat la biserică şi din pietatea cu care se ruga şi cânta la toate slujbele, profesorul a înţeles că ucenicul lui înaintează. Părintele Gheorghe fusese informat despre toate şi nu înceta a se ruga pentru acest tânăr.

Când din nou s-au adunat să stea de vorbă, profesorul a trebuit să vorbească foarte puţin. Ceasuri întregi a vorbit numai Toma despre cele două cărţi şi despre adevărul creştin cuprins în ele. În convingerea şi entuziasmul lui uita adesea că are în faţă numai pe profesor. Vorbea ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unei mulţimi, pe care voia s-o câştige pentru noile sale convingeri.

A terminat aşa: „Am dorit să găsesc pe Dumnezeu. L-am căutat şi L-am aflat. Mi L-aţi arătat. Cum să vă mulţumesc? Ştiu cum. Cei doi tineri de care mi-aţi vorbit îmi sunt model şi ca ei alţi mulţi. N-am altă dorinţă de acum, decât aceea de a fi şi eu un mărturisitor a lui Dumnezeu”.

— Dragul meu, dorinţa dumitale, trebuie să fie o datorie pentru dumneata, cum este pentru fiecare dintre noi, cei care ne-am păstrat credinţa strămoşească. Uneşte însă, dorinţa mărturisirii lui Dumnezeu cu metoda înţelepciunii.

Pregăteşte-te ca duminica viitoare să mergem împreună la părintele Gheorghe. El te-a trimis la mine şi eu sunt dator să te duc înapoi la el, pentru ca spovedindu-te şi împărtăşindu-te să te predea lui Dumnezeu. Vei fi numărat împreună cu noi fiii săi.

Primind pe tânărul cel ce căutase pe Dumnezeu, s-a bucurat părintele Gheorghe auzind din gura lui mărturisirea: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”…

Aici l-au dus pe Toma misterele Odesei.

SFÂRŞIT