Comunicat apocrif

Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toți — aproape două sute de răniți — mi s-a părut ca un fel de călătorie în străinătate, când după restaurantul gării judeci și despre orașul corespunzător, când cantonul se desprinde din seria lui (câmp, singurătate, ploaie, sărăcie) și devine element din seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna elegantă, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, așa cum unui bolnav, care iese întâia oară din casă după luni de zile, orașul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Brașovului împodobită, cu frunze și steaguri naționale, rămase, mi-a dat, despre orașul pe care nu-l cunoșteam, o idee de carte poștală și decor de zece mai. La Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mâini tot atât de albe și fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un fel de hiperfuncțiune. În schimb toți cei pe care-i văd au parcă un aer fantomatic, până și în voce și în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. Între Predeal și Bușteni, văzusem în jurul cantoanelor gropile de lup și tranșeele copilărești, făcute acolo lângă șosea, când munții și pădurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca să evite o inundație catastrofală, care amenință întreg ținutul, o primărie neserioasă ar face șănțulețe de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul vine însă, târăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte, și chiar primăria cu domnul primar.

Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit.

La București ni se spune că mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, așa mi s-a părut cel puțin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane și imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofițeri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce preferințe avem. Cei mai mulți au optat pentru câteva mari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiți de frumoase doamne din societatea românească. Era adevărat. Dar ceea ce deosebește o societate de civilizație de una de cultură e că lumea ei imită și practică pasionat și cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă stăruința de a duce lucrurile până la un capăt și nici curajul de a suporta toate consecințele. Câtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi și decor inedit, ele au umplut cu surâsuri și alba lor prezență sălile cu răniți. Atât. Dar am văzut, câteva doar, mai târziu, curățind în spitalurile de la Iași, în după-amiezi pustii de iulie, răni puturoase.

M-am gândit, cu un fel de neliniște, că, dacă voi fi în București, voi fi vizitat de ai mei și că voi fi obligat — acum când eram atât de obosit — să joc un fel de teatru de dragoste și bucurie.

Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia să aștept câteva ore și între timp, vestită de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară mama.

A plâns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă de colonia, o învelitoare — „căci nu se știe dacă la spital vei avea ce-ți trebuie”.

Și totuși durerea ei îmi era străină. Când a murit unchiu-meu și ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început pătimașa discuție în ce privește împărțeala, nu știu dacă aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul acela ca o străină, s-a crezut „parte” a vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, și străin am rămas. Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de duioșie, dar ireparabilul se săvârșise. Știam până unde merge afecțiunea mamei. Mai târziu, am căutat zadarnic să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuțiile de interes iau cîteodată tonul acesta de proces între străini, și că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecțiunea mamei, care de atunci avea pentru mine și mai multă atenție drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare, păstram, fără să vreau, un aer de protecție, de indulgență amabilă, îndepărtată, de surâs limitat și limitativ. Asupra evoluției vieții mele ea era acum ca un astru răcit, fără influență.

Îi sărutam zâmbind mâinile, primeam daruri cu demonstrații tandre și absente, dar așteptând, cum aștepți într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situația dintre tine și cei care te-au petrecut începe să se prelungească stânjenitor.

Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea și am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitând o întrebare inoportună.

Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, preocupat și amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile sunt complet vindecat și bun de întors înapoi pe front. Asta a întunecat-o oarecum.

La spitalul județean din R. sunt într-o rezervă cu un camarad de regiment, rănit la genunchi. Am cărți de citit, dar rumoarea tăcută, de efluvii, a orașului nu-mi dă liniște. După o săptămână de dureri mari, pot ieși. Sunt foarte înconjurat, căci ofițerii regimentului sunt într-un complex de rudenii, care îmbrățișează toată urbea. Neliniștea e mare și comunicatul oficial e așteptat la ora patru cu întinsă măcinare. Orașul, din cauza militarizării (polițaiul a devenit maior, cu „stele” în loc de grade, dar oricum maior, șeful de poștă a fost asimilat și el, în sfârșit, afară de pensionarii cafenelelor din „centru” toată lumea a trecut la partea sedentară a războiului și e deci foarte activă), trăiește în casele, cu aspect de vile, în grădini, în centrul plin de prăvălii, o viață deosebită. Camioanele care trec, furgoanele, detașamentele sunt cercetate cu atenție și interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu evacuarea? căci luptele se dau acum în Carpați, la optzeci de kilometri depărtare.

Războiul e, dealtfel, o ocupație nouă și provoacă animație chiar în ținuturile retrase, darămite aci. Cu umbrela la subsuoară, profesori bătrâni ies la ora patru la plimbare, renunțând la somnul de după-amiază deci, eveniment caracteristic, pentru ca să citească, afișat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. „Lupte vii, bombardament intens”, „atacuri puternice în regiunea cutare”. Niciodată un cuvânt despre înfrângere sau retragere. Cei care țin minte știu că numai comparând două comunicate poți afla ceva.

„Pe înălțimile din pasul Rucărului au loc vii lupte de infanterie”, spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil.

Iar a doua zi, între alte puncte:

„Inamicul a atacat puternic pozițiile noastre de la sud de Dragoslavele”.

Dacă știi că între Rucăr și sud de Dragoslavele sunt șapte-opt kilometri, atunci știi și cu cât s-au retras trupele noastre, de ieri până azi, iar dacă nu, crezi că nu s-a întâmplat nimic.

După-amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales prin prezența femeilor, care ies la plimbare. Ofițerii de la diverse depozite și comandamente (e aci cartierul corpului de armată) își lasă și ei serviciul, ca niște funcționari conștiincioși, către orele șase. Ești tentat să crezi că și pe front, la această oră, ofițerii încuie sertarele, se spală pe mâini, își potrivesc figura și ies din tranșee în oraș, fie invitați la o partidă de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. În realitate, constat și acum aceeași neputință a imaginației de a realiza în abstract. Nu există decât o singură lume, aceea a reprezentărilor.

Nu putem avea în simțuri, și deci în minte, decât ora și locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenționale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simplă firmă provizorie. Nu poți fi în două locuri deodată. Eu știam, când suportam bombardamentul de la Săsăuș, că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou și de masă. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spațiu și mai ales în afară de noțiunea timpului. Îmi zic: poate că la ora asta Orișan suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice emoție, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei reprezentări, de irevocabilul întâmplării reale.

Sunt privit — așa cum umblu cu alți camarazi, cu mâna bandajată — cu destulă curiozitate. Nu-mi displace; senzația reală că sunt privit îmi pare ca un fel de gâdilătură, de îndurat oarecum, dar în cele din urmă insuportabilă.

— Rămâi aici, mă îndeamnă camaradul meu. Vine generalul A.

— De unde știi?

— Vine cu automobilul... Știu de la prefectură. Uite pe fostul primar, Vasu... pe avocatul ăla bătrân... toți îl așteaptă... Primarul, un medic excelent, care are darul de a fi în tot locul, e acum și el lângă grădina publică, așteptând cu toată lumea miracolul. S-a răspândit vestea că „generalul” va trece spre front.

— Parcă se spunea că l-a otrăvit, că i-au turnat spionii nemți, printr-o ordonanță cumpărată, otravă în cafea?

Surâdeam amândoi, căci cunoșteam legenda. Comandant de armată în Dobrogea, generalul A. a oprit câtva timp în loc înaintarea inamicului. Și e atâta sete de idolatrie, sunt atâtea disponibilități de nădejde în poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara înaltă a istoriei, încât figura generalului a și devenit legendară.

Eu știu însă că salvare, pentru moment, nu mai e. Și cu toate astea, când pe strada principală apare lângă grădina publică automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de culoarea nisipului, am același fior ca toată lumea de aci. Stă în fund, alături de alt general, tot în mantaua cenușie care nu indică nici o distincție, cu capul lui de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosită, care nu se oprește asupra nimănui. Știu ce-ar vrea toată lumea... și cu ea, însumi eu... Cu mintea lui, încăpută acolo sub chipiu, să înlocuiască tunurile, mitralierele, să redea curaj soldaților, să răstoarne situația ca o prezență supranaturală. Comunicatul de mâine seară să anunțe, de pildă:

„În regiunea Dragoslavele, lupta îndârjită s-a terminat prin înfrângerea dușmanului. Un regiment de infanterie a căzut în spatele inamicului ocupând Cheile Dâmbovicioarei și șoseaua Giuvala. Am făcut 25 mii de prizonieri, am luat patru tunuri de câmp și un bogat material de război. Urmărirea inamicului continuă și diverse unități mici care au căutat să-și facă loc prin munți, peste vechea frontieră, sunt treptat capturate.”

Nădejdea, cu atât mai emoționantă, cu cât toți au conștiința miracolului, a căscat ochii tuturor celor de pe trotuar, iar ofițerii fac front ca unui prinț. Mulțimea asta nu vrea decât să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu, să puie mâine seară drapele tricolore la balcoane și să se agațe de roțile automobilului, urlându-și frenezia de recunoștință pentru salvator.

Mașina s-a oprit o clipă, ofițerul cu mustața mică, de lângă șofer, a întrebat ceva pe sergentul de stradă (întrebare la care au răspuns laolaltă, cu bunăvoință grabnică, cinci-șase inși, care se găseau acolo), dar în tot timpul generalul a avut o absență preocupată, de medic chemat, în sfârșit, de familia disperată, la căpătâiul bolnavului a cărui operație încercată de alții n-a reușit.

A venit și Orișan, rănit la mâna dreaptă de o schijă de obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în familie și acum sunt câteva zile cu Orișan. Între noi e o prietenie definitivă ca viața și moartea. Și totuși încerc un sentiment ciudat. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui — căci numai acolo, în fața morții și a cerului înalt, poți cunoaște oamenii — dar nu știu absolut nimic despre el. Și nici despre nici un alt camarad al meu. Acum îmi dau seama cât de puțin am vorbit eu și camarazii mei de front despre viața noastră anterioară. Parcă suntem în „Legiunea străină”. În fiecare noapte îl aud însă pe Orișan, culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (așa cum se desprind să doarmă soldații din cauza repaosurilor scurte în marșuri), urlând în somn de groază, deznădăjduit ca un câine: „Mamă!... mamă!...”

Peste câteva zile, în comunicatul oficial e totuși o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roșu, făcând prizonieri, capturând mitraliere și material. Știam că pe acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arăt lui Orișan bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea ispravă. El surâde, cu îndoială. Peste alte câteva zile însă, un rănit, abia sosit, îmi întărește presupunerea. Dorind să se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiție de general napoleonian, și simțind mai ales că ar putea muri, inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda unui batalion, e gata să cucerească Muntele Roșu. După oarecare codeală, oferta a fost acceptată și căpitanul Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda... împrumutată. A doua zi, însă, muntele a fost din nou pierdut... Acum căpitanul Corabu a primit... ordin să-l cucerească iarăși. Mă întreb, cu gândul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastră să i se dea acestui ofițer o comandă mai importantă.

Când Orișan e mai bine, ieșim să mâncăm la un birt din oraș, unde cunoaștem două doamne tinere foarte frumoase și distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să evităm pe unchiul lor, un domn bătrân cu nas aprig și mustața mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stând de vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendez-vous cu ele și plecăm repede, căci ni se spune că la spitalul din G. a fost adus Niculae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu mașina Iorgu, bărbatul Anișoarei, care e „voluntar” la corpul de armată. Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, dacă au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai să puie un automobil la dispoziția cartierului, iar ei, atașați pe lângă automobil, capătă numele de „voluntari”.) Pentru ofițeri însă acest lucru nu e admis și deci formula de rămânere trebuie să fie alta, sau altele.

Spitalul tip „Regele Carol I” e în marginea șoselei și are în față o grădină de flori, cultivată de medicul-șef, un burlac filozof în felul lui, depărtat de oameni care-i vindecă pe toți, cu condiția să-l lase în pace, în singurătatea lui din mijlocul câmpului. Niculae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul bandajat și acoperit cu pătura până la gât. Nu-i vine să creadă parcă, văzându-ne, și, deși trebuie să aibă febră, zâmbește. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma țigările pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin înfundate vor rămâne multă vreme nedestupate, dar își plimbă privirea după gesturile noastre și surâde cu ochii, cinstit și sfios ca un câine al pământului.

— Ești rănit rău la cap, Zamfire?

Clatină din cap negând și pe urmă ridică ușor cuvertura și ne arată picioarele bandajate ca niște copii înfășați. Unul e retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei. Zâmbește cald.

Cred că am devenit palid ca un mort și mă clatin. Orișan a încremenit și el. Niculae Zamfir, cu pătura ridicată, surâde mereu, absent și bun, ca o icoană care nu știe cât a fost de sluțită de sulițe.

N-aveam ce mai spune... Tăcem așa îndelung și pe urmă plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim.

Pe drum Orișan mă întreabă cu gând inspirat:

— Te mai gândești la revoluție?

— Nu, ca starețul Zossima al lui Dostoievski, mă închin, și eu, în fața „nenorocirii care va veni”.

Plecarea mea la București este inevitabilă. Parcă se apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele că sâmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în câmp, pe o linie de garaj; gaura e în întuneric de frica zepelinurilor... Iar când vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zăbranic de doliu, iar casele de piatră cenușie. Nicăieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e copleșitoare.

M-a așteptat cu o serie de demonstrații care altădată m-ar fi înnebunit de emoție și plăcere. Casa e toată luminată (cu storurile căptușite bine, firește, ca să nu se vadă afară) ca pentru sărbătoarea de Paști, masa e albă, sclipitoare de cristaluri și flori, vinul rar. E o intenție de supeu în doi, ca într-o „cameră separată” de restaurant de petreceri. Îmi e imposibil să nu fac socoteala că aș putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur și încă fără obligația de a surâde.

Mă sărută cu exces, nu vrea să mă lase să mă dezbrac, îmi scoate ea însăși mantaua...

Simt că un singur lucru m-ar fi ispitit aci... și poate mi-ar fi iluminat indiferența. Patul mare alb, camera de baie cu majolică albă și oglinzile aburitoare. Să am asta, murdar și pătruns de frig, după un marș ca acel de la Bărcut, ar fi în mine o dospire de recunoștință și voie bună, care s-ar revărsa poate și asupra acestei femei. Dar la spital făceam baie în fiecare zi, iar rufăria de pe mine e curată.

— Mama (nu spunea niciodată: mama, pur și simplu) nu mi-a spus nimic că ești rănit (e grav? ah... Dumnezeule!). Vezi, asta nu înțeleg, frate, să fie supărată pe mine, dar chiar dacă nu vorbim... putea să-mi trimită vorbă prin cineva... Te-a durut rău?... Mă întreb, fără să-mi pot reține surâsul dinăuntru, ironic: „Ar fi murit de durere femeia asta, dacă aș fi fost ucis?”

Parcă nu știe ce poteci de moarte am în suflet, și tăcerea mea o face să vorbească încontinuu, ca un orator care nu mai poate încheia, și se avântă inutil, după asociația întâmplătoare a frazelor. Îmi taie, cu prea multe gesturi, friptura în farfurie. Și cum se cunoaște că a îmbătrânit. Nu simte că, așa, destul de trupeșă cum a devenit, nu mai prind anumite grații. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parcă demodat și nefolositor, ca acele tranșee puerile din munții graniței.

Evit cât mai mult dormitorul, deși albul de olandă al cearșafurilor tot mă cheamă. O clipă, căldura trupului ei molatic lângă al meu îmi toropește trupul și îmi activează gândurile, dar pe o masă joasă e o fotografie mare, a mea. A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridiculă, condamnată infam să asiste la frământarea trupurilor lor, când eu eram la Cohalm?...

Și totuși îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare... Dar dacă nu e adevărat că mă înșală? dacă din nou am acceptat o serie greșită de asociații?

Dacă e o simplă coincidență, ca, de pildă, atunci când am întâlnit pe colonel, ca atâtea în viață?

Dar nu, sunt obosit și mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată.

Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fără chef, ea are inspirația nefericită să facă singură demersurile îmbrățișării... Prin cămășuța fină, așa cum stă în genunchi, aplecată deasupra mea, sânii îi atârnă ca două pungi și pântecul a început parcă să se îngroașe. Chiar după ce m-am însurat, prietenii mă îmbiau la petreceri cu cocote, dar și când izbuteau să mă convingă, și oricât erau de frumoase, aveam impresia că mă culc cu manechine de cârpă, fără acea căldură tainică animală, care, când ți-e scumpă, te înduioșează și te deznădăjduiește în nebunia unei totale îmbrățișări. Nevasta mea e albă și cu preziceri de grăsime, iar eu aș vrea în clipa asta să simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele și să descopăr colțuri noi într-un trup de țigăncușă subțire și cu mușchi nervoși. Aș putea-o avea cu alte zece monede de aur și fără obositoare obligații de a minți tandru.

A doua zi a fost năvală de cunoscuți... Fraze goale de conținut, stupidități fără legături de rudenie cu realitatea.

În corespondență am dat și peste o scrisoare anonimă...

"Domnule, pe când d-ta lupți pentru patrie (?) nevasta d-tale te înșală ca o târfă cu un individ Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine.

Îi poți găsi oricând între 6-9 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Căci poate că acum n-o avea nerușinarea să-l aducă tot la d-ta acasă."

Ce n-aș fi dat altă dată pentru ca să am certitudinea că mă înșală. Cum așteptam la pândă, cu fruntea arsă și pumnii crispați!

Acum, când vine, îi arăt scrisoarea zâmbind. Un moment devine palidă, mă examinează alarmată și bănuitoare, însă când mă vede liniștit, socoate că nu cred.

— E o murdărie... Știi că toți ne invidiază. Ah, lumea asta rea... Uite ce calomnii mai născocește. Dacă ar fi să te iei după toți... Poftim, să fii fost tu mai bănuitor acum... Ah, mi-e o silă de oameni... Nu mai poți ieși... Firește, am fost de câteva ori în oraș, nu singură: cu Anișoara, cu Iorgu, și a venit cu noi și Grigoriade. Am fost la teatru și pe urmă la restaurant. Ah, și dintr-atâta...

Vorbește mult, platitudini încălecate, asociate la întâmplare, și zâmbetul meu binevoitor o încurajează...

— Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?

Parcă i-a despicat cineva țeasta în două. Altă avalanșă de întrebări gemute, de protestări scâncite.

Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta... că aș fi fost închis din cauza ei, pentru crimă:

— "Vezi, aia blondă de colo...? nu... ailaltă mai grasă puțin, de la masa cu cei doi domni și două doamne...

— Ei?

— E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ți mai aduci aminte...?

— A... pentru asta? Ce-a găsit la ea, dragă? să ucidă pentru ea... nu mai putea găsi alta la fel?" A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung și m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanța. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.