Ca să-ți cânt dintr-o chitară

Sub fereastră ți-am venit.

Era vară!

Liliacul înflorit

Și cu rozele semețe

Risipeau printre alei

Un fior de tinerețe.

Iar în părul tău cel blond

Caldul soare vagabond,

Raza vrând să-și poleiască,

S-a-ncurcat în adevăr,

Și-n zadar vrea să ghicească

În al buclelor tezaur,

Care-i raza lui de aur,

Care-i firul tău de păr!

Viu și astăzi, din chitară

Să-ți mai cânt ca astă-vară

Serenade,

Însă, vai, găsesc în poartă

Frunza moartă!

Toamna cade!

Ploaia cerne; ceața deasă

Tristă, umedă se lasă,

Pe cărare e noroi,

Și sub zarea cenușie

Toamna rochia și-o sfâșie

-N pomii goi!

Sub balcon când se ridică

Glasul meu pătruns de frică,

De la geamul tău, iubită,

Pică-o floare veștejită.

Atunci inima-mi se frânge

Și-un ecou departe plânge!

Și-n zadar mă lupt în vânt

Să dau coardelor cuvânt,

Din chitara mea mâhnită

Nota zboară, rătăcește

Și de geamuri se izbește

Ca o pasăre rănită!

Cum neaua-ncepe să s-aștearnă

Mi-e frig în suflet, nu știu ce-am,

Zadarnic te mai cat la geam,

Azi e iarnă!

S-a-ntunecat a toamnei ceață,

Pe strune mâinile-mi îngheață,

N-o să mă vezi de azi-nainte

Cu flori în păr și în cuvinte,

Căci, vai, balconul ți-e-nflorit

Cu reci podoabe de zăpadă,

Și-n noaptea care stă să cadă

Tu ai uitat că m-ai iubit;

Și neaua-ncepe să s-aștearnă,

Întâi mai rar, și-apoi mereu,

Ca pe balcon și-n părul meu...

Plângi, suflete!... E iarnă!