EPILOG II Povestit de autor

De la întâlnirea din dreptul Cercului Militar, când, arătându-mi o trecătoare banală şi gândind la poetul nefericit, Fred Vasilescu simţise un gol în propria lui existenţă, nu ne mai întâlnisem. Ades îi telefonam ca să văd dacă îşi ţine făgăduiala dată.

Până la începutul lui octombrie, nu se decisese să-mi scrie întâmplarea aceasta, din august, care-l tulburase atât.

— Poimâine e 1 octombrie… Încep la 1 octombrie.

I-am arătat că acesta e pretext de şcolar leneş… Numai şcolarii lăsători, leneşi, se decid să înveţe bine „începând în ziua întâia a trimestrului”, sau îşi fac frumos temele numai când inaugurează caiete „noi”.

— Poate că e adevărat… Dar mai e şi altceva… E un reprezentant al unei fabrici engleze de avioane în Bucureşti şi trebuie să mă ocup de el. La sfârşitul lunii pleacă… Într-adevăr s-a apucat să scrie. Mi-a arătat, tot la telefon, că „merge greu”. Că frazele se fac mai mari decât ar vrea el, şi-şi încurcă pro-poziţiunile. I-am recomandat procedeul excelent al parantezelor şi, la nevoie, al frazelor fără sfârşit. A râs şi mi-a promis că aşa o să facă.

Pe la jumătatea lunii ne-am întâlnit la curse. Câştigase un premiu însemnat cu un cal în care pusese mari speranţe şi era aproape fericit… Venind de la cântar, după cursă, distrat de bucurie, m-a luat de braţ şi mi-a spus că „trebuie” să ne întâlnim, că vrea să-mi vorbească… Era oarecare incoherenţă în tonul lui, din pricină că era aşteptat de un grup de tinere doamne, şi eu îl ţineam în loc. Dar pentru că mi se părea totuşi că într-adevăr vrea să-mi vorbească, am stăruit.

— Cum merge subiectul?

Fluid, plutind deasupra momentului…

— Nu ştiu… Dacă e bine sau rău… Nu-mi dau seama dacă-ţi va fi de folos, dar de-abia aştept în fiecare zi să mă văd în odaia mea de lucru, la masa de scris… E o adevărată voluptate… Dimineaţa nu scriu, numai zbor… Cum sfârşesc masa, de la restaurant mă duc de-a dreptul acasă… Între 3 şi 9 seara, căci numai atâta scriu pe zi… Nu sunt acasă pentru nimeni… De multă vreme n-am mai fost atât de mulţumit… Ascultă, „trebuie” să-ţi vorbesc… Dă-mi mâine un telefon… Şi făcând un gest puţin pripit: Nu cunoşti pe doamna Demetriade?… Hai să te prezint… Am înţeles că bănuia că îl ţiu în loc anume ca să mă prezinte, cum fac unii vizite riscate în timpul mesei, şi am refuzat, mulţumindu-i. M-a bătut cineva pe umăr şi ra-am întors. E un fost colaborator al ziarului Le Progris, de câteva ori deputat, care m-a apostrofat, amical şi mirat:

— Eşti prieten cu Fred Vasilescu…?

Destul de surprins am fost eu de această mirare.

— Da… E un prieten foarte agreabil…

— Ei, ce spunea?… Era radios că a luat două sute de mii de lei?

M-a luat de braţ, protector şi cordial, şi am pornit spre ghereta albă şi spânzurată a potoului… Deşi era o zi de toamnă frumoasă, cu albastrul înalt, era lume puţină… Mai mult obişnuiţii, ca să zic aşa…

M-a surprins acreala cu care fostul deputat şi secretar general m-a întrebat despre prietenul meu.

— Cred că dacă Fred Vasilescu ar urmări să câştige., bani… În primul rând n-ar ţine grajd de cai de curse, nu?

Mi-a răspuns cu un ton indiferent şi ironic:

— Crezi?

— Cum să nu cred… Un grajd de curse costă şi nu aduce nimic. Mi-a repetat automat şi poros:

— Crezi?

— Fără îndoială că da…

A început să-şi însemneze cu creionul în program.

— De unde ştii că Fred Vasilescu nu urmăreşte ceva… Cu grajdul lui?

— Ambiţia puerilă de a figura printre proprietari?

E adevărat că oarecare diferenţă de vârstă putea îngădui convorbitorului meu un ton de superioritate, exagera însă în maniera lui condescendent cordială.

— Dragă prietene, Fred Vasilescu ţine cu orice preţ ca la patruzeci-cincizeci de ani să devină membru al Jockey-Clubului.

Mi s-a părut o glumă dintre cele mai năzdrăvane din câte puteam auzi.

— Cum? Începe cu cai de curse, la douăzeci şi cinci de ani ca să pregătească o alegere peste un sfert de veac?

— Da, şi nici atunci nu va reuşi.

Mi se părea cu adevărat poznaşă afirmaţia, iar nedumerirea mea era atât de evidentă, atât de profund sinceră, că fostul deputat s-a tulburat.

— Ascultă, dumneata nu ţii de pe acum să fii membru al Academiei? Tot aşa Fred Vasilescu îşi pregăteşte de pe acum alegerea la Jockey-Club. Îmi venea să râd.

— Trebuie să-ţi spun mai întâi că nici prin cap nu-mi trece să ajung la Academie. Dar în sfârşit, Academia e Academie… Fie ea şi românească… Dar Jockey-Clubul… Românesc? Iartă-mi expresia! Şi încă să-ţi faci un ideal din el? E, orice ai spune, puţin comic. Mai vârstnicul meu prieten era foarte iritat acum.

— Dumneata ştii că membri ai Academiei au căzut la alegerea de la Jackey-Club?

— N-am ştiut… Şi, îngăduie-mi să ţi-o spun, nu cred nici acum Mi-a citat atunci nume care m-au nedumerit şi a trebuit să convin…

— Bine, înţeleg, aţi refuzat un scriitor, sunteţi oarecum consecvent cu dumneavoastră. Dar Fred Vasilescu e un monden, ca să zic aşa în sfârşit, unul din ai dumneavoastră…?

Fără să mă privească, în timp ce ocoleam tribuna spre paddoc, mi-a spus cu o profundă convingere, cu un accent neaşteptat şi inexplicabil de grav şi de hotărât:

— Dragul meu, băiatul Lumânărarului, orice ar face, nu va fi niciodată membru al Jockey-Clubului.

— De altminteri, ce mai vrea? E imens de bogat, adică tată-său… E tânăr, frumos, are femeile cele mai bine din Bucureşti… Ce e prea mult strică… Mărturisesc că aşa înţeleg lucrurile, şi oricât de comică mi se părea ambiţia de a fi membru al Jockey-Clubului, conveneam că fostul colaborator al lui Marghiloman are dreptate.

Îşi nota acum călăreţii, deşi nu juca, fiindcă era ruinat.

— Şi pe urmă, noi nu înţelegem stăruinţa lui, acum când la Aero-Club a devenit un factor important…

De altfel, cred că niciodată Fred Vasilescu nu s-a gândit mai puţin la Jockey-Club decât în aceasta lună. Din câteva convorbiri la telefon am înţeles ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulând ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adâncul organic, închis cu taina lui în el însuşi, ca şi când ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă căpăta pentru el sensul unei evadări.

— Scriu, mă plimb prin casă, gândesc, mă trântesc pe divan, fumez iar scriu… E o bucurie pe care nu ţi-o pot povesti… Mă lămuresc pentru mine însumi… Şi, aşa văzute, chiar suferinţele trecutului capătă un soi de îndulcire care le face suportabile… O durere povestită e o durere nu diminuată, dar armonioasă, aşa ca un soi de operaţie pentru care eşti pregătit cu cocaină. Bucuria scrisului e mai tare ca heroina însăşi. Şi chiar la telefon, i-am simţit prin voce frângerea de înjunghiat: Ah, dacă s-ar putea povesti totul…

Caietele, pagini mari de coală, mi le-a trimis tocmai o zi sau două după cincisprezece noiembrie… Mi-a dat un telefon la gazetă…

— Diseară la nouă vine şoferul meu să-ţi aducă o mapă cu toate prostiile pe care le-am scris.

I-am răspuns cu promptitudine:

— Astă-seară, până mâine dimineaţă la nevoie, citesc tot ce mi-ai trimis.

— Da? Vrei să ne vedem mâine?… Să-mi spui dacă notele îţi pot fi de folos? Hai să luăm masa împreună mâine seară…

— Negreşit.

— Unde? Ai vreo preferinţă?… Şi am fixat un restaurant în oraş.

— Vii la timp?

— Mâine de dimineaţă zbor, după-masă dorm, iar la 9 seara vin să stăm de vorbă până dimineaţă, dacă vrei… Voi fi absolut punctual.

La 9 seara n-a venit şi nu va veni niciodată. La Cameră se anunţase un discurs la mesaj de mare răsunet, dar un pisălog lungise oratoria lui provincială, ameninţând să ocupe toată şedinţa de după-masă. Celălalt a trebuit să fie amânat deci pentru a doua zi.

Culoarele circulare, cu fotolii şi draperii verzi de-a lungul pereţilor, erau somnolente, iar la bufet plictiseala incoloră. Mi-am cumpărat ţigări şi am coborât de pe dealul Mitropoliei prin şanţul în fundul căruia era aleea. Toamna târzie era frumoasă, însă în ziua aceea era o lumină gălbuie, ceţoasă, un cer scămos şi scăzut, care nu lăsa fumul şi mirosul de benzină al maşinilor să se ridice. Nu era frig… Abia puţină umezeală. Ici-colo; prin magazine, deşi era numai ora patru, se aprindeau lumini…

În dreptul bulevardului Regina Maria, plin de larmă în vehicule de tot soiul, vânzătorii de ziare strigau ediţie specială… Oricât au abuzat câteva ziare mici de aceste ediţii, când unul dintre cele două cotidiane mari de informaţii scoate o ediţie specială, nu poţi să-ţi stăpâneşti un fior, ca pentru o întâmplare, uneori imens dinamică, în care dăinuirea sau voinţa sunt atinse ca de aripi mari nevăzute.

Erau patru rânduri, cu litere cât nucile negre, cu o cerneală groasă care se lua pe degete.

GROAZNIC ACCIDENT DE AVION.

Aviatorul Fred Vasilescu a capotat, voind să aterizeze, din motive necunoscute încă, lângă Ciulniţa. Autorităţile au plecat la faţa locului. Cadavrul zvârlit din nacelă şi decapitat e păzit de jandarmi. S-a deschis o anchetă pentru cercetarea cauzelor.

Şi cu litere mult mai mici urma, jos, o telegramă externă fără importanţă. Se întâmplase în devenirea lumii ceva care nicicând nu se va mai întâmpla. Gândul brutal, aprig, că nu-l voi mai vedea niciodată pe Fred Vasilescu, orice aş face, de s-ar frânge tot fierul din lume, de s-ar prăbuşi sorii, mă copleşea şi mă înspăimânta ca infinitul sensibilizat. Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplar menit „să fie cenzurat prin moarte”.

Ziarele de a doua zi au adus coloane întregi de amănunte şi numeroase fotografii care, de altfel, erau ele însele un fel de moarte, căci, aşa cenuşii, poroase şi cu liniile simplificate, nu mai înfăţişau nimic din tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci. Cu atât mai puţin aminteau de acel corp vânjos din sportivitate diversă, complementară, cu mişcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat şi gânditor. Încercase, profitând de toamna prelungită, să bată recordul lumii de viteză pe 500 kilometri, pe un avion românesc din propria lor producţie. Deşi vremea era puţin schimbată, nu renunţase la zbor. Avea de făcut trei raiduri deasupra Bărăganului, ca să totalizeze kilometrii necesari. După întâiul, s-a răsturnat încercând să aterizeze din motive nebănuite, pe care avea poate să le lămurească ancheta. Impresia produsă de moartea lui a fost adâncită şi de faptul că, abia cu două săptămâni înainte, se prăbuşise un tânăr locotenent, alt as strălucit al aviaţiei româneşti.

Toate ziarele subliniau cu o dureroasă uimire că aviaţia românească intrase într-o adevărată serie îndoliată.

Cortegiul mortuar, într-o după-amiază fără soare, dar nu rece, nici umedă, a scos lumea din casă, ca o înmormântare de tenor. A luat parte şi unul dintre membrii regenţei, prieten al familiei.

Eu nu citisem, aşa cum îi făgăduisem, caietele trimise, chiar în noaptea aceea. Le-am descifrat cuprinsul numai în zilele următoare, într-o fierbere sufletească de bătălie. Nu ştiu dacă vreodată aş fi putut să aflu ceea ce constituia dubla lui existenţă, denunţată aci din capete de mărturisiri, din întorsături de frază, involuntare ca lapsusurile, sau, cine ştie, voite de el cu tensiunea de neînlăturat a unei fatalităţi.

Abia în primăvară, după lungi dezbateri sufleteşti, m-am hotărât să aduc la cunoştinţa doamnei T. manuscrisul lui Fred Vasilescu. Teancul-acesta care închidea în el, calde încă de zbucium, două existenţe, îmi dădea un vag fior şi prin această coincidenţă, care făcea ca a doua zi după ce l-a încheiat, Fred să se prăbuşească… A fost, parcă, o moarte amânată până la realizarea unui mod de perpetuare… Frenezia cu care el transpunea, în aceste pagini, ceea ce era transmisibil din existenţa lui mă înfiora… De ce n-aş spune că gândul unei sinucideri amânate îndelung nu mi se pare incompatibil cu întâmplările din urmă. (Şi mai e şi faptul că e foarte greu să ştii dacă un aviator, dintre aceştia, care încearcă totul, definitiv, la început de tot nu e îndemnat cumva şi de isonul unui gând de sinucidere. Căci Fred Vasilescu începuse pilotajul din 1926.) Dar în sfârşit, nu e decât – şi e mult mai logic să fie aşa – o simplă ipoteză dintre atâtea câte se pot face în asemenea împrejurări… Şi ar trebui să-i atribui un soi de duplicitate – fie şi dezinteresată – dar duplicitate, prea brutală… Presupunând că, deşi hotărâse sinuciderea, tot mi-a dat întâlnirea, cu atâta voie bună, la masa de seară.

Totuşi pe doamna T. n-am pulut-o întâlni decât peste o jumătate de an, la începutul lui iunie. A doua zi după incinerarea lui Fred Vasilescu (aşa ceruse încă de pe când era în viaţă), plecase la Viena. Când i se comunicase că e legatara lui – şi numaidecât a fost pe şoptite sfătuită să se intereseze de averea şi mai ales de obiectele rămase, ceea ce a refuzat – fără să spună o vorbă, cu ochii duşi, s-a mulţumit să dea procură unui avocat.

În câteva ceasuri a aranjat totul pentru plecare, lăsând pe asociata ci, şi mai ales pe ajutoare, la conducerea magazinului şi atelierelor.

Trecusem pe la ea pe acasă de câteva ori şi nu primisem decât lămuririle vagi ale servitoarei, o femeie aproape bătrână, cu un aer de guvernantă. Îmi lăsasem adresa, cu rugămintea de a fi înştiinţat îndată ce se întoarce. Într-adevăr, am fost vestit printr-o scrisoare a doamnei T. chiar, care-mi da şi ora la care pot veni.

De două săptămâni ploua întruna şi pavajul oraşului era necontenit spălat de răpăieli relativ liniştite. Spre seară ploaia înceta, iar crepusculul târziu avea inutile luminişuri de sidef; ochiurile de apă prin băltoace măsurau golurile pavajului, iar noaptea se anunţa umedă, căci şi vegetaţia, îmbelşugată după atâtea zile de ploaie, rămânea apoasă.

Revederile acestea sunt penibile prin începuturile convorbirii… În maşină aveam un trac de actor. Ţi-e necontenit teamă că n-ai să găseşti tonul just, gestul potrivit. Întâia privire e ca un joc de loterie. Te întrebi dacă ai să aduci vorba despre cel mort, dacă e locul să ici o mutră îndurerată, sau eşti obsedat de ideea de a nu juca, dimpotrivă, teatru.

Am urcat şovăind treptele înguste de beton până la etajul al doilea al casei din Parcul Filipescu… Mi-a deschis singură, fără să-mi spună o vorbă, dar zâmbindu-mi cu prietenie, cu o mişcare nervoasă de identificare. După ce mi-am lăsat trencicotul în vestiarul îngust ca o celulă, am trecut în camera mare cât un hol, aranjată nepotrivit gusturilor comercializate ale proprietarei de magazin de mobilă modernă… Un divan larg, în colţ, aşternut cu un covor caramanliu, o masă joasă, făcută dintr-o tipsie cât o roată de car – de aramă bătută. Deasupra, etajere negre, nelăcuite, ocolind pereţii, înţesate de cărţi… Alte etajere tot negru-mat umpleau şi ceilalţi pereţi. Pe ele, fel de fel de obiecte, amintind probabil câte ceva. Camera ar fi avut înfăţişarea unui birou dacă în mijloc n-ar fi fost o masă de sufragerie pătrată, acoperită cu un şal mare de toi, din cele cu care se acoperă pianele. In schimb, biroul era un soi de miniatură, abia mai înaltă de o jumătate de metru… La care se sta pe un taburet ca de pian. Un bufet mare de tot reprezenta sufrageria propriu-zis. Un „ucenic fierar” de Ressu, un portret de Marius Bunescu şi un „pod în munte” de Sion erau printre alte tablouri. După ce ra-am instalat într-un mic fotoliu de lemn negru, funinginos parcă, m-a întrebat nedumerită de ce îmi rotesc privirea atât de mirat.

— Mi se pare atât de ciudat şi atât de conform unui proverb, ca dumneata, care eşti socotită printre cei care au introdus mobila cubistă la noi, să păstrezi mai departe mobilierul vechi… Îmi închipuiam că voi găsi aci totul schimbat într-un adevărat studio, acel gen de cameră modernă care foloseşte de sufragerie, odaie de lucru, odaie de primire, în sfârşit de toate, în afară de odaie de dormit.

Zâmbea cu fluiditate şi cu o participare totală, vag îndurerată, ca de obicei.

— Dacă vrei, e un studio, în intenţie, căci corespunde definiţiei dumitale prin arhitectură… Dar mobila n-aş putea s-o schimb niciodată.

Am privit-o mirat, luând din cutia cu ţigări oferită.

— Niciodată? Şi de ce?

— Nu ştiu, mi-ar părea că am murit.

— Dar nu înţeleg deloc.

— Nu pot să mă explic… Dar din interiorul acesta, care c viaţa mea, nu aş putea schimba niciodată nimic.

— N-ai fost ispitită să-l înlocuieşti cu acea minunată decorativă modernă?

— Şi mie îmi pace nesfârşit mobila modernă – şi s-a completat ca în paranteză-bineânţeles când nu e de prisos strâmbată şi împovărată, în loc de ornamentaţia veche de flori, cu muchii inutile şi cu temelii greoaie, care nu înseamnă nici un câştig pentru frumuseţe. Dar poţi să-ţi schimbi familia, chiar dacă o găseşti puţin demodată? Poate că e şi o slăbiciune a mea… Nu ştiu dacă e un fel de oroare de necunoscut şi nou, sau mai mult o înrădăcinare în ceea ce a fost… Sufăr când se strică un obicei vechi, şovăi nesfârşit când trebuie să înlocuiesc o slujnică obraznică sau leneşă, numai la groaza că nu voi mai vedea un obraz care mi-e familiar, fie şi în rău.

Credeam la început că va trebui să mă explic asupra vizitei mele-şi era ceea ce mă preocupa pe drum, dar i s-a părut foarte firească, şi n-a fost nevoie de nici o justificare. Am întrebat-o pe unde a călătorit.

— V-a fost dor de Bucureşti? Părea foarte încurcată şi puţin iritată.

— Uite, trebuie să mă contrazic numaidecât… Nu-mi place tot ce e al meu… Chiar şi oraşul acesta, de pildă… Nu… In străinătate e lotul larg… Poţi respira în voie… Nu-li împiedică prea mult privirea, să zicem, case ieşite în mijlocul străzii. Nu te apasă nimic… Totul e curat… Înalt… Spaţios… Şi pe urmă noutatea străină e totală, nu e ca o spărtură sau cârpitură în ceea ce a fost. Nici o clipă nu m-am gândit la Bucureşti… Dar de odăile acestea ale mele, şi de lucrurile de aci, îmi era un dor stupid.

O privesc şi sunt sub obsesia descrierilor lui Fred Vasilescu. Sta de-a curmezişul divanului… Părul, desfăcut în plete scurte, de un castaniu strict, îi acoperă urechile şi îi subliniază fruntea puţin prea dreaptă, perpendiculară pe tâmple. Cu adevărat linia de jos a maxilarului, de la bărbia rotundă la ureche, este de o desăvârşire uşoară de arc destins. Orbitele puţin neregulate, cam adânci şi întunecate, sunt înviorate de albul catifelat al corneei, iar albastrul viu al irisului e acoperit uneori de genele lungi. Gura puţin severă, regulată, dar fără puritatea convenţională a desenului, e uşor contractată şi mobilă.

Poartă o rochie neagră încheiată cu nasturi mari într-o parte, care-i lasă gâtul gol, bine înrădăcinat în bust, vânjos ca un trup de şarpe când îl priveşti din faţă. Din profil, gâtul acesta e şi mai Inimos, căci pare scurt la ceafă şi prelung sinuos dinainte. Jocul vizibil al tendoanelor încheiate limpede la capătul pieptului îl fac să arate foarte tânăr. Umerii rotunzi îi sunt aduşi în faţă, acum când a încrucişat mâinile peste genunchii fără nodozităţi, de la suprapunerea cărora picioarele cad unul lângă altul drept în jos, cu pulpele suav înălţate, în ciorapii întinşi, fumurii, care îngăduie să se străvadă pielea. Rochia cade dedesubt, la marginea divanului, drept în jos, lăsând puţin descoperit din coapse, cât ajung ciorapii, fără însă ca de la mine să le pot vedea pielea. Şi această libertate ghicită a coapselor dinspre podea e ca o înrădăcinare a feminităţii ei în materie şi în viaţa care curge cu legile şi instinctele ci.

— Ai de gând să pleci din nou?… Mi se pare mai bună formula asta. Simt că un plural ar părea scrobit în faţa acestei femei adevărate.

— Cred că da… Nu mai e atât nevoie de mine, aci… Magazinul şi atelierele au început să se resimtă de concurenţă, căci toate fabricile de mobile şi-au modernizat producţia – şi pe urmă totul se resimte de stagnarea aceasta.

Trebuie să ajung, chiar Iară tranziţie, de vreme ce testamentul e de domeniul public acum.

— Cu familia lui Fred Vasilescu ai avut dificultăţi?

Protestează jignită, fără nici un gest, numai privirea albastră i s-a întunecat, mistuită.

— Nu… Nici urmă de dificultate… Chiar în seara înmormântării… O întrerup nervos:

— Ai fost la înmormântare?

Genele au căpătat un soi de mişcare de deschidere… Sprâncenele s-au înălţat în accent circonflex… Şi pe urmă mă priveşte cu recunoştinţa oricăruia dintre cei care au iubit, pentru cei ce se interesează cu simpatie de dragostea lor. În schimb vocea îi e acum ceva mai tăiată de respiraţia reţinută parcă.

— Am fost.

Şi, după ce rămâne un timp îndelung răsfrântă în ea însăşi, reia cu un ton de mărturisire:

— Am suferit mult că n-am putut fi lângă sicriu tot timpul, nici urmări de aproape convoiul… Eram într-o maşină închisă cu ferestre mici, alergând şi aşteptând dricul la fiecare răspântie. Gândul că el e întins acolo, acoperit, mă frângea… Mă exaspera… Cred că dacă ar fi fost înmormântat şi nu incinerat, n-aş fi putut pleca acasă, lăsându-l singur, parcă fără apărare, paralizai, în cavou…

Vorbeşte rar de tot, prin fereastra larg deschisă pătrunde înserarea umedă de afară. Rochia se lămureşte vag în umbră, dar faţa apare palidă în penumbre. Se ghicesc de asemeni mâinile şi micile reflexe mătăsoase ale ciorapilor.

— E mai bine aşa… S-a ridicat în fum… Tot i-a plăcut atât de mult să zboare.

— Când au aflat ai lui de testament?

Nu răspunde numaidecât, simt material că gândeşte însă.

— Se vede că după întoarcerea de la cimitir, căci seara au venit, în doliu mare la mine, mama şi sora lui. Servitoarea nu vrea să lase pe nimeni înăuntru… Spunea că sunt bolnavă… Stăteam cu faţa în jos pe divan, plângând tot ce nu putusem plânge pe stradă. Ele au stăruit să intre şi când m-au văzut năucită de durere, au începui şi ele să plângă din nou. Şi cu o nesfârşită părere de rău: Dacă m-ar iubit puţin…!

— Crezi că nu te-a iubit?

— Nu m-a iubit… Mă părăsise de doi ani… Mă evita… Mă umilea…

— Totuşi testamentul?… Desigur că nu avea o avere personală prea mare. Oricum… Să desprinzi din lumea întreagă pe cineva… Să alegi din tot, o fiinţă anume.

— Averea pe care a lăsat-o e destul de marc: un avion, automobilul, caii de curse, un teren mare în apropierea oraşului, pe care-l cumpărase nu ştiu de ce… Dar asta nu dovedeşte nimic… Era prea bun… Avea remuşcări, ştia cât îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea el pentru mine e şi altceva decât bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit fără limită… Încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier… Insultată, uneori bruscată de el… Mai târziu renunţasem.

Tac îndelung, înţelegând cât de puţin bănuie cuprinsul caietelor pe care le-am adus înfăşurate sul… Şi sunt ispitit să-mi închipui, printr-o anticipare, frământarea şi uimirea ei când le va citi. Îi voi lăsa, desigur, originalul. După un timp, întoarce comutatorul şi o lumină tare readuce la suprafaţă din noapte acest studio demodat şi pe femeia de pe potecile neexistenţei.

S-a întors de la uşă şi s-a aşezat acum într-un fotoliu jos. Stă cu picioarele unul peste altul, cu talia puţin sucită, căci se reazemă în cotul drept şi îşi sprijină capul în palmă. Sub rochia neagră de la şold la genunchi i se lămureşte coapsa tare întinsă. Deşi rochia e ceva mai lungă decât cele scurte impuse de modă, totuşi abia trece de genunchi, acum când stă jos.

Picioarele în ciorapii de mătase fumurii sunt lungi şi de o formă cu totul deosebită. Nu sunt nici groase, nici subţiri şi nici gradat rotunjite ca nişte popice. Sunt vânjoase şi parcă din planuri diferite, cu muchiile topite şi nici un moment fixate într-o formă anume. Jos, la glezna mică şi nesigură, conturul ar putea fi vag şi delicat trapezat, pe care să-l prinzi între arătător şi degetul mare, cât ai urca în sus trapezul s-ar lărgi treptat rotunjindu-şi formele. Parcă în forma lui dintâi, de la jumătate în jos, sculptorul a tăiat cu lopăţica un plan mai lat în afară, unul mai scurt înăuntrul pulpei, un al treilea şi scurt şi îngust înapoi. Numai în faţă o linie aleargă lung de la genunchi la vârful pantofului, ca un picior de T dictando. Apropiat, aş spune că pulpa înaltă, caldă, e oferită într-un cornet de muşchi, vag dreptunghiular, uşor sucit, vag paralelipedic, lărgit sus cu fineţe. Dă o impresie de robust şi mlădios ca un picior de sălbăticiune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre în adăpostul pantofului, două vine mari şi incerte, pe care le vezi cum au pornit din gleznă, trădează prin ciorap un animal de rasă.

Îmi oferă o nouă ţigară, pe care o iau îngândurat. Îmi amintesc apăsător toate descrierile amantului ei şi stăruitoarea menţiune că e mereu fierbinte. Îmi zâmbeşte, cu acel romb, pe care l-a identificat el, încadrându-i gura îndurerată.

Nu numai indiferenţa şi trupul dar şi duioasa ei de soră, privirea şi atenţia ei, modul în care întinde ţigările, până şi melancolia şi bunătatea acestei femei sunt sexuale. „Femeie iubită de toţi bărbaţii.”

Nu ştiu de ce acum simt nevoia să folosesc pluralul de politeţe ca să-i încerc sufletul, cum ai încerca apa adâncă aruncând în ea o pietricică.

— Doamnă, ştiţi că în ultimul timp am fost prieten cu Fred Vasilescu. Din câte am înţeles – cred că vă iubea mult… Foarte mult.

A ridicat neîncrezător din umeri.

— Ştii… Vreodată? Ai dumneata impresia asta?

— E pentru mine o certitudine…

— Nu poate să fie adevărat… Uneori şi mie mi se părea că mă iubeşte… Erau gesturi care trădau parcă – acesta e cuvântul adevărat – o iubire pătimaş ascunsă.

— Şi cum vă explicaţi atunci faptul că vă ocolea?

— Dar ce ipoteze n-am făcut? Cât nu mi-am ars mintea în îndoieli de tot soiul. Nu ştiu ce ar” fi putut să fie…

—?!

— M-a chinuit uneori până şi bănuiala stupidă, răscolitoare, că într-un accident de automobil sau avion, vreo rană i-a interzis pentru totdeauna să mai poată fi bărbat.

Îmi vine greu să-i spun: „Te rog, spune-mi sincer, ce-ai fi făcut atunci”, dar îmi dau scama, că, lipsită şi de solemnitate şi de familiaritate, femeia aceasta e totuşi mlădioasă psihologiceşte ca o panteră gânditoare.

— L-ai mai fi iubit atunci?

— Şi surâd, îmi răspunde fără pic de şovăială:

— Da, îţi mărturisesc că m-am gândit de multe ori… Ei bine, l-aş fi iubit şi atunci… Oricum… Dacă ar fi privii cu admiraţie altă femeie, aş fi suferit şi atunci. Iubirea mea era asta şi mai era şi altceva, cu neputinţă de înţeles.

Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şi dintr-o funcţie creatoare de iluzii, despre care nu poţi să ştii când devin autosugestii, şi orice sinceritate trebuie suspectată numai cu măsură.

Îmi aduc aminte şi îmi fâlfâie în gând, ca un refren amintitor, pasaje din conferinţa citată a lui sir Jeans: „Universul ne înspăimântă prin imensitatea nesocotită a depărtărilor lui, prin lungimea de neconceput a perspectivelor de timp, care reduc ţoală istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu – a milioana părticică dintr-un bob de nisip, printre toate boabele de nisip ale tuturor ţărmurilor din lume. Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor, pentru că pare indiferent faţă de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate par deopotrivă de străine planului lui.

Pentru aceste motive mi se pare imposibil ca universul să fi putut fi conceput la origine cu intenţia de a produce viaţa…

Femeia aceasta tânără, din care radiază pătrunzătoare unde nervoase, de parcă c învăluită într-o aură a sexualităţii, va mai fi răsturnată pe pal, picioarele acestea, cine ştie, desfăcute, se vor mai frânge de voluptate, iar mâini bărbăteşti vor mai tresări de căldura acestor coapse care dau fiori fluizi, poate tocmai pentru că simţi că firul viu al gândirii acestei femei trece şi prin rădăcina lor gingaşă. Negreşit, ţoale acestea sunt posibile numai pentru că „atomul de carbon are şase electroni, unul mai mult decât cel de bor, şi unul mai puţin decât cel de azot”. Ceea ce e poate mai greu de explicat e cum electronul acela, al şaselea, se poate gândi pe el însuşi şi iubirea lui. Căci aceasta e voluptatea, conştiinţa voluptăţii înseşi.

Mă ridic şi mă duc pe scaunul din colţ, pe care am pus sulul caietelor.

Alături e un aparat de radio ca o colivie ermetică.

Îmi spune cu vocea scăzută, bănuind că vreau să umblu la el:

— Nu merge… L-am sfărâmat.

—?!

— Eram în timpul mesei şi din cutia aceasta am aflat vestea morţii lui. O frază spusă răspicat şi indiferent culeasă parcă din văzduh. De atunci niciodată nu l-aş mai putea asculta.

Îi aduc caietele şi mă priveşte nedumerită.

— Doamnă, pentru un roman al meu, Fred Vasileseu mi-a scris câteva amintiri din viaţa lui… Cred că vă vor interesa.

A devenit albă ca varul. Nu mai poate respira.

— Toate caietele astea… Întregi?

— Da.

Le-am pus pe colţul mesei şi m-am aşezat pe scaun. Le-a luat cu mâinile crispate şi întrebările mele nu o mai găseau.

— Până când mai rămâneţi în Bucureşti?

— Nu ştiu, foarte puţin…

— Dintre prieteni aţi mai întâlnit pe cineva?

— Nu…

— Acum vreo două săptămâni m-a întâlnit doamna Demetriade şi m-a întrebat dacă v-am văzut… Spunea că vrea…

S-a ridicat fremătând în interior, cu mâinile chinuite, cu privirea mistuită de nerăbdare.

— Te rog, fii bun… Lasă-mă cu caietele acestea. Şi-i tremura mâna pe ele. De trei ani n-am vorbit cu el…

M-am ridicat, şi în prag mi-a strâns recunoscătoare mâna în mâna ei fierbinte. Cred că nici n-a închis bine uşa şi s-a năpustit asupra textului. Pe potecile lunecoase ale amănuntelor şi ale interpretărilor va găsi reazem şi o mai adâncă dezlegare? Va afla ceva mai multă împăcare decât acea sete, care nu se poate potoli în vis? De altfel, când e un acord aproape unanim asupra relativităţii spaţiale, de ce n-am crede că sistemul de repercutare al cauzelor nu poate afla nicăieri un punct absolut. Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.

— Sfârşit -

1 Aceste „mustrări”, făcute numai din prietenie, n-aveau nici un accent deosebit şi erau mai mult efectul unei nedumeriri pe care scrisorile care urmează e drept că au împrăştiat-o; dar e şi mai drept că au înlocuit-o cu altele noi, descoperiri cu totul neaşteptate, care au dus la alcătuirea acestui „dosar de existenţe” pe care-l înfăţişăm cititorilor.

De altfel, pentru înţelegerea unor referinţe din aceste scrisori, sunt negreşit necesare câteva lămuriri, fie şi cu preţul unui ocol de la început. Am sugerat, ba chiar am propus doamnei T. Mai întâi să apară pe scenă. Am avut întotdeauna convingerea – şi azi mai înrădăcinată ca oricând – că „meseria”, „„meşteşugului„ sunt potrivnice artei. În cronicile mele de teatru, de pildă, am cerut adesea, gândind că numai astfel se va regenera arta actoricească la noi, ca directorii de teatru să încerce să-şi recruteze interpreţii principali nu dintre ucenicii care au făcut conservatoarele, cât mai ales atrăgând în lumina rampei dintre personalităţile care şi în alte regiuni şi-au dovedit capacitatea de creaţie. Să aducă pe scenă complexe de experienţă din viaţa reală, aşa cum au procedat câtva mari regizori streini. Cum se gândeşte, cum iubeşte, cum se suferă nu se poate învăţa în orele de curs şi nici atesta prin certificate de absolvire. Elementele modeste, educate cu îngrijire şi discernământ, îşi pot valorifica prin lecţii însuşirile de rând, obţinând acea capacitate standard care face ca majoritatea elevilor intraţi într-o şcoală, fie ea militară, liceu, de bele-arte sau sivicultură, să termine aproape toţi, promovând an cu an, automat şi cu răbdare. Dar teatrul nu poate fi decât, intens, al personalităţilor puternice şi al dislocărilor de conştiinţă (restul e distracţie şi „instituţie culturală„). Nu are deci nici o valabilitate obiecţia care mi s-a dus: că în artă e de la sine înţeles că firile excepţionale n-au nevoie de Conservator, însă această şcoală este absolut necesară pentru temperamentele modeste. Acest răspuns înseamnă, cred, o contradicţie în esenţă. Căci nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare şi ca să furnizeze scenelor periferice copii după actorii zilei). Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structură excepţională. Din păcate, e ştiut că tocmai acestea sunt excluse iniţial prin însuşi caracterul Conservatorului. În definitiv, după ce criterii îşi aleg profesorii acestor şcoli elevii? Mai întâi „după fizic„. Există aberaţia „fizicului în teatru„, înţeles ca fizic frumos. Când arta cere un fizic apropiat rolului: mare pentru Danton, Othello, Holofern, diform pentru Richard III, Smerdiacoff şi bufonii din toate piesele, tânăr şi frumos pentru Romeo, potrivit şi nervos pentru amantul „modern„, burtos pentru comic, când, în sfârşit, arta cere în fizicul actorului tot atâta variaţie câtă a creat viaţa, comisia profesorilor admite cu preferinţă un fel de tip care „are fizicul”, adică nu e nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici frumos, nici urât, nici alb, nici negru, în sfârşit, ceva desăvârşit mediocru, incolor şi neexpresiv, un fel de domn cumsecade de 20 de ani, care nu sugerează nimic şi pe care oricând l-ai lua mai curând drept funcţionar comercial decât slujitor al artei.

Altă aberaţie este aceea a „vocii”. Atâţi tineri fără ocupaţie devin actori pentru că au voce, când ar trebui tocmai pentru acest motiv să fie eliminaţi de la clasele de dramă şi comedie. O „voce muzicală”, cu o sonoritate independentă de conţinutul frazei, e totdeauna, patognomonic, o dovadă de lipsă de inteligenţă, de absenţă a temperamentului şi a virilităţii. Tenorii au o reputaţie bine stabilită de sărăcie cu duhul, iar până la începutul veacului trecut, cântăreţii aleşi pentru anumite mari cariere muzicale erau castraţi, pentru ca vocile să le devină şi mai frumoase. Autentica frumuseţe a glasului e însă cu totul de ordin interior. Ea implică o corespondenţă (şi de aci neregularitatea ei) cu înseşi străfundurile emotivităţii. O femeie – observaţi în jurul dumneavoastră – are voce frumoasă când vorbeşte cu cel care-l iubeşte şi voce urâtă, când porunceşte servitoarei să aducă apă sau să spele vesele.

Adăugaţi la aceste criterii de ordin fizic vechea prejudecată a talentului. Talentul se descoperă, conform celor ştiute, în modul următor: în faţa comisiei aşezate la o masă lungă, un băietan sau o fetiţă sufocată de trac spune fie Latina gintă fie Duşmancele, şi după asta domnii examinatori descoperă talentul, cum medicii de pe vremea lui Moliere aflau de ce suferă un bolnav, pipăind piciorul patului.

În modul acesta clasele se populează cu numeroşi elevi, dintre care unii încă ar mai avea şansa, datorită neprevăzutului dezvoltării ulterioarea, să poată crea în artă dacă n-ar fi obligaţi de maeştrii lor să-i imite, după geniala metodă didactică: „fă ca mine”.

Eu credeam însă că doamna T. ar fi putut arăta posibilităţi de mare artistă şi aş fi fost bucuros să apară în Act veneţian, de pildă. Dificultatea era că pe oricare dintre scene s-ar fi găsit vreo „maestră” care s-o oblige să joace „cum îi arată ea”. Dacă omeneşte e de înţeles sinceritatea acestei severe cenzuri – căci e de presupus că maestra nu concepe nimic superior mijloacelor ei – riscam pe de altă parte să ajungem tocmai la o anulare a intenţiilor dintâi, pentru că, de vreme ce maestra exista, nu mai aveam nevoie s-o dublăm cu concursul doamnei T. Nu mai vorbim că un spirit critic, chiar mediocru exigent, ar fi găsit de prisos chiar pe maestră, originalul însuşi. Găsisem şi aici soluţia unui teatru particular, condus de un strălucit tânăr comic foarte înţelegător, care admitea spectacolul ca „lever de râdeau” al unei comedii jucate de el, fără nici un alt amestec. Cred că acest spectacol ar fi un început frumos în teatrul românesc.

Nu înaltă şi înşelătoare slabă, palidă şi cu un păr bogat de culoare castanie (când cădea lumina pe el părea ruginiu) şi mai ales extrem de emotivă, alternând o sprinteală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice (având, pe deasupra, un comerţ, la propriu şi la figurat, intens cu arta şi cetitul), doamna T. Ar fi dat o viaţă neobicinuită rolurilor de femeie adevărată. Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care când se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare, plină. Gâtul lung, robust cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. E ştiut, de altfel, că marile actriţe au fost totdeauna de un soi de frumuseţe incertă, am spune „pe muchie de cuţit” (cum sunt, de altfel, şi astăzi vreo câteva dintre cele mai reputate interprete ale ecranului, ca Elisabeta Bergner sau Joan Crawford, de pildă). De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mângâieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanţă a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adâncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau unui bărbat ameţeli calde şi reci.

Firul care mă dusese la gândul spectacolului era că realiza două dintre indicaţiile pe care, în paranteză, le impunem eroinei din Act veneţian şi pe care eu le socot, în afară de inteligenţă şi cultură, ca adevărate criterii care ar trebui să înlocuiască examenul de admitere în şcolile teatrale. Vorbea adică „repede, cu pauze inteligente între propoziţiunile frazei”, nu cu acele penibile pauze între silabe care constituie ceea ce se cheamă în lumea teatrală „dicţiunea” şi care au aerul unor pronunţări răspicate pentru cretinii din sală. Doamna T. vorbea foarte repede, păstrând rostirea rărită, ca o subliniere numai pentru esenţial, când vocea scădea brusc, lungind, adânc tulburător, vocale. Atunci privirea ei vie ca a unui hipnotizator liniştit, spunea mai întâi singură fraza în aşa mod că vorbele „nu făceau parcă decât să repete ce au spus ochii”, chiar cum ceream eu în cealaltă indicaţie care păruse, mi-am dat seama mai târziu, în timpul repetiţiilor, cu altă interpretă, de neînţeles.

Până la capăt, însă doamna T. n-a primit. Poate nu atât dintr-un sentiment de neîncredere în ea, cât dintr-un fel de oroare de exhibiţia pe care o complică scena cu rampa ei şi care o făcea, după amânări, să-mi spuie cu o răsfrângere cald interioară:

— Lasă-mă te rog, în magazinul meu de mobile. N-am nimic în mine de arătat, de pe scenă, lumii. Mai târziu, după lungi convorbiri, după-amiază între trei şi cinci, în refugiul acela cu mobilier geometric şi lăcuit de la „Arta decorativă”, am avut de multe ori sentimentul că prin refuzul de expresie al acestei femei, care, preferă în orele pe care le avea libere numai să citească, sau „să trăiască”, de altfel liniştit, pentru ea însăşi, se pierde un complex de experienţă şi frumuseţe, inutilă în inefabilul ei voit. Am îndemnat-o atunci să scrie, şi cum, întâmplător, avem posibilitatea, m-am oferit, gata să înlesnesc apariţia oricărei încercări pe care ar fi făcut-o.

Mă privea uimită şi cu un văl de neîncredere în ochii cu albastru cald.

— Dar e cu putinţă ceea ce-mi spui. Glumeşti.

— De ce?

Şi izbucnind într-un surâs, căci nu râdea aproape niciodată, şi încă, întotdeauna, oricât de vesel, surâsul ei avea în el un reziduu de tristeţe.

— Dar eu nu ştiu să scriu. Mă întreb dacă n-aş face greşeli de ortografie?

— Arta n-are de-a face cu ortografia. Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligaţia decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii scriitori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. Eminescu a scris mai puţin ortografic decât oricare dintre poeţi care l-au urmat şi l-au imitat. E îndreptat, când e tipărit, de editorii lui critic. Ortografia o poate cunoaşte orice elev premial în clasa a cincea de liceu.

Se gândi o clipă şi, ca şi când nu putea asimila ideea, a respins-o:

— Nu pot. Cum o să scriu? N-am talent.

— Dacă aş vrea să fac o glumă ieftină, aş răspunde: tocmai de aceea. Dar îţi spun serios: niciunul dintre marii scriitori n-au avut talent.

—?!

— E purul adevăr. Să zicem că a fost o excepţie. Flaubert. Poate şi Maupassant. Să adăogăm fără îndoială pe Anatole France. Dar nici nu sunt chiar dintre cei mai mari.

Parcă i-am tulburat puţin limpezimea convingerii. Acum şovăie îngândurată.

— Un scriitor fără stil frumos. Fără nimic?

— Stilul frumos, doamnă, e opus artei. E ca dicţiunea în teatru, ca scrisul caligrafic în ştiinţă. Acum e revoltată.

Albastrul cald al primăverii a devenit de platină, fixându-mă.

— Atunci ce e un scriitor?

— Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţa, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.

Surâde, aşezându-şi puloverul bleumarin, cu porţiuni geometrice albăstrii.

— Atunci, dacă înţeleg bine, oricine e sincer poate fi scriitor?

— Da, la vreo câteva.

Foarte grav:

— Nu, dar dumneavoastră da.

Îi străluceau ochii ironic şi puţin cochet.

— Asta ai mai spus-o probabil şi altor femei?

— Da, la vreo câteva.

— Al căror nas sau pantof ţi-au plăcut?

— Nas şi pantof ca al lor, şi chiar mai frumos, mai întâlnisem. Nasul şi pantofii lor, de altfel acceptabili, îmi plăceau, însă consecutiv faptului că gândeam că aceste femei ar avea de exprimat o bogăţie lăuntrică, o înflorire a sensibilităţii lor. Doamnă, trebuie să scrie numai acei care au ceva de spus.

I s-a îngreunat privirea, i s-au imobilizat toate gesturile şi pe urmă mi-a spus cu acea voce adâncă şi tulburătoare, cu un soi de închidere de iris peste tot ce e în interior. Răspicat şi trist:

— Eu n-am nimic de spus.

— Nici chiar brutalitatea cu care mai târziu am publicat – cu mici modificări – fără ştirea şi învoirea ei, într-o revistă puţin răspândită, scrisorile acestea, care altfel aveau o destinaţie strict personală şi le primisem cu câteva luni înainte, nici buna înţelegere pe care le-au arătat-o câţiva critici n-au înduplecat-o. Oroarea ei de exhibiţionism, fie şi psihologic, fusese mai tare.

2 Acest T. nu este o iniţială cum s-ar părea, căci a devenit un adevărat nume, şi nu ştiu dacă n-ar fi trebuit să fie scris Te. Mi-a lămurit surâzând, când am întrebat-o, că în aceeaşi clasă a liceului de fete erau două colege cu numele de Măria Mănescu, de altfel verişoare amândouă, şi atunci fetele le deosebeau numai după iniţialele părinteşti. Dar Ve şi Te au rămas domnişoarele Măria Mănescu şi după ce au sfârşit liceul, ba pentru intimi chiar după ce s-au măritat.

3 Dacă m-am convins că într-adevăr D. „nu forma nici pe departe centrul preocupărilor” corespondentei mele, n-aş putea tăgădui că acel enigmatic * nu îmi aţâţa curiozitatea într-un mod aproape de neîngăduit. Cu scuza vagă a unui interes scriitoricesc, nu m-am lăsat până când, nu numai că l-am identificat, dar l-am cunoscut chiar personal, ba încă, după cum se va vedea, curând am devenit şi prieteni. Era fiul acelui mare industriaş pe care l-am numit convenţional în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibraţie melodioasă, calmă, pe care o au toţi oamenii, fruntaşi adevăraţi în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaţie, dans modern, destin de Don Juan sau box.

De multe ori am stăruit pe lângă el să scrie, fiindcă nu numai că da în convorbire acea impresie unică de trăire adevărată, dar, din ceea ce ştiam despre viaţa lui, despre legăturile lui, despre ceea ce făcea din el un adevărat exponent al societăţii româneşti de azi, mi se părea că ar da la iveală lucruri de un interes documentar puţin obicinuit. I s-a părut atât de absurdă propunerea mea, făcută cu aceleaşi

— Du-te, te mai odihneşte la poarta Cartierului, că de zburat nu prea se zboară acolo. Aci e greu. Mâine divizionul dumitale trebuie să atace Coşna.

Argumente ca şi cea adresată doamnei T., că nici n-a vrut să stea măcar de vorbă. „Eu şi scriitor? De ce glumeşti în modul acesta?”

Într-o zi însă, pe când eram amândoi prin faţa Cercului Militar, a trecut pe lângă noi o fostă artistă a Teatrului Naţional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot soiul de intervenţii, şi tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci într-adevăr n-avea aproape nimic comun cu arta şi nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menţinerea în cadrele acestei instituţii chiar fără talent. A devenit livid.

— O vezi pe asta, pe femeia aceasta cu rochia roşcată? Şi s-a întors, făcându-mă şi pe mine să mă întorc.

Am ridicat din umeri a nedumerire, dar n-am spus că o cunosc, ca să aflu vreo taină, care altfel nu mi-ar fi fost poate mărturisită.

— Nu, dar ce e cu ea?

A rămas îngândurat, tulburat şi nu mi-a răspuns nici când am repetat întrebarea, mereu frământat de amintirea lui.

A reluat abia când trecusem de Teatrul Naţional, ca să ocolească orice lămurire.

— E prea lung şi prea complicat.

Am crezut că mi se oferă prilejul căutat de multă vreme.

— E ceva aşa de extraordinar, într-adevăr?

— Poate că nu, poate că da, nu ştiu. Sunt ca şi bolnav, din asta, de o lună de zile. Un adevărat subiect de roman. S-a întors brusc spre mine: Ai iubit vreodată? Şi fără să mai aştepte răspunsul, frângând ceva din el: Patru generaţii dintr-ai mei n-au gândit cât mă frământ eu de o lună.

Am căutat să exercit asupra lui presiunea care mai niciodată nu dă greş în lumea profană.

— Poate că m-ar ispiti să-l scriu eu – romanul acesta – dacă-l socoti atât de interesant.

— Haide atunci la Şosea (era prin septembrie), să luăm masa şi să-ţi povestesc toată întâmplarea. Am refuzat molatec.

— Nu, dacă mi-o povesteşti nu mi-e de nici un folos. Subiecte mi se oferă toată ziua. Nu e scriitor căruia să nu i se ofere aproape cotidian subiecte. „Extraordinar. Am să-ţi povestesc cazul meu! Să vezi! Ai putea să scoţi un roman!” Dacă vrei să-mi fii cu adevărat de folos, povesteşte-mi totul în scris. Mai mult decât întâmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decât un război, m-ar interesa amănunte, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării. Fireşte că nu-ţi cer decât o redare, însă e nevoie să fie cât mai amănunţită. Pe urmă eu voi preface totul într-un roman. (Şi spunând asta minţeam, căci nu mă gândeam chiar să scriu un roman.)

Era mereu frământat de vederea lui dinăuntru.

— Ai să fii foarte surprins.

— Nu ştiu; să vedem. Vrei să-mi faci acest mare serviciu? Povesteşte net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal. (Căci, cu adevărat, bănuiam mai interesante decât întâmplarea însăşi alunecuşurile din condei, digresiile.)

A surâs pe gânduri, descurajat, dar era atât de prins de împrejurare, că pe urmă m-a luat de braţ.

— Ascultă, am să fac şi asta. Deşi mă întreb dacă nu ai să arunci ce scriu eu la gunoi.

— Îmi vei fi de folos numai dacă îmi vei da material, cât mai mult, chiar când ţi-ar părea încărcat ori de prisos, fii prolix, cât mai prolix. Foloseşte când vrei să te explici comparaţia. Încolo nimic.

— Bine, într-o săptămână am să-ţi aduc un caiet întreg.

Nu mi l-a adus peste o săptămână, nici peste două, ci abia peste o lună. Ceea ce nădăjduiam s-a realizat. Fred Vasilescu s-a „ambalat” şi întâmplarea a luat proporţii. Mărturisesc că n-am avut nevoie de prea multe modificări, abia ici-colo de am simţit obligaţia unor desluşiri, a câtorva întăriri de imagini, de corijat unele lipsuri (căci multe altele or mai fi rămas) şi mai ales am schimbat câteva nume şi date, complicând puţin lucrurile nude, pe care bănuiesc că el însuşi le mai complicase de asemeni, ca să evit indiscreţiile.

Abia când l-am cunoscut mai de aproape am înţeles de ce doamna T. l-a iubit atât, de ce a suferit aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a vieţii, care nu seducea numai femeile, ci câştiga şi prietenia bărbaţilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca şi ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpână pe sine şi ades ironică.

4 La femme nue, tradusă Modelul, melodrama în patru acte de Henry Bataille (1872- 1922), poet, dramaturg mult reprezentat, cu opere originale sau dramatizări, pe diverse scene româneşti, în perioada interbelică.

5 Poemul dramatic a lui Zaharia Bâesan (1878 – 1948).

6 Feeria lui Victor Eftimiu (1889 – 1972).

7 Melodramă de M. Landray

8 Pentru cititori care au mai mult timp liber urmează aci în nota şi articolul lui Ladima, care i-a produs neplăceri cu direcţia. Are ceva de om înăcrit şi priveşte capitala de atunci, evident. Poate fi citit după lectura întregii cărţi.

„La suflet noi ne trebuie casă nouă. E neapărat nevoie să mutăm capitala. Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înţeleagă, să înţeleagă. Argumentele faptice sunt şi ele nenumărate.

Din motive de igienă: Bucureştii sunt un oraş cu ierni cumplite şi veri care descompun de căldură. Canalizarea e primitivă şi complicată, pentru că urmează străzi sucite. Vecinic reparaţii vor împiedica prin tranşee circulaţia. Împrejurimile sunt mocirle şi praf. Nu e loc de recreaţie şi înviorare. În afară de frumuseţea cerului, înalt, totul terfeleşte imaginaţia. Dâmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături. Din iunie până în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi. Apa de băut îi vine de departe, iar uzinele electrice vor trebui să întindă cabluri de sute de kilometri peste munţi şi dealuri. În treizeci de ani, circulaţia va deveni atât de complicată, încât străzile actuale vor mai putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani de aci încolo, cetăţenii vor fi robi exproprierilor comercializate şi scandaloase. Panamele acestor acestor îndelitniciri vor dezonora oraşul neîntrerupt, vreme de o jumătate de veac. Calea Victoriei, ale cărei case sunt în interior ruine mucegăite, igrasioase, întunecoase, puturoase şi pline de şobolani cât căţeii (i-am văzut de atâtea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat întreg. Fiecare metru se va plăti cu sute de mii lei.

Visez o capitală ca o inimă nouă. Pe undeva pe Olt în Ardeal, să zicem la o poştă de Braşov, la Feldioara. Adăpostită de viscole, cu verile plăcute ca într-o staţie climaterică. Totul se poate începe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucătăriile în grajduri cu rândaşi bolnavi de râie, ci laboratorii de faianţă şi nichel. Iar sălile de mâncare de mâncare, aerisite, căci nu vor fi cu ferestre spre canal. Se vor lăsa locuri pentru grădini, parcuri şi pieţe mari. Împrejurimile vor fi dealuri cu vile, sau înspre Braşov, câmpii cu arene şi stadioane, un hipodrom al frumuseţii. Toată zona apropiată la 30-40 de kilometri, brâul verde şi cărunt sus, al Bucegilor. Se va lucra tot anul în cântec şi bucurie în această cetate a sănătăţii.

Şi poate că. Nu poate. Sigur. Arhitecţii şi edilii de acolo vor găsi posibilitatea să facă bulevardele, străzile şi pieţile aşa de frumoase, ca oamenii săraci să aibă şi ei momente când să uite de urâţenia vieţii. (Aici, în Bucureşti, este prea mare deosebirea între plăcerea pe care ţi-o pot procura cei bogaţi şi înăbuşitoarea atmosferă în care trăiesc săracii, fără nimic oferit ochilor lor.)

În zece ani, până în 1936, e de presupus că se vor tripla, prin construcţii moderne şi mari, numărul şi volumul caselor din Bucureşti. Să le construim aceste vile şi palate, de-a dreptul acolo, şi în zece ani vom avea un oraş de trei sute de mii de locuitori, asemănători oricărui oraş din Elveţia şi Germania, care ar îmbogăţi frumuseţea acestui mare regat. Mussolini vrea să facă nu numai un suflet nou ci şi alt fizic italienilor lui. Nu mai îngăduie nici să se vorbească de măreţia Romei vechi. Vrea o Italie şi italieni noi. Ce avem noi de păstrat din acest Bucureşti, cerut de turci la îndemâna lor? Mormintele noastre sunt la Argeş, la Târgovişte, la Suceava. De ce să ne învinuiască mereu cei dezrobiţi că sunt robii balcanicilor de la Bucureşti?

Şi din punct de vedere ostăşesc această mutare se impune. Acolo, la Feldioara, ar sta între capitală şi oricare eventual duşman, zidul înalt al munţilor. Administrativ? Nu mai încape îndoială că da. Capitala s-ar găsi chiar în mijlocul ţării. Tunelul început la vama Buzăului ar pune Brăila şi Galaţii mai aproape decât sunt azi de capitală cu câteva poşte.

Dar nimic nu se va face cu oameni care nu văd dincolo de botul ghetei lor.”

9 O trecem jos, în notă pentru cititorii care vor s-o cunoască.

PATUL LUI PROCUST.

Felie de noroi e ciclul meu, Spre capătul carent arătat cu greu, Fuiorul tors al cretei mi-e povară.

Şi de mă apăra, mă şi măsoară.

Triunghiul Tău înscrie albatroşii, Şi doare mlaştina cu viermii roşii, Mirajul frumuseţii nevalente, Când ochiul meu spre cruguri, sus, atent e.

Hrăniţi cu putrezime, de asemeni, Se-ngraşe nuferii suavi şi gemeni.

Eu, plin de bale şi vâscos, greu lupt.

Alăturea, din soare să mă-nfrupt.

Cu burtă flască, la urechi rubin, Cu clopoţei de slavă şi venin, Vecin cu mine se târăşte. Totuşi, Împărăţesc pe baltă albii lotuşi.

Dar ochii mei în mine se întorc, Să mă cuprind, alt fir încep să torc.

Mai mare sunt decât cei mari, şi mai frumos decât un crin în miez de mai.

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ.

Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ.

Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele doar cunoştinţa mişeliei mele.

10 V. ca director al Teatrului Naţional practica anume sistemul audientelor colective pentru ca solicitatorii să se jeneze unii de alţii şi să poată el scăpa astfel mai uşor.

11 În realitate nici nu ne întâlnisem la teatru, ci la „Capsa”, şi mă rugase foarte stăruitor, aproape umilitor, să accept dublura. De altfel, nu mă interesează decât creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei. Restul interesează numai teatrul. Ştiu că direcţia n-a aprobat însă această dublură.

12 Cam în vremea aceea Ladima m-a rugat să-l aştept la plecarea de la o şedinţă a comitetului S. S. R., ca să mergem împreună. Abia după ce ne-am despărţit de Perpessicius, cu care plecam de obicei, în dreptul hotelului „Athenee Palace” – era în anul când se adăogau trei etaje hotelului.„Splendid” şi circulam numai pe partea cealaltă – Ladima, care mă conducea pe nesimţite spre oraş, m-a întrebat, întâi cu un aer indiferent, detaşat, cum am petrecut la un „ceai” dat de una dintre tinerele angajate ale Teatrului Naţional, dacă m-am amuzat bine, ce lume a mai fost şi, târziu apoi şi cu ocoluri, dacă s-a flirtat, cum mergeau simpatiile, până la ce oră din noapte am stat (căci am înţeles că, după câte ştie el, s-a stat până la 9 seara). Bănuiam unde vrea să ajungă, şi-a ajuns foarte târziu, cu un surâs galben şi exagerat de vioi.

— E adevărat că a fost acolo şi un tânăr inginer. Traian Justiniu? Un bun prieten al meu.

Îmi dădeam seama cât de mult ţine să afle, şi înţelegeam, în aceeaşi clipă, că nu pot să nu fac parte din acea cumplită coaliţie care se formează de la sine împotriva unui bărbat înşelat. Laşitate, simplă dorinţă de a-ţi simplifica existenta, teama să nu pari poltron, un sentiment de vulgar orgoliu că eşti în clipa aceea deasupra, nu ştiu ce, m-a împiedicat să-i spun ceea ce ştiam, lui Ladima. Poate şi gândul că l-aş face să sufere – şi toţi dispreţuim la alţii suferinţa din dragoste, o credem neserioasă şi găsim că ni se cere prea mult ca să ne „amestecăm în asta”- m-a făcut, cred, să nu-i spun că Justiniu a stat tot timpul cu Emilia, care i-a făcut şi scene de gelozie, că toată lumea fi consideră împreună, că acest ceai s-a sfârşit la nouă, dar a continuat cu o masă la „Roata lumii”, prelungită şi ea, că în zorii zilei Justiniu ne-a condus pe toţi acasă cu maşina, rămânând cu Emilia, care probabil a dormit la el.

13 Când îl cunoscusem personal pe Tănase Vasilescu, mă surprinsese că poartă ochelarii fumurii şi seara chiar. Mi-a explicat un prieten că aceşti ochelari erau la el o mască, în afară de faptul că îl ajutau să escamoteze drama neştiinţei lui de carte, împiedicau pe cel cu care discuta să-i citească intenţiile în privire, în schimb el putea examina în voie pe cel din faţă. fi punea de aceea, când trata afaceri, chiar seara, în ceea ce priveşte socoteala, e de reţinut că de atunci până acum cifrele au scăzut într-o proporţie de 20-25%.

14 Cred că pot să confirm, şi din proprie experienţă, în viaţa noastră gazetărească, această impresie că – împotriva aşteptărilor – nimeni nu e mai speriat şi nu-şi pierde capul mai uşor, când e la rândul lui atacat personal, în viaţa lui proprie, decât un „temut pamfletar” Oamenii aceştia sunt în situaţia acelor chirurgi care opresc hemoragiile organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi şi se zăpăcesc când întâmplător se înţeapă la deget şi văd sângele propriu apărând în picături roşii.

15 E de prisos să mai atragem luarea-aminte că tot romanul aceste este ficţiune pură. Chiar unele întâmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestii din altele care s-au întâmplat aivea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest „dosar de existenţă”, se înţelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităţi de convenţional pe care le impune tiparul ne au făcut să i dăm o formă care poate să înşele.

16 Tânărul Fred Vasilescu, fiul unui industriaş de mai bine de o sută de ori milionar, nu ştie, pare-se, sensul perfect conturat şi fără echivoc al acestui cuvânt în româneşte, el care la 22 de ani era ataşat le legaţia din Londra (probabil că îşi închipuia că pe baza meritelor proprii), ca să fie apoi mutat la Geneva, în timp ce atâţi dintre camarazii săi, cu aceeaşi vechime şi cu plus de examene, făceau oficiul de copişti în Palatul lui Sturză. Prin urmare, nu ştie că românii se împart în două clase distincte: oameni şi ceilalţi. Un om e cel care are existenţă civilă, adică îşi poate valorifica şi supravalorifica orice merit, căci i se face credit prin simpla prezenţă, pe când ceilalţi nici nu sunt încercaţi. El participă din privilegiul unei foarte restrânse categorii. (Sunt vreo câteva mii de oameni în România, la 18 milioane de locuitori) Dintre oameni se recrutează miniştri de profesie, deputaţi din oficiu, personalul legaţiilor din străinătate, membrii tuturor celor câteva mii de consilii de administraţie, plătiţi cu tantieme care exchivalează titlurile de nobleţă, voiajorii speciali în străinătate, sau, scoborând să zicem, între alţii, directorul Teatrului Naţional, directorul Institutului de radio (cum credeţi că se recrutează altfel?) şi, mai jos, tot soiul de directori şi intendenţi de muzee şi instituţii publice, care acordă locuinţă, luminat, încălzit etc. Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru că întâmplător voise el anume asta, nu s-a întrebat deloc după ce criterii sau recrutat atât de numeroşi ofiţeri tineri, ai tuturor cartierelor generale? S-a ţinut oare vreun concurs pentru şefii de popotă? Dar pentru celelalte servicii au fost luaţi din tren la întâmplare? Înainte de Revoluţia Franceză, privilegiul era favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simplă: avere, deci titlu, adică privilegiu, fn războiul pentru-ntregire, soldatul pur şi simplu (adică provenit din locuitor) avea dreptul şi mai ales datoria să meargă zi de zi în linia întâia de tranşee şi de foc, pe când soldatul-om avea dreptul şi datoria (neînscrise, e drept, în Constituţie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Război) să cumpere un automobil şi să rămână „ataşat”, pe lângă el, la cartier, la Iaşi, Bârlad, Bacău, Roman, Botoşani, sau Oneşti etc. E adevărat că ordinul publicat în ziare, în mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept şi această datorie, dar de vreme ce numai „oamenii” aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă sumele proveneau prin fraudă, e de la sine înţeles că restul locuitorilor erau excluşi. Un om are dreptul să fie unde e, chiar dacă altul aduce meritul şi soluţia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluţii, pe cei care au soluţii pentru remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut presupunerea că dacă n-are soluţii, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se ştia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate şi ştia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administraţie, aşa cum sunt numiţi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atâtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decât revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămâne nici acolo). Cu toate că a gândit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată lumea îl compătimeşte înţelegător pe omul care din pricina vreunei neşanse nu poate „să trăiască după rangul lui”, dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în luna iulie, căci toţi ceilalţi oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru început, acceptându-l în calitate de paj într-ale „omeniei”, Gheorghidiu i-ar fi găsit lui Ladima două-trei sinecure, mai târziu l-ar fi ales poate, cine ştie, în vreun consiliu de administraţie şi, dacă ar fi dovedit însuşiri şi suficientă domesticitate, poate chiar deputat.

P. S. Atragem doar ca-aminte că tot ce e tipărit cu literă mică în josul paginilor, nu e din cuprinsul caietelor lui Fred Vasilescu, astfel că aceste lungi note, şi cele care vor mai urma, pot fi eventual sărite la lectură.

17 Iată după colecţia ziarului nota: „D. Perieţeanu a făcut marele act de curaj de a atrage atenţia că adevăratul dezastru de la C. F. R. îşi are obârşia în combustibilul cu care sunt aprovizionate C. F. R.

Cu venirea d-lui Nicu Teodorescu la Direcţia Generală a C. F. R. s-a instalat la această direcţie o concepţie cu totul diametral opusă. Căile noastre sunt furnizate de întreprinderile particulare cu o cantitate de 250 de vagoane de cărbuni anual.

Deocamdată, şi din primul moment ţinem să se ştie, nu avem nici o obiecţie de făcut în privinţa sprijinului, întregului sprijin la care are drept industria minieră. De existenţa acestei industrii, recunoaştem fără înconjur că sunt legate mari interese de viitor naţional.

Afirmăm însă, pe baza datelor pe care le posedăm şi care vor fi relevate cu ocazia discuţiei la buget, că foarte uşor şi fără nici o atingere serioasă a intereselor industriei miniere se pot reduce cheltuielile la C. F. R. cu mai multe sute de milioane, ba, prin oarecare sforţări, cu miliarde.

Despre asta pe mâine.”

18 Prin actul de la 4 ianuarie 1926, Parlamentul a votat îndepărtarea prinţului Carol de Hohenzollern de la succesiune şi recunoaşterea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor.

19 Mihai Manoilescu (1891-1950), economist, om politic, subsecretar de stat (Finanţe) în guvernul generalului Averescu (30 mart. 1926

3 iunie 1927) şi ministru de externe în guvernul profascist Gigurtu (1940). La întoarcerea de la Paris, în noaptea de 23 spre 24 octombrie 1927, a fost arestat, autorităţile descoperind asupra lui 4 scrisori ale prinţului Carol către I. I. C. Brătianu (atunci prim ministru), Iuliu Maniu, N. Iorga şi Averescu, prin care acesta îi exprima dorinţa de a reveni în ţară. Guvernul a hotărât ca Mihai Manoilescu să fie deferit imediat Curţii Marţiale, în favoarea acuzatului, la proces, s-au pronunţat Averescu, Iorga, Iuliu Maniu şi I. Mihalache. Completul de judecată, dominat de ofiţeri procarliţti, la 14 noiembrie 1927, a decis achitarea lui Manoilescu.

20 Articolul din Veacul e într-adevăr de o violenţă surprinzătoare de la titlu: Portofolii putrede şi suflete descompuse, până la afirmaţia că: „ne aflăm nu numai în faţa unui procedeu de un sadic cinism, care impune astăzi statului jefuit să plătească, tot el, păgubaşul, comisioanele prevaricatorilor în sumă probabil de miliarde, dar şi a unui act de demenţă politică, sortit să ducă la ruină statul actual, prin secătuirea tezaurului şi prin distrugerea oricărui prestigiu de guvernământ”.

În felul ei redacţia Veacului era foarte interesantă. Cu discuţii vecinice. Cu vizite de actriţe, căci Emilia venea des cu prietene de ale ei. Personal n-am făcut parte dintre redactori. Într-o zi însă, ieşind împreună de la o şedinţă a comitetului S. S. R., am stat mai mult de vorbă cu Ladima şi i-am arătat absolut sincer şi fără nici o intenţie (deşi m-aş fi simţit bine la o astfel de gazetă, căci am aflat abia mai târziu că e a lui Gheorghidiu) cât de mult preţuiam atitudinea şi nervul cu care e scrisă foaia. M-a invitat să colaborez, însă numai după un timp de reflexie vagă, mai mult aşa ca o politeţe. N-am putut să mi dau seama dacă succesul o zăpăcise într-atât, încât credea că nu mai are nevoie de nimeni, sau dacă nu era poate cumva faptul că, deşi eram de atâtea ori de acord, mă preţuia totuşi prea puţin. A adăugat mai târziu, e drept puţin cam stânjenit: „Avem un buget penibil. Dă mi din când în când câte un foileton. 500 de lei e tot ce putem plăti.”

Am primit şi mă duceam adesea pe la redacţie, unde după un timp începuseră să vie câteva figuri de „suprafaţă politică”, dacă e permis cuvântul. Excesiv sentimental, Gh. Ladima lua drept prietenie gestul acestora de a-l vizita poate era şi destul de măgulit de actul lor, de vasalitate oarecum iar ei erau bucuroşi ca, pentru două ţigări fumate acolo, să-şi asigure prietenia unei gazete atât de temute, unde se puteau face dări de seamă interesate, sau publica note, care totdeauna vizau ceva, caricaturi etc. Se făcuse astfel un fel de redacţie onorifică, făcută din foşti şi viitori deputaţi, secretari generali, ba şi vreo doi foşti miniştri, care treceau între 12 – 1 şi 6 – 7, ca „să mai dea bună ziua campionului.”

Birourile ziarului erau tot aşa de primitive ca o baracă improvizată. Pe strada Millo, trei camere mici, de apartament banal, la etajul doi. Una pe dreapta cu anunţ: „Administraţia”. O masă neagră, mare, pe care veşnic erau hârtii în dezordine şi registre încălecate. Expediţia o făcea servitorul la o masă rudimentară. Prin colţuri, colecţii, pe culoar alte teancuri, în stânga era o măsuţă cu maşina de scris. Altă cameră era a secretarului de redacţie şi a redactorilor. O masă de bucătărie, lungă aproape de la un perete la celălalt şi în jurul ei câteva scaune. Nu era vopsită în nici un mod. Bradul purta încă urma rindelei. Era doar acoperită cu hârtie albă de ziar prinsă cu pioneze.

E adevărat că niciodată nu erau mai mult de doi redactori acolo. Altfel n-ar fi fost de ajuns nici scaunele, nici cuierul.

Şi mai era biroul directorial. Foarte mobilat în contrast cu sărăcia improvizată a restului. Dar era uşor să vezi că mobilierul era adunat cu pantahuza, de la proprietari probabil. O canapea şi un fotoliu vechi, de piele, scoase din uz, un birou mare de tot, de stejar căptuşit cu foiţe de nuc, scorojite şi căzute ici colo, ca la o casă pereţii leproşi. Pe jos nici un covor. pe pereţi originalele caricaturilor care apăreau în gazetă, înrămate englezeşte, cu chenar subţire negru. Se aşeza fiecare cum putea. Uneori când musafirul era, de pildă, o fostă excelenţă care urca scara numai ca să spuie „una bună”, o replică picantă sau o anecdotă, se antrena povestind, până se instala de a binelea în jumătatea de fotoliu a lui Ladima, care şi aşa se plimba mai mult prin odaie, iar când venea băiatul cu manuscrise sau corecturi, lucra în picioare pe colţul biroului. Am impresia că toată lumea ştia a cui e gazeta şi credea că şi Ladima ştie, dar cu toţi găseau că are atâta libertate ca să poată fi de folos oricui.

Căci oricine era binevenit la redacţie, în afară de o singură categorie de oameni: economiştii. Orice articol de finanţe îl scotea din sărite. Veacul publica din când în când note de batjocură sângeroasă. Corbii matematici ai mizeriei sau Aventurierii şi şarlatanii improvizaţi medici financiari. O „casetă” grasă cerea pentru economişti o uniformă deosebită: „Oameni buni, faceţi-le o uniformă ca la cioclii. Un soi de frac alb cu şireturi negre, ca să-i cunoaştem din depărtare pe stradă, să ne putem feri de ei.”

E drept că atitudinea lui era privită cu indulgenţă, căci chiar în redacţia onorifică toată lumea era mai mult sau mai puţin economistă, ca de altfel nouă zecimi din românii în haine negre, între anii 1918 – 1928. Deşi erau însă de părere contrară, răspundeau directorului cu un surâs de acceptare, care părea să spuie că, dacă nu admit ideile, oricum admiră vehemenţa lor literară. Ceea ce e sigur e că în această epocă economiştii erau foarte preţuiţi şi, în orice caz, singurii oameni care aveau, în vremuri aşa de grele, lefuri princiare. Mai ales că, asemeni medicilor în timp de epidemie, erau chemaţi în mai multe locuri o dată şi nu era unul să nu fie în cinci, şase consilii de administraţie sau comisii deodată. Condiţia ca să fii economist era să nu ai nici o profesie şi nici carieră marcată, căci atunci erai socotit „diletant”. Făceau bineînţeles excepţie de la aceasta inginerii şi avocaţii, care erau dimpotrivă bineveniţi. Medicii erau admişi numai dacă nu mai practicau. Ceea ce e cert e că mai ales cei necunoscuţi, în nici un fel, şi îndeosebi tinerii se puteau instala, publicând articole cu cifre, drept specialişti.

— Domnule Ladima, cum poţi să susţii asta?

Ladima se-nfuria şi suferea cu adevărat că nu poate convinge. Se plimba furios prin odaie şi vocifera. Hainele negre, largi, de pe el, îi dădeau un aer de pledant patetic. Deşi gulerul scrobit era foarte larg, avea ticul de a-l tot lărgi, cu două degete, ca şi când tot l-ar fi jenat.

— Domnule, toţi avocaţii fără clientelă, toţi studenţii care nu şi-au încheiat studiile acum au devenit, peste noapte, doctori în ştiinţele economice. S-au impus ca nişte intendenţi escroci în familii burgheze şi timorate. Nu e minister fără un oficiu de studii. Ba unele au câte două, trei, şi pentru direcţiile generale. Ei bine, asta nu va împiedica statul ca în curând – ascultă-mă, în curând – să facă disperat apel la experţi străini.

Un fost deputat, voinic ca un luptător de circ, cu cap de copil, surâdea plin de el.

— Ha, ha, ha. Experţi străini. Şi-l privea compătimitor. Crezi serios asta, domnule Ladima? Dumneata ştii că economiştii noştri sunt consultaţi de către străini? Ştii ce impresie extraordinară au făcut în comisiile de la Geneva?

Ladima arunca tocul enervat:

— Asta-i.! Lasă-mă. Lasă-mă, domnule! Ascultă ce-ţi spun. Vor fi chemaţi experţi străini. Nu e bancă fără zece economişti improvizaţi directori, cu birouri americane, cu zeci de dactilografe, cu portari în livrea şi cinci călătorii pe an la Berlin Londra Paris. Nu e bancă fără „oficiul ei de studii”. Ei bine, asta nu va împiedica jumătate din ele, cel puţin, să se prăbuşească. E un domn director general al uneia, care vrea să ne înveţe săptămâna trecută finanţe, la Fundaţie. Ei bine, prăbuşirea ăstuia va fi ceva mai tragicomică.

Şi, descoperind ceva în gazetă, ridicând mâinile cu manşete burlane, a trântit foaia pe birou ca jignit personal.

— Uite, domnule, un tartor al economiştilor, raportorul general al bugetului, imbecilul de Oromolu. Uită-te şi dumneata. Exprimă în raportul lui nădejdea revalorizării leului. Ai înţeles? Revalorizarea leului! Miliarde se vor cheltui cu asta. Cu aberaţia revalorizării monetei. Uite ziarul. Citeşte.

În timp ce noi ne grămădisem pe foaie, ca să cetim raportul, el a început să-şi ciupească mustaţa, şi a potrivit gulerul şi a redactat o nouă casetă, cu rânduri groase de tot, pe două coloane: Ministrul „bugetului de aşteptare” crede în revalorizarea leului fi bazează bugetul pe ea. E naiv, nebun sau de rea/credinţă. (A doua zi a apărut „Raportorul” în loc de „Ministrul” şi asta m-a mirat mult, îndemnându-mă spre tot soiul de presupuneri.)

Altă formulă care-l scotea din sărite era „criza”, într-o seară de ninsoare abundentă şi domoală, eram în redacţie vreo cinci sau şase inşi. Fostul ministru care spunea anecdote picante Emiliei şi unei alte colege de la teatru (veniseră să-l ia pe Ladima), un deputat, cunoscut avocat liberal. Ladima, care citea ziarele de seară, şi a aruncat ochii pe caricatura dintr-unul, pe care abia îl despăturise. Înfăţişa pe Vintilă Brătianu stând de vorbă cu doi cetăţeni jigăriţi. Avea jos următoarea legendă: „- Lăsaţi, că dacă facem stabilizarea, o să treacă şi criza.

— Domnule ministru de Finanţe, să nu cumva să se stabilizeze. Criza.”

Ladima a început să trântească tamponul sugătoarei şi tot ce a găsit la îndemână, ca un copil înfuriat, căci era, când se aprindea, copilăros, în desenul cu caricatura pe care o zvârlise cu furie pe birou.

— Ce cruntă prostie. Auzi criză!

Deputatul a rămas încremenit, fostul ministru s-a întors şi el spre noi, dar cu mâna tot pe umărul actriţei.

— Cum, domnule Ladima, dumneata crezi sincer că nu e criză? Poeţii ăştia sunt teribili, domnule. Căci am auzit că eşti poet. Spunea ieri cineva la „Capşa”.

Ladima publica versuri de mai bine de 20 de ani.

S-a oprit din plimbatul în cameră, parcă avea febră, cu ochii albaştri ca un smalţ şters, în orbitele prea mari, cu gulerul scrobit prea larg pentru gât, mustaţa vie.

— Ce-i aia criză?

Şi deputatul avocat, îndesat şi mânios:

— Sărăcie generală, domnule. Sărăcie. Ei, drăcia dracului. E ţara săracă.

— Asta e criza dumitale! Ei, atunci e fals. Nu e criză, e o idioţenie economică. Ascultă ce-ţi spun. Lumea e bogată. E mai bogată ca oricând, orice ar spune economiştii dumitale imbecili. Statul, el, trece însă printr-o criză cumplită. Şi asta e cu totul altceva. Nu e o criză economică. E o criză statului românesc, domnule deputat şi domnule „fost şi viitor ministru.” înţelegeţi!

Fosta excelenţă a surâs indulgent, ca de o enormitate, şi a spus fără emfază:

— Statul e sărac, pentru că e lumea săracă.

Ladima striga, gesticulând, de erau să-i sară manşetele.

— Nu e adevărat. E sărac pentru că nimeni nu-şi plăteşte impozitele. Nimeni, înţelegi dumneata? Pentru că toţi îl duşmănesc.

— Aci e un cerc viţios. Dacă n-au oamenii, de unde vrei dumneata să plătească?

— Nu-i adevărat. Dovadă că unii plătesc totuşi. Culmea e că plătesc cei mai săraci, singurii. Funcţionarii.

Sigur de el, tacticos, ca şi când ar fi făcut o întrerupere în Parlament, fostul ministru se oferi să aducă un argument decisiv cu blândeţe retorică.

— Domnule Ladima. Nu e chiar aşa. Impozitul industrial şi comercial în 1926 a dat 1.461 de milioane. Anul acesta să zicem că va da 1 miliard. Pe urmă ai avea dreptate. Aşa ar fi dacă veniturile statului ar fi scăzut numai la impozitele directe. Partea gravă şi care dovedeşte criza este că au scăzut veniturile indirecte. Dumneata eşti poet, cum spune dumnealui, dă-mi voie să-ţi explic pe îndelete asta.

— Nu-mi explica nimic.

— Atunci nu putem vorbi nimic. Eu cum te las pe dumneata? A scăzut adică venitul vămilor, al taxelor pe consumaţie. Au scăzut din cauza sărăciei consumaţiile. Şi deci şi veniturile statului. Numai la alcool de la 1 miliard şi jumătate, au scăzut aproape la câteva milioane anual.

Ladima nu se mai putea stăpâni, şi nu conţinutul discuţiei, cât această lipsă de disciplină în discuţie era pentru cei doi o indicaţie despre superioritatea lor.

— Ei, bine, asta e nemaipomenit. Crezi dumneata sincer că se consumă azi mai puţin alcool decât înainte? Cu adevărat, crezi dumneata că azi se consumă numai câteva vagoane de alcool în toată ţara românească? Ştii dumneata câte fabrici avem? Poate că mii şi mii. Ştii dumneata câte plătesc impozit astăzi? Mă întreb dacă vor fi două trei care să nu fraudeze. Ştii că mai toate băncile şi industriile lucrează cu două rânduri de registre? (Era în 1927, deci cu câţiva ani înainte de criza mondială.) Aci e jaful cel mai sfruntat. Înţeleşi toţi cu agenţii statului, nimeni nu mai plăteşte. Fraudele directe. Evaziunile fiscale vor nărui statul românesc. Să-ţi spun eu dumitale, un adevăr, ca fierul înroşit de viu: Nu există duşmani mai mari şi mai aprigi ai statului românesc de azi decât ungurii şi burghezia românească. Statul e sărac, falimentar. Marea industrie îi fură anual, sub pretext de furnituri naţionale, câteva miliarde. Prin jocul taxelor vamale protecţioniste, mai jefuieşte pe consumatori am cetit un articol foarte interesant în privinţa asta încă de vreo 8-9 miliarde anual. În schimb, nu ştiu dacă două trei industrii plătesc impozite. Îţi spun eu că niciodată nu au existat un număr mai mare de bogaţi decât acum. Dacă s-ar desface safeurile băncilor ar ieşi la iveală miliarde.

Devenise furios şi avea în colţul gurii şi puţin pe buza de jos câteva fire de spumă. Mustaţa i se zbârlise.

— De unde ştii asta. ai darul Mafaldei?

— Nu e nevoie să fii prea inteligent ca să ştii asta. Toată lumea se vaită că lipsesc banii din circulaţie. Da sau nu? E adevărat că nu sunt destui. Dar şi aşa. Sunt vreo douăzeci de miliarde. Ghici ghicitoarea boului: unde se găsesc cel puţin 14 miliarde absente din circulaţie, azi? Domnule, dacă s-ar publica listele deponenţilor, ai rămâne uimit de ce ai afla. Dacă s-ar deschide safeurile. Bagă de seamă că nu vorbesc măcar de depunerile în străinătate, nici de valuta străină pusă la adăpost. Acesta e semnul timpului. Burghezia îşi distruge propriul ei stat. Nici de armată, care e pavăza şi formula ei psihologică, nu mai îngrijeşte. E în plină criză de inconştienţă şi iresponsabilitate. Suntem la o răspântie istorică.

Era aplaudat, ca să zic aşa, cu surâsuri şi glume admirative, în aparenţă mai mult, căci în fond îl găseau extravagant şi-l dispreţuiau cu indulgenţă. Fostul ministru, rotofei şi revărsat, l-a bătut pe umăr.

— Simpatic eşti, domnule. Zi-i poet, şi pace. Dar cum îţi explici asta. Că toată lumea se vaită? Băncile depun bilanţurile. Concordatele sporesc în fiecare zi.

— Ei şi? Ce înseamnă asta? Unul dintre aspectele crizei e şi această văicăreală generală, care are cântecul ei. Domnule, să-ţi spun ceva semnificativ şi uimitor: a apărut la noi în Veacul, acum două săptămâni, un articol optimist şi aşezat, intitulat Sfârşit de criză? În care se arată că un soi de afaceri cunosc o revenire în Ardeal. Ei bine, redactorul nostru a fost apostrofat tocmai de cel pe care credea că-l obligă: ce vrei, domnule, să deştepţi atenţia fiscului?

— Sinuciderile se înmulţesc şi dumneata găseşti că nu e sărăcie? Ai scris ieri un articol care mi-a dat lacrimi, vorba aia, despre muncitorul de la Petroşani care din cauza mizeriei şi-a legat un cartuş de dinamită de pântece şi i-a dat foc. (Fusese o sinucidere care a înfiorat toată opinia publică.) Ai scris singur alt articol despre avocatul acela care s a sinucis din mizerie. Adineaori erai înduioşat de băiatul care a fost prins furând o pâine şi arestat. Cum poţi să susţii că nu-i mizerie?

— Dar cine a susţinut asta? E mizerie cumplită, dar numai într-o parte din populaţie, pentru că suntem imbecili. Nu e sărăcie generală. Criză. E altceva: e o proastă distribuţie. Şi ca şi când a făcut o descoperire: Uite, mi-am găsit subiect pentru mâine. Trecu la birou unde însemnă vreo două rânduri ca să ţie minte.

A doua zi, într-adevăr, Veacul avea în mijloc, cu literă mică, dar neagră, următorul articol:

PROASTA CIRCULAŢIE.

Sergentul din mijlocul străzii ridică şi coboară băţul, parodiind în faţa Operei pe dirijorul în frac dinăuntru. Automobilele cu fotolii adânci ca mormintele, gătite şi iluminate pe dinăuntru ca nişte budoare, dintr-o lume ireală, se urmează, cerându-şi nerăbdător, cu ţipăt aristocratic de claxoane, drum. E astă seară mare manifestare de artă, v-o spunem serios, şi fotoliul, scăldat într-o baie de lumină electrică, a fost plătit cu 1.000 de lei, exact preţul a două sute de pâini.

Iată acum, aliniate ca un parter de flori şi plante, femeile cu umerii rotunzi, gâturi marmoreane mângâiate de coliere, mâinile albe încheiate cu cătuşe de aur şi platină. Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri şi băieţaşul care, flămânzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse până în stradă şi până în nările celor flămânzi, s-a decis să fure o pâine de la o gheretă din marginea oraşului.

Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decât o pâine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pâine, decât pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brânză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gâtuirea păsării.

Băiatul acesta n-avea decât 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gândi stupid că e mai bine să fure, cu pereţii stomacului uscaţi şi lipiţi de foame, o pâine, decât să aştepte şi să încerce a obţine de la stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinii noastre sociale, domnul sergent din post. Coliba puturoasă, cu trupuri măcinate de mizerie, alături de palate cu multe camere, în care pe divanuri, pe mescioare, fiecare obiect, aruncat parcă la întâmplare, reprezintă o valoare care ar schimba destinul unui om, asta e capitala simbolică a noastră. E o proastă distribuţie în ţara asta, ca într-un corp bolnav, distribuţia sângelui. Unele organe plesnesc de congestionate ce sunt, pe când altele, care lâncezesc, se atrofiază, se descompun, pentru că până la ele, în acelaşi corp, nu ajunge nici o picătură din lichidul nutritiv.

E neîndoios că dacă un aeroplan ar putea zbura deasupra acestei capitale şi pilotul ar putea privi, ca în poveste, prin acoperişuri, ar vedea în acelaşi timp, alături de aşternutul cu zdrenţe în care femeia cu trupul mâncat de tuberculoză îţi alăptează copilul, şi dormitorul luxos, cu trupul curtezanei neroade frământat de voluptate, după ce a fost aţâţat de bunătăţi, plătite din jaful banului public.

Sufletele copiilor se ofilesc de la duhoarea vieţii din jurul lor încă de mici. La 16 ani sunt împuşcaţi adolescenţi pentru că fură o pâine, iar la 20 de ani studenţii îşi strâng tâmplele în mâini deasupra cărţii, nu numai pentru că ameţiţi nu mai pricep nimic, dar ca să şi potolească, printr-o crispare, crampele foamei.

Ce viitor ne pregăteşte această hidoasă congestie a organismului social, ce posibilităţi să putem întrevedea în ţara lefurilor de 4 milioane anual, care stau în cântar cu pensiile de 500 lei lunar?

Ce suflete pot creşte într-o astfel de mocirlă morală?

Lişiţă tremurătoare, scoici flasce şi nuferi, frumoşi poate, dar paralitici, când noi avem nevoie de stejari şi brazi, de animale sănătoase, îmbătate de aer proaspăt.

Trebuie să luăm aminte. E prea multă suferinţă aci şi prea multă juisare neruşinată. Organe prea bine nutrite, năclăite de grăsime. Şi inimi prea secătuite şi deznădăjduite.

Se pare că în asemenea maladii chiar şi medicina a revenit acum la anumite procedee terapeutice, care în ultimul timp cereau numai câteva lipitori, dar care într-o vreme foloseau şi operaţii curajoase.

G. D. LADIMA.

P. S. Pentru o mai bună înţelegere a momentului, pentru a facerea o justificare a violenţelor lui Ladima şi pentru a realiza mai verosimil atmosfera acestor întâmplări, adăugăm, acum, când se tipăreşte cartea, la mai bine de patru ani de la moartea lui, şi reproducerea întocmai a unei scrisori apărute de curând într-unui din marile cotidiane, sub titlul gros pe două coloane:

ÎN JURUL CUMPĂRĂRII FABRICII „ASTRA” DIN ARAD.

Din partea d-lui general M. Ionescu, directorul general al Căilor Ferate, primim următoarea scrisoare:

Domnule Director, În ziarul Universul, nr. 282, cu data de joi, 13 octombrie 1932, a apărut o notă în care se exprimă surprinderea că în timpurile grele de astăzi se cumpără fabrica „Astra” din Arad pentru suma de 360 mii. Lei.

Pentru lămurirea acestei chestiuni, socotim necesar să vă dăm următoarele lămuriri: Calea Ferată, printre alte contracte de reparaţiuni de material rulant, încheiate cu diverse fabrici particulare, are şi contracte legi încheiate cu consorţiul „Astra” şi „Romloc”, în valoare totală de 445 milioane lei anual, cotă obligatorie şi cu o valabilitate a contractului până la 1 mai 1936.

Cum în prezent, prin reducerea traficului, s-au redus implicit şi necesităţile de reparaţiuni pe de o parte, iar pe de alta o clauză din contract impunând Căilor Ferate să plătească ca beneficiu net 20% din valoarea contractului în cazul că nu se va da în lucru materialul rulant destinat reparaţiunii, deşi nu a lucrat nimic, şi cum contractul cu fabricile „Astra” şi „Romloc” se cifrează la suma de 445 milioane lei anual, numai prin faptul nepredării de reparaţiuni, Calea Ferată ar trebui să plătească anual suma de lei 89 milioane (0,2 x 445 milioane lei), iar pe întreaga durată a contractului ar urma să plătească 383 milioane lei (89.000.000 x 4,3 ani) fără a avea nimic în schimb, aceasta fiind o penalitate obligatorie a contractului lege, care nu se poate modifica sau anula sub nici o formă.

În asemenea condiţiuni, consiliul de administraţie a hotărât a se începe tratative pentru cumpărarea fabricilor „Astra” din Arad şi „Romloc” din Braşov, pentru lichidarea acestor contracte, în baza ofertei prezentate în acest sens.

Printr-o comisiune compusă din trei membri ai consiliului de administraţie, un subdirector general şi un delegat al contenciosului, s-a ajuns la înţelegerea ca aceste fabrici să fie cumpărate pentru suma de 360 milioane lei, iar ca rezultat al tratativelor uşor se poate vedea că e mai avantajos să plătim 360 milioane lei şi să dobândim în proprietate cele două fabrici cu toate instalaţiunile lor decât să plătim 382 milioane lei fără a repara nimic, fiind obligaţi să respectăm clauzele contractului.

Menţionăm că şi suma de 360 milioane lei se va plăti tot din cotele anuale ce se înscriu în buget pentru reparaţiunile materialului rulant în fabricile particulare, modalitatea de plată a acestei sume globale fiind următoarea: 120 milioane lei se va plăti fabricilor „Astra” şi „Romloc” din cota bugetară a anului 1932; 120 milioane lei din cota anului 1933 plătibilă în patru rate, iar restul de 120 milioane lei sunt datorii ale celor două fabrici către Banca Naţională, sume pe care Calea Ferată le va lichida ulterior cu aceasta bancă.

Consiliul de administraţie, prezidat de d-l ministru al Comunicaţiilor, a aprobat tranzacţia în forma propusă de acea comisie specială 18 august 1932 (procesul-verbal nr. 35), iar tot dosarul s-a înaintat Ministerului de Comunicaţii, care urmează a supune chestiunea aprobării Consiliului de Miniştri. În felul acesta, se face o serioasă degrevare a bugetului Căilor Ferate, iar administraţia intră în stăpânirea a două importante fabrici, care vor completa nevoile de reparaţii ale Căilor Ferate în cele mai bune condiţiuni.

Primiţi, vă rog, domnule director, încredinţarea distinsei mele stime.

Director general C. F. R.

General de divizie M. IONESCU.

N. B. Publicăm această întâmpinare primită prea târziu, rezervându-ne dreptul să revenim în numărul de mâine cu comentarii, din care se va vedea că autorul acestei nemernicii este tot faimosul M., pe care regimul de azi l-a mai cocoţat şi delegat la Societatea Naţiunilor.

21 Da, spiritual şi abil, câtă vreme nu intrase în marile afaceri, care nu numai că îl amuţiseră, dar îl şi demascaseră. Evoluţia aceasta de la spiritual (aparent) la veros e normală la politicienii români.

22 Succesul lui Gheorghidiu a fost într-adevăr remarcabil. Dacă într-unele gazete, atât interpelarea, cât şi răspunsul n-au luat decât abia câteva rânduri mai mult decât o comunicare despre un pod rupt („d-l Gheorghidiu în chestie personală”), Viitorul şi gazetele cu tendinţe liberale au publicat coloane întregi. Veacul avea fireşte titlul pe o întreagă pagină. Spulberarea unui sistem de calomnii. Şi în cuprinsul paginii, numeroase subtitluri, pe câte două sau trei coloane. Evident că nu e locul să-l redăm aci în întregime, deşi ni se pare caracteristic şi pentru personaje, şi pentru viaţa politică, şi pentru modul în care statul românesc e servit. Iată totuşi câteva fraze şi momente de la început şi altele de la sfârşit: „Domnule preşedinte, domnilor deputaţi, Onoratul meu coleg de Galaţi a pus domnului ministru al Industriei şi Comerţului câteva întrebări care denotă la domnia-sa o curiozitate de invidiat aproape, căci psihologia ne învaţă, domnilor, că această însuşire e caracteristică inteligenţelor dezvoltate. Peştii, de pildă, s-a dovedit ştiinţificeşte, nu manifestă în nici o împrejurare nici un soi de curiozitate. (Mare ilaritate.)”

Ilaritatea era provocată nu atât de calitatea spiritului cât de agresivitatea aluziei. Căci, chiar în ajun, Veacul publicase nişte scrisori din care reieşea că interpelatonil fusese în tinereţe întreţinut de o femeie, pe care azi nici măcar nu mai vrea s-o recunoască, deşi era, biata, în mizerie.

„Nemulţumit cu răspunsul care i s-a dat, a dezvoltat în faţa d-voastră o lungă interpelare, dovedind, cum s-ar zice, grai excesiv (ilaritate), dar, după cum vă vom dovedi, în detrimentul şi al său propriu. Şi al intereselor ţării, şi – îngăduiţi-mi s-o spun – şi al bunului-simţ.

Mi-a făcut onoarea unui capitol întreg din romanul d-sale, atât de specializat în romane. (Ilaritate.) Domnilor, nu mă supără că am devenit erou de roman, dimpotrivă, aceasta mă flatează – socot însă că şi prin caracterul meu, prin gesturile mele, prin coloritul şi prin pitorescul meu natural, înfăţişez destule note pentru un roman, şi că nu e necesar ca fantezia fără scrupule a unui autor prost să-mi atribuie altele care dovedesc cel mult un spirit sărac de invenţie, bineînţeles atunci când nu e în beneficiu propriu. (Ilaritate.)

Trec, domnilor, peste nota naivă, de soi mahalagesc, că aş fi miliardar. Averea mea e mult mai modestă, din păcate, şi nu eu, de pildă, aş fi împotriva unui proiect de lege care ar pretinde justificarea averilor. (Aplauze.)

Domnilor, am fost acuzat că am lovit în interesele ţării, eu, care totuşi am putut pune la dispoziţia apărării naţionale o fabrică de muniţii şi pentru reparat materialul de război, în campaniile pentru eliberarea Ardealului, pentru care actualul prim-ministru mi-a adus mulţumirile sale. Sunt acuzat eu, care în vremea neutralităţii, cu două luni înainte de începerea ostilităţilor, am izbutit să smulg Germaniei douăzeci şi cinci de vagoane de aramă, care s-au transformat în obuze întoarse împotriva năvălitorului. (Aplauze puternice.)

O voce ironică: Dând în schimb o sută de vagoane de grâu.

— Nu ştiu de unde a venit întreruperea, dar bănuiesc că e a unui om de onoare şi de conştiinţă, fi întreb deci loial: „Crede domnia-sa sincer că a fost o faptă rea acest schimb care sporea cât de puţin mijloacele de luptă, aşa de puţine, ale unei armate viteze, impunând în schimb oarecare lipsă – uşor de suportat într-o ţară agricolă – celor rămaşi acasă? (Aplauze puternice.)

După război aceeaşi grijă pentru stat şi neam, înscrisă în tradiţia partidului nostru, m-a făcut să iau o serie de iniţiative, toate menite să sporească mijloacele de apărare ale ţării. Că mă lovesc de critici cu atât mai îndârjite cu cât sunt mai nedrepte? Nu trebuie să ne sperie aceasta. Nimeni nu aruncă cu pietre decât în pomii cu rod. De altfel, domnilor, partidul liberal e obicinuit cu astfel de atacuri. Îngăduiţi-mi să amintesc, domnilor, un mic episod din trecutul nostru. (E supărătoare această repetare a unor cuvinte, dar e cu totul obicinuită în oratoria parlamentară, ca un tic, care probabil înlesneşte ritmul gândirii, sau respiraţia. De obicei, la corectură, oratorul o suprimă, dar Gheorghidiu n-a făcut-o – N. R.) Domnilor, s-a dus împotriva partidului nostru şi îndeosebi împotriva actualului preşedinte al Consiliului una dintre cele mai sălbatice campanii, s-au ridicat cele mai deşănţate acuzaţii de necinste împotriva unui om despre a cărui onestitate azi nu e nimeni în cuprinsul României Mari, oricât de adversar, să se mai îndoiască.

De ce era denunţat, de ce trebuia înfierat cu „fierul roşu” primarul Vintilă Brătianu? (Aplauze puternice.) Pentru că dăruise acestei capitale tramvaiele electrice. (Aplauze puternice.) Mai e cineva azi să nu-şi dea seama ce binefacere a fost pentru această capitală minată de război, ca să se găsească, după încheierea păcii, măcar cu o reţea de tramvaie, în locul ruşinoaselor cotigi cu un cal care îi străbăteau străzile. Asta a fost una din crimele partidului liberal. (Aplauze prelungite.) „

Abilitatea lui Gheorghidiu de a trage în rândul atacaţilor cu el pe Vintilă Brătianu, pe o chestie care a produs la timpul ei dezbateri atât de pătimaşe, a fost incontestabil dintre cele mai reale şi mai pline de efect, mai ales că reportajul indica în fruntea miniştrilor prezenţi. pe şeful guvernului. Interpelatorul produsese liste întregi de cifre şi rapoarte, care dovedeau că fabrica de muniţii al cărei preşedinte de consiliu de administraţie era Nae Gheorghidiu, şi acea de avioane, al cărei administrator delegat era, nu produc decât foarte puţin, de calitate inferioară şi mult mai scump decât am putea obţine din străinătate.

Timp de 3 ore Gheorghidiu a citit alte cifre şi rapoarte din care rezulta că fabricile produc, că produsele sunt de o calitate excepţională şi că nu sunt deloc mai scumpe decât cele străine, dimpotrivă. Şi ca o concluzie.

„Dar eu vă întreb altceva. Domnilor. Poate fi prea scumpă o industrie naţională, care ne-ar permite în caz de război să fabricăm avioanele şi armamentul de campanie în ţară, în loc să mai aşteptăm, aşa ca în 1917, ca ele să ne sosească prin Dardanelele închise sau prin Arhanghelskul îngheţat – adică să nu ne sosească, aşa cum nu ne-au sosit? (Aplauze îndelungate pe băncile majorităţii.)

Domnilor, dacă m-au îndurerat atacurile primite în ceea ce priveşte persoana mea, m-au revoltat cele aduse împotriva intereselor ţării.

Domnilor, ştiu care-c gândul nemărturisit al celor ce mă atacă, dar nenorociri se pot întâmpla oricărei familii. Sublocotenentul în rezervă Ştefan Gheorghidiu şi-a găsit pedeapsa în fundul ocnei. Şi nimeni dintre noi, dintre cei de acelaşi sânge cu el, n-a făcut vreodată cel mai mic demers ca pedeapsa să nu fie executată până la ultima ei literă. Găsesc că este însă o neiertată lipsă de scrupule să fie atacat, fie şi numai prin aluzii perfide, unchiul care a contribuit la înarmarea armatei române, pentru vina nepotului care a trădat această armată. (Vii aplauze.)

Domnilor, am fost atacat cum puţini oameni din ţara românească au fost. Puţin îmi pasă când ştiu că acţiunea mea e spre folosul obştesc. Nici n-am căutat să răspund vreodată insultelor, care, recunosc, au devenit, nestânjenite, avalanşe. În ziua însă în care calomnii de cafenea şi de club cu cagnotă (aplauze vii) au ajuns până la tribuna Parlamentului, aduse de un om fără răspundere, atunci din respect pentru această adunare m-am simţit obligat să lămuresc acest caz, chiar cu riscul de a-i răpi din preţiosu-i timp (aplauze prelungite), nu fără speranţa că asemenea uşuratice acuzaţii nu vor mai fi formulate aci împotriva nimănui. (Aplauze puternice, repetate.) „

Din pricină că nici o gazetă nu mai îndrăznea, nu să-l atace, dar nici măcar să comenteze atacurile altora, succesul lui Gheorghidiu s-a prelungit şi în săptămânile următoare în cercurile politice. A dat câteva zile impresia că e un neînţeles, un nedreptăţit, un element de sprijin al statului, calomniat. „Orice-ai zice, îmi spunea un fost ministru, într-o seară, la teatru, dar statele nu se creează şi nu durează prin oameni ca Ştefan Gheorghidiu, ca George Ladima (cred că ar fi adăugat şi pe Fred Vasilescu, dacă l-ar fi cunoscut), ci prin contribuţii pozitive ca Nae Gheorghidiu. Pentru un stat e mult preferabil un constructor, chiar veros, unui individualist oricât de strălucit, dar dizolvant. Nae Gheorghidiu a apărut-asta e impresia mea – într-o altă lumină Camerei, a izbutit să schimbe punctul de vedere, a convins. Şi asta a fost cauza succesului lui, care a fost realmente foarte mare, şi impresia unanimă e că va fi rechemat pe viitor în orice guvern liberal.”

Adevărul e că s-a vorbit din nou, după ce înainte se ceruse atât de stăruitor, „epuraţia partidului”, de oamenii de afaceri şi de reintroducerea în minister a unor elemente „constructive” ca „deputatul de Oraviţa”.

23 Avram Imbroane (1880-1938), cunoscut de Camil Petrescu în perioada când politicianul era redactor şef al ziarului Banatul (1919), transformat în Banatul românesc şi scos la Timişoara. Stabilit la Bucureşti, a colaborat cu articole politice la Epoca, Universul, Adevărul Un timp a fost membru al partidului averescan, după care s a înscris în partidul naţional liberal şi a fost ales deputat în 1927 şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor (1931) (n. ed.).

24 Această reputaţie de prost şi incult, de care se bucura Fred Vasilescu „Lumânăraru”, era una dintre cele mai false din câte se pot închipui. Am vorbit eu cu el foarte adesea şi m-a surprins prin spiritul lui domol oarecum, e drept dar foarte aplicat. Nu mai vorbesc de priceperea lui în motoare, electricitate, sau cai de curse, care era cu totul remarcabilă, fi ascultam adesea îndelung, explicându-mi calităţi, particularităţi. Dar şi aşa, cum fusese câţiva ani ataşat de legaţie, călătorise mult, văzuse multe, avea o lectură de tânăr diplomat francez şi de amator de cai, englez, în acelaşi timp, făcută, în afară de cunoaşterea oarecum anecdotică a istoriei, cerută de carieră, şi dintr-o lectură de magazin ilustrat englezesc, la curent cu noutăţile şi curiozităţile practice ale culturii, foarte interesantă. Dar cum lumea arareori admite că o femeie frumoasă e şi inteligentă, hotăra că un monden pieptănat, lipsit de spirit (adică incapabil de „spirite, glume, jocuri de cuvinte, căci altfel nu era lipsit în convorbire de un umor abia perceptibil, dar pătrunzător), blond, ca un amorez de teatru englez, uneori prea tăcut, e neapărat prost.

25 În 1927, fireşte. Căci acum, în 1933, a revenit.

26 E în numărul de pe martie al Cugetului.

SAMARCANDA.

Muntele sticlos din fund e la trei nopţi depărtare cu privirea. Şahi răscopţi plâng ce-a fost cu ochii scoşi. Oigurii mei cresc în vaduri, văile vuiesc de ei.

Merg spre turnul nalt, cât norii albi de grindeni, Margini nu se ştiu, priveliştea n-are, Ţările vecine-l văd de pretutindeni, Caravanseraiuri fumegă-n hotare.

Sus pe munţi spânzurători cât cerul gol cheamă trecătorii şuierând domol.

Muşte cât găinile rotesc. Leproşii vămuiesc chervanele, aprind chiparoşii.

Curcubeul peste Asia întreagă cheamă-nţelepciunea voastră să aleagă.

Iată flăcări, stele, luminează albastre, Naşterea pe scurt a seminţiei noastre.

Bajazet fnchis cu amintirea-n cuşcă gratiile ca zăbalele îşi muşcă.

Hoarda, hoarda mea de aur peste tot.

Prapur cu minciună, cepeleag despot.

P. S. Am avut foarte adesea, lungi şi nervoase discuţii cu Ladima, la redacţie, la S. S. R. sau la cafenea despre poezie. Dispreţului meu, de altfel numai verbal, pentru această falacioasă preocupare, el îi opunea un dispreţ de mag pentru orice altă formă literară decât poezia, în acest sens, după câte am înţeles, folosea el expresia „poezia pură”, voind adică să însemne cu ea anume opera acelor poeţi care n-au scris şi nu vor scrie niciodată nici teatru, nici romane, nici critică, genuri, după Ladima, vulgare. El concepea structura sufletească a poetului ca o deosebire de speţă, nu ca o simplă polaritate. Creatorul de poezie e un profet, un iluminat, e construit altfel decât ceilalţi oameni, are simţuri în plus şi darul de a transforma orice atinge. Pentru el frumuseţea, tradusă prin muzicalitate, era un rit, îndeplinea un oficiu esoteric. Ironiilor mele pe care le găsea „lipsite de înţelegere”, le opunea esenţa imaterialităţii lui.

Îl indignau poeziile cu înţeles curent, cu „morală” sau chiar cele cu un tâlc oarecare.

— Atunci eşti partizanul „poeziei pure”, aşa cum o înţelege abatele Bremond, ca o pură incantaţie muzicală, indiferentă faţă de conţinutul material al vorbelor, preţuind numai unicitatea lor formală, fncercam eu să-l determin să-şi formuleze sentimentul interior al ordinii lui poetice.

Spre surprinderea mea, protesta cu îndârjire:

— Nici vorbă, nici vorbă! Abatele e un rătăcit, un impostor. Nu există o poezie pur formală. E o aberaţie. Poezia trebuie să aibă un conţinut, trebuie să exprime ceva.

— Dar atunci nu e poezie normală, „impură”, ca să zic aşa? Ridica braţele nervos şi indignat de cursa pe care i-o întindeam:

— Nu, nu, nu. Înţelege! Ceea ce e normal nu poate fi poezie.

— Atunci eşti întocmai de părerea suprarealistului Andre Breton, care socoate că poezia are ca obiect subconştientul, exprimat mai bine în incoherenţa paraliticilor generali, frenetici, a căror modalitate suprarealiştii caută s-o realizeze cu oarecare pietate.

Ladima se îmbufna şi declara că nu mai discută cu mine, că sunt iremediabil neînţelegător. Mă prefăceam uimit.

— N-ai spus singur că poezia trebuie să exprime anormalul?

— Da. Nu însă orice anormal. Nu mai sunt şi alte stări, supranormale?

— În sensul acesta, un fizician de geniu e şi el supranormal. Îi înglobezi activitatea în poezia pură? Hotărât, indignat, mişca braţele ca nişte vâsle.

— Nu.

— Atunci?

După o lungă pauză, cu emoţie, aproape:

— Dar visul? Conveneam numaidecât, nu fără ipocrizie:

— Acum te înţeleg. Eşti un adept al onirismului. E un punct de vedere care se poate susţine. Oniricul şi orficui au fost delimitate de multă vreme ca perimetre ale poeziei. Dar atunci revii la lipsa de conţinut. Visul şi muzicalul sunt pură incoherenţa.

Mă privea cu o adevărată oroare, şi explica domol:

— Nu. Nu. Nici chiar aşa. Şi căutând mereu: Există indivizi care au anumite vise, un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi. Nu ştiu dacă e construită numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existenţă. E un peisaj deformat, dar nu într-un mod vulgar, ca într-un vis de pensionar care a mâncat mult, ci după un potenţial superior, care este de esenţa poetului.

— Dă-mi un nume de astfel de poet, pe care-l socoti apropiat de dumneata.

— De ce nu? Gerard de Nerval, Edgar Pol, Baudelaire, Huysmans, în proza lui.

— Da. Pare-se că ne apropiem.

— Am să-ţi citez o strofă din Gerard de Nerval, care e, dacă vrei, semnul sub care stă destinul versurilor mele:

Je suis le ténébreux, le veuf, l'inconsolé, Le prince d'Aquitaine î la tour abolie.

Ma seule étoile est morte. Et mon luth constellé

Porte le soleil noir de la mélancolie.

— Da. În sfârşit, ne apropiem. E întrebarea dacă e realizat în operă. Aşteptăm volumul promis de vreo zece ani. Poeziile dumitale sunt prea risipite prin reviste.

— Nu ştiu dacă-l voi publica nici zece ani de aci încolo.

27 Sunt două poezii apărute în Logos, numărul pe martie.

CER FINAL

Dar iezerele unul lângă altul sute, Când râd arhipelagurile lumii mute?

Geyserii lungi lumina descompun, Cu munţii de cristal şi alun.

Iradiază sorii albi, când doi, când patru, Terasele de ape vii în amfiteatru.

Grădinile Semiramidei, lateral, Din răsărit pân' la apus, în sus de val.

Azvârle orgile planetei jerbe grele

De imnuri spre spiralele de stele.

Când evantalii latescente trec domol, Ca reci comete dincolo de gol.

Făşii de lumină caută gândind

Sfârşitul lumii. Rar se sting şi se aprind.

Aşa era. Aşa era întâiul ceas.

De nu m-ar fi chemat pe cruce aş fi rămas.

PARAFĂ.

Marea crâncenă de plumb visează salbe

Şi resoarbe înveninată spume albe.

Pe deasupra-i sârma-ntinsă între munţi, Pentru paşii mei alături, şi mărunţi.

Doamne, din ce gropi, din ce canal, Mă azvârli ca pe un cadavru, sideral, Ce descrie cu picioarele lipite

Traiectorii în ocol, de monolite?

Timpul se dilată-n gol şi vin prin spaţii

Către mine, flămânzite constelaţii.

Sorii noi au nimburi tari de sfinţi. Eu trec

Ca o pasăre salvată de înec.

Semnul e de aur, ştiu, blestem de soi.

Negreşit, Steaua Polară. Dar apoi?

28 Se pot da aci în notă, ca să poată fi sărite, două articole, din două reviste dintre cele împrumutate de la Bulgăran şi însemnate cu sublinieri de către Ladima, şi care, de altfel, se pare că l-au impresionat foarte mult. Cel dintâi e o conferinţă a savantului sir James Jeans, ţinută la Universitatea din Cambridge, sub titlul Soarele care moare.

„Cunoaştem stele care abia de sunt mai mari ca pământul, cele mai multe sunt atât de mari, că sute de pământuri ar încăpea în fiecare din ele şi tot ar mai rămâne loc destul; ba ici-colo întâlnim câte o stea uriaşă care ar putea cuprinde milioane de pământuri. Şi numărul total al stelelor este, fără îndoială, învecinat cu numărul total al firelor de nisip de pe toate ţărmurile tuturor mărilor din lume. Atât e de mică locuinţa noastră în spaţiu în comparaţie cu substanţa totală a universului.

Mulţimea aceasta imensă de stele rătăceşte prin spaţiu; unele se grupează pentru a călători împreună, dar cele mai multe sunt călătoare solitare. Şi ele pribegesc prin universul atât de spaţios că apropierea unei stele de alta e un eveniment de o raritate aproape neimaginabilă. Majoritatea lor călătoresc într-o izolare splendidă, ca un vapor pe un ocean pustiu, într-un model în care stelele ar fi ca nişte vapoare, fiecare vapor s-ar afla în medie la mai mult de un milion de mile de vecinul său cel mai apropiat, astfel că se înţelege lesne pentru ce asemenea corabie arareori poate ajunge să se întâlnească cu altă corabie.

Noi credeam, totuşi, că acum vreo două miliarde de ani acest rar eveniment s-a împlinit şi că o stea, în goana sa oarbă prin spaţiu, s-a nimerit să se întâlnească cu soarele nostru. Precum soarele şi luna provoacă mare pe pământ, Iot aşa steaua aceasta trebuie să fi stârnit maree pe suprafaţa solară. Dar cât de deosebite, fireşte, de mareele plăpânde pe care le ridică masa modestă a lunii pe oceanele noastre! Un val gigantic trebuie să fi străbătut suprafaţa soarelui, spre a alcătui în cele din urmă un munte de o înălţime prodigioasă, mărindu-se necontenit pe măsură ce se apropia cauza acestei tulburări. Apoi, mai înainte ca steaua străină să fi început a se depărta din nou, atracţiunea ei devenise atât de puternică, încât muntele acesta a fost sfărâmat şi s-a împrăştiat în fragmente mici până la mari depărtări, întocmai cum coama unui val îşi aruncă departe spumele. Şi de atunci acele mici fragmente gravitează neîncetat împrejurul soarelui, părintele lor. Sunt planetele, cele mari şi cele mici, dintre care una e pământul nostru.

Soarele şi celelalte stele pe care le vedem pe cer sunt toate de o căldură imensă-mult prea mare ca viaţa să se poată stabili pe ele. La fel erau, fără îndoială, şi fragmente expulzate din soare în clipa sfărâmării lor. Încetul cu încetul, însă, ele s-au răcit atât de mult, că azi nu le-a mai rămas căldură proprie, temperatura lor actuală fiind datorită în întregime radiaţiei pe care Ie-o dăruieşte soarele. Pe urmă, nu ştim nici cum, nici când, nici de ce, unul din aceste fragmente în curs de răcire a dat naştere vieţii. A început cu organisme simple, care nu erau capabile a face altceva decât să se reproducă şi să moară. Din aceste umile începuturi însă a izvorât un curent vital care, progresând prin complexităţi tot mai mari, a sfârşit prin a produce fiinţe ce îşi fac un temei al vieţii din emoţiile şi ambiţiile lor, din judecăţile lor estetice şi religiile lor, în care sunt conservate cu evlavie speranţele lor cele mai înalte şi aspiraţiile lor cele mai nobile.

Nu putem afirma nimica, dar e cu totul verosimil că omenirea în acest chip şi-a dobândit existenţa. Instalaţi pe microscopicul nostru fragment de fir de nisip, am ajuns a ne sili să pătrundem natura şi scopul universului care ne înconjoară locuinţa noastră în spaţiu şi timp. Prima noastră impresie e ceva ce seamănă cu groaza. Universul ne îngrozeşte prin imensitatea nesocotită a distanţelor sale, prin lungimea de neconceput a perspectivelor sale de timp, care reduce toată istoria omenirii la durata unei clipiri din ochi, prin extrema noastră singurătate, prin neînsemnătatea materială a locuinţei noastre în spaţiu – a milioana părticică a unui fir de nisip dintre toate firele de nisip de pe toate ţărmurile lumii. Dar mai presus de toate ni se pare îngrozitor universul, fiindcă pare a fi indiferent faţă de orice fel de viaţă asemănătoare cu a noastră; emoţia, ambiţia şi succesul, arta şi religia, toate acestea par străine de planurile sale. Ar trebui poate chiar să se spună că universul pare ostil oricărei vieţi asemănătoare cu a noastră. Spaţiul gol, în cea mai mare parte, e atât de rece, că distruge prin îngheţ orice vietate; partea cea mai mare a materiei răspândită în spaţiu e, tocmai dimpotrivă, atât de arzătoare, că face imposibilă orice viaţă; spaţiul e brăzdat şi corpurile astronomice sunt bombardate neîncetat de felurite radiaţii dintre care multe sunt probabil defavorabile vieţii, ba chiar sunt capabile s-o nimicească.

Într-un astfel de univers am picat noi oamenii, fără să prea ştim cum, dacă nu cumva din greşeală, în orice caz prin efectul a ceea ce se poate numi cu multă dreptate un accident. Întrebuinţarea acestui cuvânt nu înseamnă că ar fi surprinzător că pământul nostru există, căci accidente vor fi totdeauna, şi dacă universul va mai dura destul timp, e probabil că toate accidentele ce se pot concepe se vor realiza la timpul lor. Huxley, mi se pare, a spus că dacă am pune şase maimuţe să bată, fără nici o noimă, la nişte maşini de scris mai multe milioane de milioane de ani, ele ar ajunge în mod fatal, cu timpul, să scrie toate cărţile ce se păstrează la British Museum. Dacă, examinând ultima pagină compusă de o astfel de maimuţă, am constata că, întâmplător, ţăcăneala ei orbească a produs un sonet de Shakespeare, am avea dreptul să socotim acest accident remarcabil, dar dacă am trece în revistă milioanele de pagini, produse într-un număr imens de milioane de ani, noi putem fi siguri dinainte că undeva seva găsi un sonet de Shakespeare, produs al jocului orb al întâmplării. La fel e şi cu milioanele de milioane de stele ce rătăcesc orbeşte timp de milioane de milioane de ani prin spaţiu; prin firea lucrurilor ele trebuie să întâmpine tot felul de accidente posibile; aşa încât vor trebui în mod necesar să dea naştere, cu timpul, unui număr determinat de sisteme planetare. Totuşi, numărul acestora va fi infim în comparaţie cu numărul total al stelelor de pe cer.

Raritatea aceasta a sistemelor planetare e un punct important, fiindcă, după câte vedem, viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu poate lua fiinţă decât pe planete ca pământul nostru. Ca ea să poată apărea, trebuiesc condiţii fizice convenabile, între care cea mai importantă e tot temperatura care să permită corpurilor să existe în stare lichidă.

Stelele însele trebuiesc date la o parte, fiindcă sunt prea calde. Le putem socoti ca o imensă multitudine de focuri împrăştiate prin spaţiu, răspândind căldură într-un climat care nu trece de circa patru grade peste zero absolut, cam 269°C, şi care e chiar mai rece în vastele spaţii ce se întind dincolo de Calea Laptelui. Departe de focurile stelare stăpâneşte acest frig inimaginabil de sute de grade; în apropierea lor e însă o căldură de mii de grade, care face să se topească toate corpurile solide şi să se evaporeze toate lichidele.

Viaţa nu poate exista decât înlăuntrul unei zone temperate ce înconjoară pe fiecare dintre focurile acestea cereşti la o distanţă anume. În afară de zonele acestea, viaţa ar fi ucisă de frig, mai înlăuntru ea ar fi arsă de căldură. Un calcul sumar arată că zonele înlăuntrul cărora viaţa este posibilă, adunate toate laolaltă, formează mai puţin de o miliardime de milionime a spaţiului întreg. Apoi chiar înlăuntrul acestor zone viaţa trebuie să fie extrem de rară, căci faptul de-a proiecta departe planete, cum a fost soarele nostru, e un accident atât de puţin frecvent pentru un soare, încât probabil de abia una la 100.000 de stele posedă o planetă care se învârteşte în jurul ei în zona aceasta redusă unde viaţa e posibilă.

Pentru acest motiv pare imposibil ca universul să fi fost conceput la origine cu scopul de a produce viaţa; dacă ar fi fost aşa, ne-am fi putut aştepta să găsim o proporţie mai echitabilă între enormitatea mecanismului şi rezultatul obţinut. La prima vedere cel puţin, viaţa pare a fi numai un subprodus fără nici o importanţă; noi, fiinţele vii, suntem într-un fel alături de linia principală.

Nu ştim dacă nişte condiţii fizice convenabile sunt suficiente în sine pentru a produce viaţa. O anume şcoală pretinde că pe măsură ce pământul s-a răcit, a fost natural şi aproape inevitabil să se nască viaţa. Alta susţine că un prim accident dând fiinţă pământului, un al doilea a fost necesar pentru a produce viaţa. Constituanţii elementari ai unei fiinţe vii sunt atomi chimici cu totul ordinari: carbon, aşa cum îl găsim în seu ori în funingine, hidrogen şi oxigen, aşa cum se găsesc în apă; azot, aşa cum alcătuieşte cea mai mare parte a atmosferei; şi aşa mai departe. Toate felurile de atomi necesari vieţii au trebuit să existe pe pământul nou-născut. Din când în când întâmplarea a putut face ca un grup de atomi să se grupeze întocmai în felul cum sunt grupaţi în celula vie. De fapt, într-un răstimp suficient de lung, trebuia cu certitudine să se grupeze astfel, cu aceeaşi certitudine cu care cele şase maimuţe trebuiau într-un răstimp suficient să sfârşească prin a tapa pe maşinile lor un sonet de Shakespeare. Dar atunci atomii aceştia astfel grupaţi alcătui-vor oare ei o celulă vie?

Cu alte cuvinte, o celulă vie este ca o simplă grupare de atomi ordinari potriviţi într-un fel insolit oarecare, sau este ceva mai mult? Este ea numai un ansamblu de atomi, sau ansamblu de atomi plus viaţa? Sau iarăşi, cu alte cuvinte, un chimist suficient de abil ar putea oare crea viaţă plecând de la atomii necesari, cum un copil creează o maşină cu piesele din cutia de jucării, şi pe urmă să o facă să funcţioneze? Ignorăm răspunsul. Când va veni, el ne va indica dacă alte lumi nu sunt locuite ca a noastră şi, prin urmare, va influenţa considerabil interpretarea noastră asupra sensului vieţii; s-ar putea chiar ca acest răspuns să producă mai mare revoluţie în gândirea umană decât sistemul astronomic al lui Galilei sau doctrina biologică a lui Darwin.

Ceea ce ştim perfect totuşi este că dacă materia vie se compune din atomi cu totul ordinari, aceia din care se compune în mare parte au o aptitudine specială de a se coagula în grupări, în „molecule” deosebit de voluminoase.

Cei mai mulţi atomi nu posedă proprietatea aceasta. Atomii de hidrogen şi de oxigen, de pildă, se pot combina pentru a forma moleculele de hidrogen (H2 sau H3), de oxigen sau de ozon (O2 sau O3), de apă (H2O), sau de apă oxigenată (H2O?), dar niciunul din aceşti compoziţi nu cuprinde mai mult de patru atomi. Adăogirea azotului nu schimbă mare lucru: compuşii hidrogenului, oxigenului şi azotului cuprind toţi relativ puţini atomi. Dar o adăogire ulterioară de carbon transformă complet tabloul; atomii de hidrogen, de oxigen, de azot şi de carbon se combină pentru a forma nişte molecule cuprinzând sute, mii şi chiar zeci de mii de atomi. Corpurile vii sunt alcătuite în esenţă din asemenea molecule. Cu vreun secol în urmă se admitea încă, obicinuit, că ar fi necesară un fel de forţă „vitală” pentru a produce aceste molecule, uriaşe, precum şi celelalte substanţe care intră în compoziţia corpurilor vii. Dar iată că Wohler, în laboratorul său şi prin procedeurile fireşti ale sintezei chimice, a produs ureea (CO2) (NH2), care este un produs tipic animal; pe urmă s-a realizat sinteza şi altor elemente ale corpurilor vii. Azi fenomenele ce se atribuiau odinioară „forţei vitale” se interpretează unele după altele prin mijlocirea procedeelor ordinare ale fizicii şi ale chimiei. Deşi problema e încă departe de soluţia ei, devine din ce în ce mai probabil că ceea ce deosebeşte special materia corpurilor vii este prezenţa, nu a unei „forţe vitale”, dar a acestui element cu totul banal, carbonul, totdeauna în combinaţie cu alţi atomi, cu care împreună formează molecule excepţional de voluminoase.

Dacă este aşa, atunci viaţa nu există în univers decât pentru că atomul carbonului posedă anume proprietăţi excepţionale. Interesul pe care-l prezintă carbonul din punct de vedere chimic rezidă, fără îndoială, în faptul că acest element formează un fel de tranziţie între metale şi metaloide, dar până acum nu se cunoaşte în constituţia fizică a atomului de carbon nimic ce ar putea explica aptitudinea-i cu totul specială de a lega împreună alţi atomi. Atomul de carbon se compune din şase electroni care se învârtesc în jurul unui sâmbure central ca şase planete gravitând în jurul unui soare; el pare a nu se deosebi de cei doi vecini ai săi mai apropiaţi în tabloul de elemente chimice, atomii de bor şi de azot, decât că posedă cu un electron mai mult decât primul şi cu un electron mai puţin decât al doilea. Totuşi această uşoară diferenţă trebuie să explice în ultimă instanţă toată diferenţa dintre viaţă şi absenţa de viaţă. Fără îndoială, raţiunea pentru care atomul cu şase electroni posedă aceste proprietăţi remarcabile îşi are originea în vreo lege primordială a naturii, pe care fizica matematică încă n-a ajuns s-o pătrundă.

Chimia mai cunoaşte şi alte cazuri similare. Fenomenul magnetismului permanent apare într-un grad exagerat în fier şi într-un grad mult mai redus la vecinii săi, nichelul şi cobaltul. Atomii acestor elemente posedă câte 26, 27 şi 28 de electroni. Proprietăţile magnetice ale celorlalţi atomi sunt, în comparaţie, aproape neglijabile. S-ar părea deci că, deşi nici aici fizica matematică n-a lămurit încă chestiunea, magnetismul ar depinde de proprietăţile particulare ale atomilor cu 26, 27 şi 28 de electroni, şi mai cu seamă de ale celui dintâi. Un al treilea exemplu ni-l oferă radioactivitatea care se limitează, în afară de excepţii aproape neînsemnate, la grupul de atomi posedând de la 83 la 92 electroni; „ici aici nu ştim pentru ce. Astfel singurul lucru ce ni-l poate spune chimia este că viaţa trebuie pusă în aceeaşi categorie ca magnetismul şi radioactivitatea. Universul e construit în aşa fel, încât să funcţioneze după anumite legi. După aceste legi, atomii care posedă anume număr definit de electroni, adică 6, de la 26 la 28 şi de la 83 la 92, au anume proprietăţi speciale care se manifestă în fenomenele vieţii, ale magnetismului şi ale radioactivităţii. Un creator atotputernic, pe care nu l-ar fi împiedicat nici o limitare, n-ar fi fost redus la legile care guvernează universul actual; el ar fi putut alege să construiască un univers conform cu oricare din infinita multiplicitate de grupuri de legi posibile. Dacă ar fi adoptat un alt ansamblu de legi, alţi atomi particulari ar fi putut poseda alte proprietăţi speciale legate de constituţia lor. Nu putem spune care anume, dar că viaţa şi magnetismul şi radioactivitatea, poate să nu fie decât o consecinţă accidentală a grupului particular de legi care cârmuieşte universul actual.

Este adevărat că cuvântul „accidental” se pretează la discuţii. Căci pentru ce creatorul universului n-ar fi ales un grup special de legi, tocmai pentru că aceste legi aveau să tragă jupă ele apariţia vieţii? De ce n-ar fi fost acesta felul său de a crea viaţa? Atâta timp cât considerăm pe creator o fiinţă antropomorfică, animată de sentimente şi de interese asemănătoare cu ale noastre, nu se poate răspunde la obiecţia aceasta decât cel mult prin observaţia că, o dată admis postulatul unui astfel de creator, nici o discuţie nu poate adăuga mare lucru la ceea ce s-a acceptat dintru început. Dar dacă alungăm din spiritul nostru orice urmă de antropomorfism, nu mai avem nici un motiv să presupunem că legile actuale ar fi fost alese înadins pentru a produce viaţa. Ar fi fost tot atât de raţional, de pildă, să gândim că ele au fost alese pentru a produce magnetismul sau radioactivitatea ba chiar mult mai raţional, fiindcă, după toate aparenţele, fizica joacă în natură, incomparabil, un rol mai mare decât biologia. Dacă o considerăm dintr-un punct de vedere strict material, extrema neînsemnătate a vieţii ar putea contribui mult la distrugerea opiniei că viaţa aceasta ar fi putut interesa cândva deosebit pe marele arhitect al universului.

O comparaţie familiară va limpezi poate mai bine situaţia. Un marinar fără imaginaţie, obicinuit a face noduri, nu ar putea crede în posibilitatea trecerii oceanului dacă n-ar exista posibilitatea de a face noduri. O funie însă nu se poate înnoda decât într-un spaţiu cu trei dimensiuni: nici un nod nu e susceptibil de a se realiza într-un spaţiu de 1,2, 3, 4, 5, sau orice alt număr de dimensiuni. De aci marinarul nostru fără imaginaţie ar putea deduce că un creator binefăcător trebuie să fi luat pe marinari sub protecţia sa deosebită; că acest creator a voit ca spaţiul să aibă trei dimensiuni, anume pentru ca în universul creat de dânsul să se poată face noduri şi să se treacă oceanul – cu un cuvânt, că spaţiul are trei dimensiuni pentru ca să poată exista marinari. Acest raţionament pare a avea aceeaşi valoare la argumentul de mai sus; într-adevăr viaţa, considerată în ansamblul ei, şi facultatea de a face noduri au cam aceeaşi importanţă; şi una şi cealaltă nu alcătuiesc decât o fracţiune cu totul fără însemnătate a activităţii totale a universului material.

Deci, după actualele date ale ştiinţei, în acest fel surprinzător am ajuns să existăm. Iar mirarea noastră nu poate decât să sporească, îndată ce căutăm să trecem de la problema originilor la aceea a scopului existenţei noastre, adică dacă încercăm să prevedem ce rezervă rasei noastre destinul.

Viaţa, aşa cum o cunoaştem, nu poate exista decât în condiţii convenabile de lumină şi căldură; noi înşine nu existăm decât pentru că pământul primeşte de la soare exact cantitatea necesară de radiaţie; dacă s-ar rupe echilibrul într-un sens sau altul, exces sau lipsă, viaţa ar dispărea inevitabil de pe globul nostru. Şi trăsătura esenţială a situaţiei este că echilibrul se poate rupe foarte lesne.

Omul primitiv trăind în zona temperată a pământului a trebuit să vază cu un fel de groază epoca de gheaţă coborând peste aşezările lui; în fiece an gheţarii ajungeau mai jos în văi; în fiecare an soarele părea mai puţin capabil de-a furniza căldura pe care o reclama viaţa. Pentru el, ca şi pentru noi, universul părea a fi ostil vieţii.

Noi, care trăim acum în zona îngustă temperată din jurul soarelui şi care căutăm să străbatem depărtările viitorului, vedem că suntem ameninţaţi de o epocă de gheaţă cu totul diferită. Întocmai precum Tantal, stând în picioare într-o apă destul de adâncă încât aproape să-l înece, era totuşi condamnat să moară de sete, la fel este destinul tragic al rasei noastre de a fi condamnată să moară de frig în timp ce cea mai mare parte a substanţei universului va rămâne atât de arzătoare că în ea viaţa nu se va putea adăposti. Soarele, neavând nici o sursă exterioară de căldură, va emite fatal din ce în ce mai puţine radiaţii generatoare de viaţă şi prin aceasta chiar zona temperată a spaţiului în care viaţa poate exista va trebui să se reducă încetul cu încetul şi să alunece spre frig şi spre întunecimile exterioare.

Pe cât putem prevedea ele vor continua să activeze până când frigul va fi ucis viaţa pe pământ afară dacă vreo ciocnire sau vreun cataclism nu vor interveni şi nu vor distruge viaţa mai curând printr-o moarte mult mai rapidă. Acest destin în perspectivă nu e rezervat numai pământului nostru; alţi sori vor muri ca şi al nostru şi viaţa care ar putea exista pe alte planete va avea şi acolo acelaşi sfârşit fără glorie.

Fizica ne ţine acelaşi limbaj ca şi astronomia. Căci independent de orice consideraţie astronomică, principiul general al fizicii, cunoscut sub numele de a doua lege a termodinamicii, prezice că universul nu poate avea decât un singur sfârşit, o „moarte termică”, atunci când energia totală a universului va fi distribuită uniform şi când toată substanţa sa va avea aceeaşi temperatură. Temperatura aceasta va fi însă atât de joasă, că va face imposibilă orice viaţă. N-are importanţă pe ce cale se va ajunge la această stare finală; toate drumurile duc la Roma şi sfârşitul călătoriei nu poate fi altul decât moartea universală.

Dar atunci la atâta se reduce viaţa? A cădea aproape din greşeală într-un univers care n-a fost făcut pentru viaţă şi care, după toate aparenţele, îi e complet indiferent sau chiar hotărât ostil. A rămâne cramponaţi pe un fragment de fir de nisip până ce frigul morţii ne va fi nimicit; a ne pavana un răstimp de o oră pe teatrul nostru minuscul, ştiind foarte bine că aspiraţiile noastre sunt toate condamnate la un eşec final şi că tot ce vom fi făcut va trebui să piară împreună cu rasa noastră, lăsând universul ca şi când noi n-am fi existat?

Astronomia pune întrebarea, dar cred că răspunsul trebuie să-l cerem fizicii. Căci astronomia poate să ne demonstreze aranjamentul actual al universului, vidul şi imensitatea spaţiului şi neînsemnătatea locului ce-l ocupăm noi într-însul; ea poate chiar să ne spuie câte ceva şi despre natura schimbărilor produsă de trecerea timpului. Dar trebuie să pătrundem adânc în natura fundamentală a lucrurilor înainte de a putea spera un răspuns la întrebarea noastră. Iar aceasta nu mai ţine de domeniul astronomiei; dimpotrivă, ancheta aceasta ne duce de-a dreptul în inima fizicii moderne.”

Fragmentul de mai jos e scos din celălalt articol împrumutat de Bulgăran, publicat într-o mare revistă franceză, şi intitulat Evoluţia e oare revolută?

„Fiinţele vii sunt departe de a fi toate capodopere. Cum notase deja Theophraste d'Eresos, sunt în natură multe lucruri rău făcute, sunt multe note false în pretinsa „simfonie a adaptărilor”, care ar fi lumea animată.

Se cunosc animale care se împiedică în ghearele lor prea lungi, altele care pot abia să se mişte, abia să mănânce, sau abia să se reproducă; în sfârşit, animale atât de defectuoase şi de greşit făcute, cât pot să fie, aşa cum sunt ele. Nedinţatele şi cetaceele sunt, spune Guye'not, „colecţii de monstruozităţi”; furnicarul merge greu pe cioatele lui cu gheare. Mezoplodonul are dinţi mediani şi îndoiţi înăuntru, care îi închid aproape cu totul gura; Leneşul are gheare aşa de mari, că nu poate să meargă şi e silit să rămâie agăţat de ramurile arborilor.

Iată păsări dăruite cu ciocuri straniu de incomode: Rhyncops, a cărui mandibulă inferioară întrece cu mult pe cea superioară; Anastomus, cu ciocul deschis, Cataoul, cu ciocul prea masiv, Avocetta, cu ciocul prea subţire. Iată tritonii Molge, Waltilii şi Tylotriton, ale căror coaste sunt aşa de ascuţite, că le găuresc pielea. Iată Cetoniile crematoşilide şi clavigeride, pe care o gură prea astupată le face incapabile să trăiască fără ajutorul furnicilor. Iată fluturi, frigani şi efemere care n-au trompă. Iată larve de monstrilide lipsite de tub digestiv. Alături de aceste fiinţe, care abia trăiesc, iată încă fiinţe baroce prevăzute cu structuri fanteziste inutile şi jenante: Rhynchophores, cu gâtul peste măsură de mare, Macrophtalmes, cu ridicole peduncule oculare, Sophonyophore, cu uimitoare excrescenţe frontale, Acanthocines, cu antene nedefinite.

În prezenţa acestor creaturi schiloade, pocite, caricaturale, cum să nu convii cu ipoteza mutaţionistă care face să iasă lumea vie dintr-o serie de îmtâmplări greu cenzurate de moarte?”

SFÂRŞIT