Cuvânt înainte

Vom avea o bună înţelegere asupra romanului Aurul Negru, dacă-l vom privi nu în raport cu epoca pe care-o oglindeşte, nu doar cu cea în care-a apărut, dar şi în ansamblul operei pe care a conceput-o scriitorul Cezar Petrescu pentru a zugrăvi societatea românească din primele patru decenii ale secolului. Această operă întinsă, în anii de până la eliberare, pe vreo patruzeci de volume, din care aproape trei sferturi romane – şi-a propus să fie o „cronică românească a veacului XX”. În această „cronică”, ciclul intitulat mai întâi Pământ şi cer, apoi Aurul Negru, trebuia să constituie „un roman din atmosfera atât de pitorească, necunoscută şi dramatică a regiunilor petrolifere”. În faţa materialului, însă, în procesul elaborării, eroii, faptele şi-au cerut drepturi mai mari. Şi astfel, plănuitul volum s-a transformat într-un ciclu de două romane: Comoara regelui Dromichet şi Aurul negru – apărute, primul în 1931 şi următorul la trei ani după aceea – adică legând între ele două cărţi distincte pe care le pregătea Cezar Petrescu: romanul petrolului, devenit Comoara regelui Dromichet şi probabil acel anunţat „roman al moravurilor politice”, care este Aurul negru şi care a dat, Ia reeditarea de acum treisprezece ani, titlul întregului ciclu.

Trebuie spus că romanul Aurul negru este legat de principalele romane publicate de Cezar Petrescu începând din 1928, fie că ne referim la elementele de cadru, la personajele comune, la preocupări sau la probleme care trec dintr-o carte în alta. Iordan Hagi-Iordan, puternicul rechin capitalist, „marele brigand” al petrolului şi al speculaţiei de bursă, personaj central în Aurul negru, apăruse prima dată în Calea Victoriei şi avea să apară iarăşi în Oraş patriarhal. Inginerul Dinu Grinţescu, nu mai puţin central în Aurul Negru, ne va fi prezentat la începutul carierei sale în Plecat fără adresă; pe avocatul şi prefectul Emil Sava îl întâlnim de asemenea în Apostol, iar despre soarta lui în anii mai apropiaţi şi chiar în epoca noastră, povesteşte romanul recent Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine; în sfârşit, pe venalul Gică Elefterescu, „ministrul băiat bun”, îl aflăm şi în Calea Victoriei.

Pe de altă parte, locul unde se desfăşoară principalele întâmplări în Aurul negru, satul Piscul Voievodesei, se află pe celălalt versant al dealului care stă în faţa „oraşului patriarhal”, târgul Călimanului. În romanul care-i împrumută numele pentru a şi-l înscrie ironic în titlu: Oraş patriarhal – şi ale cărui întâmplări se situează cam după încheierea ultimei pagini din Aurul negru – sondele pornite de la Piscul Voievodesei cotropesc culmea dealului şi încep să coboare dincolo, spre târg, violentând priveliştea coastei domoale, înverzite altădată, atât de familiară călimănenilor, cu scheleticele negre turle care trag ţiţeiul din adâncimi.

Nu e aici numai o legătură superficială, o simplă mutare a personajelor dintr-o carte în alta; e cu totul altceva decât o restrângere a imaginaţiei, decât o monografie a unor familii sau a unei regiuni. Scriitorul a fost preocupat de mersul unei societăţi întregi, pe care, pentru a o reda mai fidel, mai complex, mai adânc, în desfăşurarea ei – mai exact în prăbuşirea ei – a urmărit-o în destinul unor eroi care se primenesc mereu, de la o carte la alta, dar şi în al altora, care trăiesc în fiecare carte tot alte momente ale vieţii lor, prefigurând noii etape ale vieţii societăţii pe care-o reprezintă.

Principali reprezentanţi ai acestei societăţi, mai frecvenţi în opera lui Cezar Petrescu decât oricare altele dintre personajele sale, îi aflăm în bancherul Iordan Hagi-Iordan, în avocatul şi politicianul Emil Sava şi în inginerul Dinu Grinţescu.

Aceştia trei sunt întruchipări ale celor mai mari plăgi din câte prezenta capitalismul, sunt exponenţii celei mai teribile opresiuni care a apăsat asupra poporului nostru, şi în special asupra clasei muncitoare înainte şi după primul război mondial, până în anii fascismului. Dinu Grinţescu – tehnicianul care transformă ştiinţa în pasiune pură, fără să se mai preocupe dacă meseria sa slujeşte omenirii sau o distruge, nepăsător că progresul, descoperirile şi cuceririle lui storc şi ucid energii umane şi vieţi umane; Emil Sava – politicianul sforar, abil, demagog, panglicar, acaparator şi ambiţios să suie tot mai multe trepte, un Tipătescu modern, care se crede – într-un fel şi este – stă-pân al judeţului, chiar atunci când se află în opoziţie; şi deasupra ambilor, mai tare decât ei, bancherul Iordan Hagi-Iordan – capita-listul, speculantul de bursă, transformându-i pe toţi în slugi, mituindu-i pe toţi, păstrându-i numai atât cât are nevoie de ei şi azvârlindu-i apoi din calea lui fără nici un scrupul, fără nici o remuşcare.

Trinitatea aceasta: bancher, politician, tehnician, toţi trei individualişti în sensul cel mai acut al cuvântului, aşa cum a produs burghezia în serie, în epoca de descompunere a capitalismului, această trinitate o vedem în romanul Aurul negru „la lucru”, într-o febrilă desfăşurare de forţe, în ciocniri, în jafuri reciproce, în cârdăşie şi în concurenţă, supunând şi zdrobind în calea lor, ameninţându-se şi trecându-şi locul unul altuia, după cum le cereau interesele momentului sau calculele perfide pentru viitor. În nici un alt roman al lui Cezar Petrescu bătălia pe care o dau aceste figuri reprezentative ale junglei capitaliste nu e atât de precis şi minuţios urmărită, ca în Aurul negru, unde prada în dispută este petrolul, această imensă avuţie, în jurul căreia s-a dus de-a lungul unei întregi epoci – şi nu s-a încheiat încă – lupta marilor puteri capitaliste pentru împărţirea şi dominaţia lumii.

Romanul Aurul negru zugrăveşte un crâmpei al luptelor pentru petrol, al nelegiuirilor celor ce-l negociau, îl vindeau, îl jefuiau, îl foloseau ca trambulină pentru ascensiuni politice, sau ca izvor „negru” de aur galben, ca instrument de pervertire a conştiinţelor, sau de înfeudare a unei ţări întregi faţă de magnaţii din ţări străine.

Aici, în primul rând, stă semnificaţia romanului Aurul negru şi această semnificaţie dorim s-o analizăm mai amplu, dezvăluindu-i în rândurile de faţă câteva din implicaţiile, rădăcinile şi ramificaţiile lămuritoare pe care le găsim în alte cărţi ale lui Cezar Petrescu, sau pur şi simplu în viaţa de toate zilele, aşa cum se desfăşura ea în epoca zugrăvită în roman.

În al doilea rând, vrem să punem în dezbatere, dintr-o perspectivă mai puţin întâlnită în discutarea acestei cărţi, unele aspecte şi semnificaţii ale ei, în privinţa cărora socotim că fusese păgubită în sfertul de veac de când pătrunde în rândurile unui număr tot mai larg de lectori. Nu vom osteni deci pe cei ce parcurg aceste rânduri, cu povestirea întâmplărilor romanului. Ceea ce ne preocupă îndeosebi este să vedem în ce măsură Zaharia Duhu, acest erou atât de controversat de criticii literari încă de la apariţia lui acum trei decenii, răspunde unor adevăruri de viaţă, caută să afle şi află soluţii şi căi – şi ce fel de soluţii şi căi – de un interes general în epoca apariţiei romanului – şi care, deci, determină importanţa lui în zugrăvirea veridică a lumii şi epocii respective.

Hotărât lucru, nu e un caz prea întâlnit un căutător de comori ca Zaharia Duhu, omul care-şi face dintr-o himeră ideal de viaţă. Citito-rul se va convinge de-a lungul paginilor cărţii că Zaharia nu e un nebun, aşa cum îl cred cei din jurul lui, în frunte cu mama sa şi cu practicul inginer Dinu Grinţescu, căutător şi el al unei comori, mult mai concrete şi precise. Este drept că Zaharia Duhu va ajunge aproape de pragul nebuniei, când, după moartea în război a bunului său prieten, profesorul de arheologie Alexandru Opriş, alunecă spre beţie, şi când căutarea comorii devine un act mecanic, o obsesie. După ce depăşeşte acest prag, Zaharia revine însă la acea luciditate de căutător conştiincios şi metodic, care l-a caracterizat în anii premergători primului război, înainte de a-şi pierde prietenul.

Zaharia Duhu află din cărţi despre posibilitatea existenţei fabulosului tezaur al regelui trac Dromichet, pe care l-ar fi văzut cu ochii săi principele Agatocle, feciorul lui Lisimah, unul dintre generalii şi urmaşii lui Alexandru Macedon. Imaginaţia lui Zaharia, om cu pospai de învăţătură, curmată încă la început şi împotriva propriei dorinţe, se aprinde repede. Ţăranul Zaharia Duhu începe să caute comori, aşa cum profesorul Alexandru Opriş cerceta urmele vechilor aşezări ale seminţiilor care au locuit Dacia în vremuri de demult şi aşa cum inginerul Dinu Grinţescu scormonea după petrol.

Trei căutători, trei oameni care umblă după câte o comoară – dar cât de diferite comori!

Alexandru Opriş e un romantic. El vrea să stabilească vechimea poporului, să descopere adevăruri asupra obiceiurilor şi practicilor lui din vechime, să dea lumii un spor de cunoştinţe; el e un om de ştiinţă, dublat de un poet.

Zaharia Duhu, La rândul său, e un generos, ar vrea să asigure prin comoara lui, dacă va găsi-o, o oarecare stare celor mai necăjiţi din sat, să facă o şcoală, să îmbrace copii, să le cumpere jucării, să curme nefericirile din jurul lui; el e un utopic.

Iar Dinu Grinţescu, în pasiunea lui „pentru progres”, pentru progresul cu orice preţ, e un cinic, un cosmopolit, un om în pragul dezumanizării. El caută petrolul nu pentru că asta i-ar folosi cuiva, pentru a-l sălta sau coborî cu o treaptă din starea lui. El nu urmăreşte să se îmbogăţească, ci doar să scoată petrol, cât mai mult petrol. El e un pătimaş, un om în care umanitatea s-a atrofiat. Tocmai de aceea va ajunge să facă parte din lumea celorlalţi, a lui Iordan Hagi-Iordan, a lui Emil Sava, care sunt îndreptăţiţi să vadă într-însul un aliat, dacă nu o slugă. Mai mult chiar, aceştia vor fi exterminaţi, înlăturaţi: Emil Sava de către Iordan Hagi-Iordan, iar acesta de concurenţa trusturilor olandeze şi engleze. Numai Dinu Grinţescu rezistă; el e asociat şi slu-gă, rând pe rând, lui Emil Sava, lui Iordan Hagi-Iordan şi lui Reginald Gibbons, stăpânul englez al exploatării petrolifere de la Piscul Voievodesei. Lipsit de ideal, Dinu Grinţescu e departe de a fi cel mai rezistent dintre toţi – el e, dimpotrivă, transformat într-o jalnică unealtă; în sufletul lui vor avea loc prăbuşirile şi abdicările cele mai importante, dintre cele pe care le urmăreşte scriitorul în roman.

Cea mai puternică dramă din romanul Aurul negru, după cea a lui Zaharia Duhu, ni se pare aceea a inginerului Dinu Grinţescu.

Dintre cei trei căutători, el este singurul care-şi găseşte fără greş comoara pe care o dorea, aşa cum o dorea, şi face din ea exact ce dorea: o predă altora. Idealul lui Dinu Grinţescu este în fapt o zguduitoare lipsă de ideal, căci ea se referă la o valorificare abstractă a unei bogăţii. Dinu Grinţescu nu lucrează în folosul nimănui – spre deosebire de Zaharia Duhu şi Alexandru Opriş care urmăreau un ideal obştesc, spre deosebire chiar de Iordan Hagi-Iordan şi Emil Sava care urmăreau profit, situaţii politice, putere.

Închipuindu-se „om liber”, om al celei mai înalte spiritualităţi, prin tehnica pe care o deţine, el nu-şi dă seama cât de puternic şi total e înlănţuit de societatea burgheză.

Prin destinul lui, scriitorul Cezar Petrescu a adus o contribuţie interesantă la dezbaterea problemei intelectualului dintre cele două războaie. „Om al veacului” – care îşi începuse drumul în 1900 cu gândul de a cuceri lumea – inginerul Dinu Grinţescu e în fapt o slugă a burgheziei. De aceea, nimeni în roman nu-l iubeşte, nimeni nu se apropie de el cu căldură, cu prietenie, decât poate – într-o oarecare măsură – către final, când şi el e pe cale de a urma soarta altora, nimiciţi de concurenţa rechinilor capitalişti. Abia atunci Dinu Grinţescu începe a intui eroarea fundamentală a vieţii lui. Zaharia Duhu îl priveşte cu răceală, dacă nu chiar cu ură; inginerul prospector, olandezul Van den Vondel – alt „pasionat al petrolului”, altă slugă a marelui capital – cu compătimire superioară; Iordan Hagi-Iordan îl îngăduie cu dispreţ, iar noul director, Reginald Gibbons, îl tolerează, ca pe o stare de fapt, temporară, până la ivirea unei soluţii. Admiraţia şi respectul tânărului confrate Sebastian Luduş se vor transforma şi ele, curând, în răceală distantă, oficială. Nici Madala, soţia sa, nu-i va putea aduce o fărâmă de umanitate, deşi, alături de Ilenuţa lui Toader Precup, e fiinţa cea mai pură din întreaga carte. Şi ei, Madalei, Dinu Grinţesou îi va zdrobi viaţa printr-o indiferenţă care nu se curmă decât în faţa cifrelor ce indică noile straturi de petrol încă nedescoperite, noile cisterne care transportă – nu-l importă unde şi în al cui folos!

— Miile de tone de ţiţei prelucrat în rafinării.

Dinu Grinţescu a dobândit pionieratul progresului cu preţul unei supreme abdicări şi înfrângeri, cu pierderea umanităţii. Posibila lui revenire, sugerată la sfârşitul romanului, indică mai mult un regret în faţa unei energii pierdute, nimicite de religia profitului, a exploatării.

Am insistat asupra acestei figuri (deşi nu Dinu Grinţescu e eroul central al romanului), deoarece prin ea se stabileşte legătura şi se face distinctă prăpastia între cele două lumi ale romanului: de o parte lu-mea lui Zaharia Duhu şi a lui Alexandru Opriş, lumea „căutătorilor”, a oamenilor care au un ideal generos, legat de viaţa poporului, închinat binelui obştesc – de altă parte lumea lui Emil Sava şi Iordan Hagi-Iordan, profitorii, exploatatorii, al căror singur ideal este sfânta căpătuială. Între unii şi alţii, Dinu Grinţescu e „omul veacului”, neacceptat de primii, refuzat de ceilalţi. Adică poziţia intelectualului legat de burghezie, poziţie cu atât mai primejduită, sortită eşecului, cu cât se menţine prin iluzia despre libertatea conştiinţei, prin iluzoria, demagogica luptă pentru progres a societăţii burgheze.

        *

Romanul Aurul negru începe prin a fi romanul lui Zaharia Duhu, al acestui răzeş căutător al unei comori legendare.

Nu avem de gând să rezumăm numeroasele discuţii care s-au purtat cu privire la acest personaj, pasionat pentru comoara lui, dar pe care găsind-o, o nimiceşte definitiv, abătând cursul unei ape deasupra locului unde e ea îngropată. Cititorul de azi va fi poate interesat să afle că scriitorul a pornit de la un caz real. Un umil factor poştal de prin părţile Buzăului n-a încetat toată viaţa să caute o comoară, tot a regelui trac Dromichet. Şi lui i-au zis copiii, în derâdere, moş Dromi-chilă; şi el, călăuzit de himera comorii, a cutreierat şi ciocănit cu înverşunare dealurile din jurul satului său, scurmând ţărâna, dând peste hârburi şi ciolane, dar nu peste râvnitul tezaur de acum două milenii. Scriitorul povesteşte chiar că măruntul factor poştal, sau ce fel de funcţionar va fi fost, s-a arătat destul de mulţumit începând să citească romanul Comoara regelui Dromichet, unde a găsit un erou aidoma cu dânsul. Şi-a dat seama curând că întâmplările lui sunt cele care au format substanţa drumului lui Zaharia Duhu, dar n-a mai fost de acord cu sfârşitul. Mai întâi, îi mărturisea el scriitorului într-un răvaş, mai întâi el nu găsise comoara, aşa cum era arătat în roman; şi al doilea, dacă ar fi găsit-o, el n-ar fi îngropat-o, cum atât de nesăbuit a procedat Zaharia Duhu, ci i-ar fi dat o cu totul altă destinaţie! De pildă, ar fi clădit la început o şcoală…

Va să zică, întâmplarea cu căutarea unei comori este deplin cu putinţă. Să fi rămas la această limită, a faptului brut oferit de realitate, să fi descris peripeţiile căutătorului de comori – ar fi dus la o scriere poate fantastică, dacă nu plată. Scriitorul a ales cu totul o altă cale. El a adăugat faptului aflat în realitate, două planuri noi, lărgind perspectiva cărţii la proporţiile unei largi fresce sociale. Primul este acel al semnificaţiei pe care o capătă în roman căutarea unui fabulos tezaur, raportată la viaţa satului românesc dinainte de primul război şi în epoca dintre cele două războaie; al doilea este constituit de lupta desfăşurată în jurul petrolului. Dacă originalitatea celui de-al doilea plan este clară pentru oricine şi se impune numaidecât oricărui cititor, trebuie spus că originalitatea primului nu numai că a scăpat adesea cercetătorilor, dar a fost fie interpretată pe dos, fie controversată – dacă nu contestată.

Vom porni chiar de aici.

Zaharia Duhu trăieşte în ochi noştri, ai cititorilor, prin pasiunea sa pentru comoară, prin acest veritabil ideal al său. Scriitorul n-a rămas la simpla relatare a unei pasiuni. Convingerea noastră este că el a ţintit mult mai departe. Vom înţelege şi aprecia la adevărata lui valoare acest roman şi acest erou, dacă vom raporta idealul lui Zaharia Duhu la idealul pe care-l poartă alţi eroi ai romanului. Am văzut că, de obiectivele lui Dinu Grinţescu – căutător şi el al unei comori, mult mai practice, mai concrete – pe Zaharia Duhu îl desparte o distanţă ca de la cer la pământ. Principala deosebire nu e câtuşi de puţin că Grinţescu urmăreşte un scop foarte verificabil ştiinţificeşte, iar Zaharia Duhu umblă după năluci (faptul că în final romanul afirmă existenţa acestei comori îşi are semnificaţia sa în definirea idealului lui Zaharia Duhu, dar nu schimbă aparenţa de nălucire a obiectivului, căutărilor acestui răzeş îndârjit). Nu în această diferenţiere, pe care o socotim neesenţială, stă deosebirea dintre cei doi eroi ai romanului. Valoarea caracterului unui om, a unui personaj de carte, o judecăm după intensitatea pasiunii cu care el îşi urmăreşte idealul, după capacitatea lui de jertfă – dar toate acestea nu în mod abstract, nu izolat de scopul urmărit, de poziţia de pe care pleacă în urmărirea idealului.

Zaharia Duhu caută comoara şi pentru interesul ştiinţific-documen-tar al problemei, şi pentru a-şi satisface nesaţul său de a găsi o asemenea comoară; dar, treptat, acestea se organizează în direcţia precisă de a sluji prin comoara sa viaţa unei colectivităţi umane. Dar şi dacă am restrânge pe căutătorul Zaharia Duhu la simpla urmărire a unei comori, socotim că răpim romanului elementul principal o dată cu însăşi semnificaţia sa.

Zaharia Duhu caută mai mult decât o comoară. El urmăreşte un ideal mai înalt, el caută rezolvarea unei probleme morale şi în acelaşi timp sociale. Că e aşa şi nu altfel, o dovedeşte continua confruntare pe care scriitorul a fost preocupat s-o realizeze nu numai între acest erou şi cei de partea cărora trece Dinu Grinţescu, ci mai ales între Zaharia Duhu şi cei din clasa lui socială.

Întregul sat Piscul Voievodesei se află într-o febrilă căutare. Fiecare – pe măsura caracterului, aspiraţiilor, curajului său – caută cu mai multă sau mai puţină înfrigurare „o comoară”. Unii nu izbutesc să treacă dincolo de meschinul interes imediat, palpabil. În fruntea lor se situează Petruţă V. Tudose, nepot de pripas al lui Zaharia Duhu şi primul dintre cei care dezertează către lumea lui Dinu Grinţescu, a lui Iordan Hagi-Iordan şi a lui Emil Sava. Copilul Petruţă, devenit după trecere de ani profesorul universitar Petru V. Tudose, îşi ajustează „idealul”la catedra pe care o ocupă, şi-l rotunjeşte prin căsătoria cu ambiţioasa Cecil, care-l împinge către deputăţie şi – de ce nu?

— Către un secretariat general măcar, sau către un minister. De la dorinţa nevinovată de a avea un ceas şi de la dragostea pentru învăţătură, Petruţă străbate calea către aspiraţiile clasei în oare a intrat, către burghezie – şi prin aceasta devine şi el un înfrânt. Zaharia Duhu îl condamnă, îl reneagă; mai la urmă, resemnat, îl acceptă ca pe o fatalitate.

Un altul, pe care de asemenea Zaharia Duhu nu-l urmează, este chiar părintele său, înverşunatul răzeş Antohie Duhu, cel care printr-o viaţă de judecăţi şi procese i-a agonisit unicului fecior o stare cât să poată fi ferit de grija prea aspră a zilei de mâine. Antohie Duhu i-a transmis spiritul lui de dreptate, mândria răzeşească de a fi liber, de a nu se pleca mai-marilor, moşieri şi politicieni. Şi el a umblat după o comoară – pământul moştenit de la străbunii săi, căpitani de oaste în timpul lui Leon-vodă Tomşa şi al altor voievozi. De la aceşti îndârjiţi străbuni rămăseseră urice şi hrisoave, îndreptăţind pe urmaşi la stăpî-nirea pământurilor. Antohie a urmărit să-şi recapete aceste drepturi vechi, uzurpate, pentru care a bătut căile tuturor tribunalelor ţării. Dragostea lui de dreptate, mândria lui răzeşească, s-au transformat însă cu timpul într-o patimă cu obiectiv limitat la ogoarele dobândite din pura dorinţă de a le avea, de a nu le şti în stăpânirea altora. Zaharia Duhu a lăsat să se stingă toate procesele, n-a dus mai departe moştenirea părintelui său, pentru că idealul său nu se manifestă în această direcţie. El căuta altceva – altă „comoară”, spre desperarea mamei sale Ruxanda Duhu, completare egoistă a spiritului de dreptate şi a mândriei lui Antohie Duhu, dar şi al celui de agoniseală.

Şi Alexandru Opriş, profesorul de arheologie, căuta o comoară – mai determinată, mai reală decât cea a lui Zaharia Duhu, dar cu totul departe de aceea a lui Dinu Grinţescu. Alexandru Opriş, spuneam mai sus, e mânat de un interes ştiinţific şi patriotic, el nu e un individualist, ci un generos în felul său, un iubitor de oameni. Dar nici el n-are încredere în idealul lui Zaharia Duhu, nu crede în existenţa comorii lui. Caracterului ştiinţific al judecăţilor sale i se adaugă o oarecare doză de scepticism, caracteristică intelectualului care are îndeajuns conştiinţa posibilităţilor sale şi a limitelor lor de realizare.

Pe Zaharia Duhu scriitorul îl confruntă în primul rând cu acesta. Năluca de care e însufleţit personajul rămâne mai puternică, mai presus, deşi comorile celorlalţi sunt reale, concrete, palpabile.

Noi credem că în Zaharia Duhu scriitorul a pus o semnificaţie mai adâncă – aceea a căutătorului unei soluţii de viaţă, a unei rezolvări a problemei sociale. Zaharia Duhu respinge rezolvarea acestei probleme pe calea indicată de tatăl său, răzeşul Antohie, strângătorul de urice şi de pământuri; respinge şi rezolvarea pe care o preferă Alexandru Opriş – mai exact: nu se limitează la ea – atunci când pasiunii arheologice, patriotice, el, Zaharia Duhu, îi adaugă, oricât de firav exprimat în carte, obiectivul social concret, de rezolvare a problemelor satului.

Zaharia Duhu îşi poartă idealul de-a lungul războiului, care nu aduce schimbări în ce priveşte dorinţa lui de a-şi împlini nălucirea, aşa cum n-a adus schimbări în soarta celor cărora el le-ar închina comoara, dacă ar găsi-o. În război îşi pierde pe cel mai bun prieten, pe Alexandru Opriş; după război satul se înstrăinează de el, bănuindu-l aducător de nenorociri; mama îi orbeşte; Madala, sora lui Alexandru Opriş, îl părăseşte şi ea căsătorindu-se cu Dinu Grinţescu, care îl oco-leşte direct şi-l urăşte. Zaharia Duhu ajunge batjocura satului, „Moş Dromichilă”, râsul copiilor, atrăgându-şi potrivnicia lui Petru V. Tudose, nepotul său, şi a lui Cecil, soţia acestuia, prin rezistenţa în faţa tentativelor de a-l face să-şi vândă pământul, în adâncul căruia se află cele mai bogate zăcăminte de petrol din regiune.

Duşmănia, neîncrederea, dispreţul celor din jur, nu-l descumpănesc, cel mult îl înverşunează în patima lui pentru comoară; solicitările celor din lumea magnaţilor, cărora s-a vândut Dinu Grinţescu, nu-l atrag, cu toate că-i oferă averi fabuloase, milioane şi milioane în palmă. Zaharia Duhu caută neabătut comoara lui, îşi urmăreşte idealul, mai statornic şi mai durabil pentru el decât cursa milioanelor rezultate din petrol, pe care el nu l-a căutat şi ale cărui consecinţe nu-l bucură.

Zaharia Duhu este deci purtătorul unei idei nobile, al unui ideal social generos şi uman.

Că acesta şi nu altul e sensul personajului, ne demonstrează evoluţia lui din ultimele pagini ale primei părţi a romanului, a aceleia care a purtat la apariţie titlul Comoara regelui Dromichet. În aceste pagini, Zaharia Duhu se încredinţează de existenţa reală a comorii mult căutate, până atunci numai dorită şi bănuită. El află comoara – dar când şi cu ce preţ? Cu preţul înstrăinării de ceilalţi ţărani, care i-au nesocotit sfatul şi şi-au dat societăţii petrolifere pământurile, în schimbul unor sume de nimic, dar mai mari totuşi decât orice putuse vreodată imagina mintea lor; o află în seara următoare aceleia în care copiii satului au ars în zguduitorul rug al bisericii cuprinse de incendiu. În această împrejurare, Zaharia Duhu îngroapă la loc comoara şi abate pe deasupra ei cursul Pârâului Voievodesei, pentru ca nimeni şi niciodată să nu mai dea peste ea. Din această clipă Zaharia Duhu adoptă faţă de cei din jurul său o mască: încredinţat acum pe deplin de existenţa comorii, el va declara cu seninătate: „M-am judecat bine. Nu este nici o comoară! N-a fost niciodată nici o comoară!… Comoara regelui Dromichet nu există! A fost o nebunie a mea… O nebunie prea lungă.”

— Ştiu, frate Zaharia! Va exclama Dinu Grinţescu râzând şi bătându-l prieteneşte pe umăr. Eram convins ceva mai demult decât tine…!”

Zaharia Duhu rămâne să poarte el singur mai departe povara unui adevăr, pe oare cei din jur n-aveau să-l înţeleagă niciodată – credea el – şi de aceea nici nu li-l spunea. Comoara, mult căutata comoară, neputându-şi revărsa binecuvântarea asupra acelora cărora le era destinată, nu trebuia pângărită de privirile şi amestecul lui Dinu Grinţescu, Petru V. Tudose, Cecil şi al celorlalţi – socotea Zaharia Duhu. Singurul om pe lume care s-ar fi bucurat sincer şi dezinteresat alături de Zaharia Duhu, în faţa comorii, profesorul Alexandru Opriş, putrezise undeva la Caşin. Idealul comorii rămâne în conştiinţa lui Zaharia Duhu; el capătă certitudinea că ea există, că poate fi găsită, dar că, în lumea lui Iordan Hagi-Iordan, a lui Emil Sava, a lui Dinu Grinţescu, ea nu poate să fie scoasă la iveală. Când şi de către cine va putea fi reluată căutarea comorii şi aflarea ei?

Scriitorul, negăsind, în cele ce-i dezvăluia epoca, rezolvarea problemei sale, o încredinţa viitorului, o îngropa – ca Zaharia Duhu comoara – lăsând să treacă peste ea curgerea vremii, ca apele Pârâului Voievodesei deasupra comorii, lăsa timpului rezolvarea problemei sociale, aflarea soluţiei pentru a vindeca nefericirea omenirii.

Timpul n-a greşit şi n-a întârziat să aducă acest răspuns. Că scriitorul nu l-a aflat atunci – în aceasta stă tocmai o trăsătură caracteristică a realismului critic; dar că a fost continuu preocupat să pună şi să dezbată o asemenea problemă, acesta este unul din meritele esenţiale ale realismului operei lui Cezar Petrescu.

Încrederea că o soluţie există, că mult râvnitul tezaur există – această certitudine o transmite cititorului Zaharia Duhu, care, cu tot utopismul său, cu toată căutarea sa mai mult pătimaşă decât conştientă, şi în orice caz gata să-l ducă spre nebunie, rămâne, prin admirabila sa consecvenţă şi nezdruncinată urmărire a idealului, o încercare valoroasă de erou pozitiv al literaturii realismului critic.

Romanul Comoara regelui Dromichet sfârşea cu această desperată îngropare a idealului de către statornicul lui purtător. Zaharia Duhu încredinţa viitorului sarcina redescoperirii lui, sau… Poate definitiva lui irosire. Suportul moral al personajului devine de aici mai departe certitudinea existenţei comorii, adică încrederea în posibilitatea unei rezolvări, fără a şti însă nici cine, nici când, nici cum va aduce iar comoara la lumina zilei, dăruind-o lumii. În aceasta stă sensul optimist al romanului şi tot aici stă momentul înfrângerii personajului. Zaharia Duhu e şi el, în felul lui, un înfrânt; şi pe el l-a învins orânduirea contemporană lui, deoarece idealul său n-a putut triumfa în societatea burgheză. Dar, din punctul lui propriu de vedere, Zaharia Duhu rămâne triumfător, un triumfător individual şi întrucâtva egoist, pentru că certitudinea pe care a dobândit-o el n-o mai împărtăşeşte nimănui, ci, întreagă şi curată, o păstrează numai pentru sine. Îl socotim din aceeaşi categorie, specifică realismului critic, a generoşilor, care însă, prin singularitatea luptei lor, nu mai au până la urmă posibilitatea să se realizeze şi ajung să se retragă în ei înşişi – atunci când nu sunt nimiciţi de societate. Între Radu Comşa din Întunecare şi Zaharia Duhu, stabilim această deosebire esenţială: pe când primul străbate drumul până la spulberarea ultimei iluzii, ultimei fărâme de ideal şi e un înfrânt definitiv şi iremediabil – Zaharia Duhu câştigă o superioritate morală şi o independenţă materială faţă de cei din jur; acestea îi permit să rămână şi mai departe la vechiul său ideal – dar adaptat şi el, în relaţiile cu lumea exterioară, practicilor acestei lumi, adaptat nu în sensul în care îl obliga această lume, ci, pe măsura sa proprie, a fostului căutător de comori. Zaharia Duhu va fi, în a doua parte a ciclului, un generos salvator al sufletelor ajunse pe marginea prăpastiei, un împărţitor de bucurii şi daruri care corectează ceva, şi numai temporar, din groaznica nedreptate socială, în care se zbat marile mulţimi. El le face toate acestea cu conştiinţa că nu rezolvă mare lucru; că amână doar mizerii şi nenorociri. Dar altceva nu se pricepe să facă şi nici autorul nu lasă să se înţeleagă că ar mai fi fost altceva cu putinţă de făcut în acea epocă pentru remedierea gravelor probleme sociale constatate la fiecare pas. De aici drama personajului în roma-nul Aurul negru, de aici un anumit dezechilibru al său. Lunatic căută-tor mai înainte, Zaharia Duhu ajunge un lunatic resemnat, un om dorind ceva, dar neaşteptând nimic. Aici stă desigur una din cauzele pentru care personajul e şi mai puţin consistent, din punct de vedere literar, în al doilea volum al ciclului; de aceea poate autorul l-a părăsit pe un al doilea plan, împingând acum în centrul atenţiei uriaşa concurenţă a lumii care a batjocorit idealul lui Zaharia, care a transformat totul în tone de ţiţei, în milioane de lei, în posturi şi jetoane, în mită, şantaj şi corupţie.

Zaharia Duhu apare în Aurul Negru, după găsirea comorii, ca un termen de comparaţie, prin curăţenia sa sufletească, pentru a măsura descompunerea lumii din jur. El devine un fel de strigoi pentru această lume, un om care rosteşte adevăruri dure, nemiloase, cu scepticism şi chiar cu satisfacţie de proroc al unei prăbuşiri – fireşte, prăbuşirea lumii robite petrolului.

Zaharia Duhu a alunecat uneori către condamnarea progresului, în numele unei vechimi patriarhale. S-a spus, şi nu fără oarecare îndreptăţire, să sub acest raport personajul poartă un mesaj inactual.

În Comoara regelui Dromichet această condamnare era rostită mai puţin împotriva progresului ca atare, cât împotriva formelor lui monstruoase, bestiale, date de orânduirea capitalistă, care schilodeşte pe om şi natura. Eroul n-a ştiut să discearnă ce e pozitiv în progresul pe care-l poartă ţiţeiul şi ce aparţine lumii capitalului.

Am pomenit ceva mai înainte despre scăzuta consistenţă, ca personaj literar, a lui Zaharia Duhu din volumul secund al ciclului, din perioada când fostul căutător de comori devine acţionar al societăţii „Voevoda”. Pe Zaharia Duhu, ajuns posesor al multor milioane, deocamdată fără ameniţarea secătuirii filonului şi păstrându-şi vechiul ideal, vechea umanitate, suntem ispitiţi să-l privim şi ca pe un soi de corb alb, un capitalist de treabă, posibil după cum se vede, un capitalist „care nu exploatează”. Zugrăvirea lumii celor mulţi şi asupriţi – care nu şi-a aflat loc în roman – chiar şi numai pătrunderea mai adâncă în cercetarea provenienţei capitalului uriaş al lui Zaharia Duhu, ar fi descoperit că personajul a alunecat totuşi, fără să vrea şi fără să ştie, către tagma celor pe care i-a urât şi-i urăşte, a căror prăbuşire o proroceşte şi-o aşteaptă, către clasa lui Iordan Hagi-Iordan. În aceste limite, Zaharia Duhu e şi el un înfrânt, ca şi Radu Comşa, ca şi Nicolae Apostol, ca atâţia alţi eroi ai operei lui Cezar Petrescu, cu care se înru-deşte prin laturi identice ale destinului lor.

Dar în această direcţie romanul nu-şi extinde investigaţiile, care i-ar fi prilejuit alte concluzii şi, poate, o reliefare de mai dramatică frământare a personajului, faţă de perioada căutării comorii.

Sensul acesta al destinului lui Zaharia Duhu, de capitalist şi exploatator fără voie şi fără ştiinţă, i s-a dezvăluit însă autorului mult mai târziu, abia în anii noştri, determinându-l să mediteze la urmărirea mai departe a procesului străbătut de eroul său. Este ceeace intenţiona în romanul Bună ţară, rea tocmeală, pe care nu a mai avut răgazul să-l scrie.

Iată, în câteva trăsături, problemele care ni se par de discutat în legătură cu acest personaj central al ciclului Aurul negru.

Şi, pentru că scriitorul însuşi zugrăveşte cealaltă lume, a capitalului, a petrolului, cel mai adesea în afara cunoaşterii şi destinului lui Zaharia Duhu – o vom discuta şi noi astfel. Căci, indiferentă dacă nu potrivnică faţă de comoara lui Zaharia Duhu, de frământarea lui, lumea capitalului se agită în spasmele ei agonice, gonind după cât mai mult profit, sfâşiindu-se pentru cea mai bună pradă, concurându-se pentru bani, pentru putere, pentru întâietate în jefuirea şi înşelarea maselor.

Zugrăvind acest vast proces, scriitorul a urmărit în cartea sa numai unul din cei doi poli ai antagonismului ascuţit de clasă, caracteristic epocii – el a zugrăvit clasele exploatatoare şi în special fauna politicienilor şi a capitaliştilor venali. Lumea exploatată a rămas undeva, departe, să se frământe, să se zbată, să sufere şi să moară; numai arare izbucniri pătrund până la suprafaţă şi intră în cadrul atenţiei romancierului. El nu şi-a propus s-o urmărească, deşi, putem să spunem cu toată convingerea, Zaharia Duhu ar fi găsit în această lume prieteni mulţi, care să-i preţuiască zelul de căutător şi să-i spună cine va găsi „comoara”, şi ce fel de comoară, şi mai ales cum va putea fi ea adusă la îndemâna oamenilor. Dar, cum spuneam, în afara unor izbucniri şi menţionări fugare, despre care va fi vorba mai departe, această lume n-a fost obiectul zugrăvirii în aceste două cărţi ale ciclului lui Cezar Petrescu.

Aurul negru rămâne romanul căutătorului de comori Zaharia Duhu de o parte, şi al neguţătorilor şi traficanţilor de petrol, de bursă şi de conştiinţă, de cealaltă parte.

        *

Petrolul a fost unul din principalele obiective ale penetraţiei capitalului străin în România dinainte de primul război mondial şi al veritabilului brigandaj dintre cele două războaie. Poate în nici un alt domeniu ca în acela al extracţiei de petrol, nu s-au produs atât de uriaşe jafuri ale avutului naţional, n-au avut loc atâtea combinaţii înrobitoare pentru ţara noastră, atâtea afaceri tâlhăreşti.

Atunci când a trecut la zugrăvirea lumii petrolului, scriitorul a fost preocupat aproape numai de neguţătorii de ţiţei şi de conştiinţe, pe care i-a denunţat cu o vigoare cum puţine cărţi apărute între cele două războaie o realizează.

El a trecut repede peste destinul proletarilor din schela Piscul Voievodesei, distigându-i prea rar în peisajul de sonde, de păcură şi de motoare ale rafinăriilor. Drama lor este amintită prea vag, prea în treacăt, pentru un scriitor realist cu un program atât de vast cum a fost acela al lui Cezar Petrescu – drama acelor localnici, ajunşi angajaţi ai schelei, ca Gheorghieş Tălpăligă sau Alecu Toader Precup, cât şi a celor străini, aduşi cu ei de capitaliştii şi tehnicienii veniţi din Occident. Un început de grevă notat undeva, un peisaj de duminică pomenit altundeva, ne arată că scriitorul a ştiut de existenţa lumii care făcea ca bogăţiile să se reverse din adânc către buzunarele clicii de jefuitori. Dar nu pe aceasta s-a preocupat s-o zugrăvească, nu aceasta a cunoscut-o. Dramele, frământarea acestei lumi, lupta ei, au rămas departe de întâmplările romanului – deşi cu preţul mizeriei şi înrobirii ei aveau loc concurenţa, şantajul şi escrocheriile lui Iordan Hagi-Iordan, Emil Sava, Vasile şi Horia Ţincoca, Gică Elefterescu şi atâtora altora.

Afacerea de la Piscul Voievodesei nu rămâne una săvârşită doar de câţiva întreprinzători; ea intră numaidecât în circuitul general. Vâna bogată de petrol atrage – ca mierea viespile – tot alţi şi alţi pofticioşi. Iordan Hagi-Iordan e concurat o vreme numai de alţii de puterea lui, tot din România; pe aceştia îi striveşte, îi mătură din cale fără nici o dificultate, pentru că de el sunt plătiţi miniştri şi deputaţi, prefecţi şi slujbaşi mărunţi. În raporturile lui Iordan Hagi-Iordan cu aparatul de stat din acea vreme, raporturi zugrăvite în roman, avem o justă repre-zentare a ţării aflată la discreţia marilor briganzi, care stăpânesc totul pentru că plătesc totul.

Cititorul de azi va aprecia la cuvenita valoare tabloul realizat în romanul Aurul negru, unde sunt redate cu exactitate întâmplări şi situaţii aidoma cu cele din viaţă.

Aflăm despre faptul că magnaţii din Occident exercitau presiuni asupra guvernelor din România burghezo-moşierească, prin împrumuturile pe care le acordau în schimbul concesiunilor terenurilor petrolifere, în condiţii zdrobitor de păgubitoare pentru ţară. Şantajul prin oprirea împrumutului, în legătură cu care se zbat ministrul Gică Elefterescu şi alţii din cârdăşia lui politică, nu e un fapt literar, o invenţie, ci o realitate, ca şi legea minelor pentru care se luptă două tabere – două grupe de slugi a două trusturi străine, pentru pradă şi putere politică.

Imaginea vie a cruzimii trusturilor occidentale este noul director de la Piscul Voievodesei, englezul Reginald Gibbons. Nepăsător şi dispreţuitor faţă de tot ce e în jur, bestial până la ultima închipuire, Gibbons a aruncat cu mâinile sale în ţiţeiul clocotind un indian care luptase, în pământurile îndepărtate ale Mexicului, pentru a-şi apăra ţara de invazia cotropitoare a monopoliştilor. Precis ca un ceasornic şi implacabil ca un destin, Reginald Gibbons lucrează când cu violenţa unei fiare, când cu puterea de insinuare a unui mituitor de rând, când cu răbdarea unui păianjen ce-şi ţese plasa – totdeauna fără greş. Pe Iordan Hagi-Iordan îl concurează cu superioritatea lui financiară şi-l zdrobeşte; pe Dinu Grinţescu îl ameninţă cu perspectiva înlocuirii şi şi-l face supus şi ascultător; pe funcţionari îi terorizează; pe Emil Sava îl neglijează, pur şi simplu pentru că nu mai are nevoie de el, pentru că alţii, mai puternici decât măruntul prefect, fac şi desfac cele ce-i tre-buiesc englezului. Peste tot comandând, peste tot răspândind groază, spaimă, durere, ca altădată Iordan Hagi-Iordan, dar de o sută şi de o mie de ori mai crâncen decât acesta, Reginald Gibbons, construit de scriitor în contururi puternic reliefate, este o imagine tipică de reprezentant al monopolismului străin năvălit după pradă în ţara noastră.

Fauna politicienilor este cea mai vastă dintre toate cele reprezentate în roman pentru a crea imaginea ţării ajunsă în mâna clicilor de tot felul; demagogul inveterat Horia Ţincoca schimbându-şi direcţia ata-curilor cu precizia sfârlezei care se întoarce după vânt încotro e rost de o plată mai substanţială; ministrul Gică Elefterescu, fost pe vremuri şi el un fel de insurgent, dar cuminţit, adică ajuns şi el la înţelepciunea sfântului profit; Vasile Ţincoca, trăgătorul de sfori din umbră, de unde bucăţile apucate sunt mai mari şi mai grase, un Iordan Hagi-Iordan încă mai venal, pentru că se ascunde sub aparenţa omului cumsecade; apoi pletora de deputaţi şi gazetari, de trepăduşi şi clientelă – toţi alcătuind o lume a brigandajului ridicat la rang de principiu, linguşin-du-se când nu se poate sfâşia şi cumpărându-se reciproc când nu se pot înlătura unul pe altul.

Dacă nu avem în Aurul negru un tablou complet al societăţii capitaliste din România secolului XX – în schimb laturile care există, şi în special fauna de capitalişti, politicieni şi gazetari, aceasta este aici viu înfăţişată şi denunţată.

Romanul se încheie cu un peisaj sumbru: la Piscul Voievodesei s-a întins – pentru o vreme numai, sau pentru totdeauna – paragina, ruina. Exploatările de petrol au fost închise sau numai suspendate. Vacarmul s-a mutat aiurea. În orăşelul ridicat anarhic peste noapte, obloanele s-au tras, tot brusc, pretutindeni; pământul arată vederii răni negre, murdare, braţe scheletice de sonde părăsite îndreptate către cer. Toate casele poartă afişe „De închiriat”, „De vânzare”. S-ar părea că nimeni nu mai aşteaptă nimic.

Doar în adâncuri, aşteaptă petrolul, noile zăcăminte descoperite, mai bogate încă – aşteaptă să se işte noi bătălii, cu mult mai înfrico-şătoare. Deocamdată, romanul se încheie în perioada marii crize care a zguduit lumea în anii 1929-1933 şi în ghearele căreia era întreaga ţară. În acest ultim tablou, în care totul e sfârşit, ruinat, distrus, se află totuşi să primească lumină bună şi lină o rândunică, zidindu-şi cuibul sub streaşina unei case „De vânzarer, Zaharia Duhu, acum bătrân şi istovit, cât şi stolul de hulubi albi, care se risipesc în joacă pe acoperişurile negre de păcură. Semn că în marea şi sfâşietoarea descompunere dezlănţuită de imperialism se mai află totuşi germeni ai vieţii, care dau temeiuri suficiente de a crede încă, într-o altă zodie, mai bună.

Viaţa nu murise, ci se zbătea să pătrundă spre lumină – stătea închisă în zorii viitorului, pe care Zaharia Duhu încă nu-i vedea. El nu izbutea decât să se bucure de noul cuib de rândunică, de zborul săgetat al cocoarelor, de jocul hulubilor, şi să închidă ochii „ameţit de atâta lumină bună şi lină”. De-a lungul tuturor zguduirilor prin care trecuse, Zaharia Duhu îşi păstrase o fărâmă de suflet deschisă, curată, gata să primească înnoirile ce aveau să vină.

        *

Cititorul şi-a dat seama, desigur, că principiul de care ne-am călăuzit în aceste rânduri a fost nu de a analiza romanul în toată ţesătura lui de caractere şi fapte, nici de a cerceta cartea din perspec-tiva felului cum ar fi putut ea să arate, dacă ar fi fost scrisă după Eliberare, când cu totul alta era puterea scriitorului de a surprinde, interpreta şi zugrăvi viaţa societăţii. Ne-a stat în gând numai să deschidem pentru cititor porţi către răspunsurile la întrebările esenţiale pe care le pune romanul şi am fost preocupaţi s-o facem din perspectiva a ceea ce aduce această carte nou, curajos şi realist în epoca în care a fost scrisă şi tipărită.

Acest aport este unul de seamă în cadrul operei lui Cezar Petrescu şi în ansamblul literaturii noastre. Adică este tocmai temeiul preţuirii pe care i-a acordat-o cititorul încă la apariţie şi i-o acordă cititorul de azi, constructor al unei noi orânduiri, omul care a găsit soluţia atât de înverşunat căutată şi nedescoperită de căutătorul de comori Zaharia Duhu.

MIHAI GAFIŢA.

PARTEA ÎNTÂI.