Întâia noapte de război

Timp de o oră e în tabără o învălmășeală de neînchipuit. Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo până colo, înjură, strigă, aruncă efectele de tot soiul în brațele oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că nimeni nu va fi gata la ora ordonată. O parte din oameni s-au aliniat pe companii în fața bordeielor și primesc, răcniți pe nume de gradați, bocanci. Unii încearcă o veselie străpezită, la care alții surâd ca niște bolnavi. Gândul că la ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuși vor trece, așa cum au trecut de atâtea ori în viața mea, cum au trecut când așteptam într-o gară, când așteptam la birou, cum aștepți după-amiaza o vizită, mă sfârșește ca o febră uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărțile de citire, împotriva unor tranșee înțesate de armată dușmană, că voi fi sub baraje de artilerie, mă uluiește, pare scris de o mână nevăzută.

De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărțile de citire s-au oprit la pagina de la 77 și acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidențe ciudate, mari cât un orizont.

Ofițerii sunt toți mult mai tăcuți decât trupa. Căpitanul Floroiu, mic, blond, cu fața lui îmbătrânită înainte de vreme, mă îndeamnă să las oamenii în grija plutonierilor și să-mi fac bagajele.

Mi se pare o enormitate, ceva absolut fără sens.

Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar după primele cinci minute de luptă, voi mai fi oare în viață?

— Nu se știe, cine are zile scapă.

— Domnule căpitan, voi scăpa la opt și cinci, la nouă, voi trăi poate până la ora zece diseară...Dar crezi că vom mai vedea noi soarele de mâine?

Tace înfiorat de gânduri și, pe urmă:

— Scrie vreo scrisoare, și își urmează ața gândului din el.

Cui să scriu? Toți ai mei s-au depărtat în clipa asta, efectiv, la zecile și sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea niciodată, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care știu că există totuși.

Îmi arde întreg corpul, e un neastâmpăr al trupului care contrastează cu liniștea și egalitatea imensă a gândurilor mele. Nu mai pot sta în loc, bănuind că diseară nu vom putea fi gata. Mă voi duce și-acasă, în odăița mea, căci, deși sunt înfrigurat și grăbit, n-am ce face.

În fața casei, Ioana cu cei doi copilași ai ei s-au rânduit ca la intrarea în biserică, iar micuții îmi strigă cu mânuțele căzute jos, cu glas înlăcrimat:

— Să trăiți, domnule...

Încremenesc: „Să trăiesc?” Ce sens de început de veac are vorba asta acum...?

Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze? Le dau bani și ei îmi sărută mâna, aci în munte, în asfințitul soarelui de vară. Niciodată n-am acceptat dovezi de acestea de respect și prietenie. M-au jignit, dar acum îi strâng la piept pe copiii aceștia, ca pe niște pui de pasăre.

— Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de seamă!

— Am și încărcat lada, don sublocotenent.

S-a iscat parcă, străin de mine, un fluid care îmi ia înainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de pași, dincolo, la ei nici un semn. E tot duminică și după-amiază goală și leneșă care stă în loc.

— ... dar au mai rămas lucruri...Ce facem cu ele?

— Lasă-le Ioanei aici.

— Nu puneți bocancii? Cum o să rămâneți așa?

Sunt îmbrăcat în aceeași bluză ușoară, pantaloni de raitcort și ghete de șevro subțire, cu moletiere.

Cum am fost ieri la Câmpulung.

— Nu, Dumitre, rămân așa. Până la ora zece e destul și așa... Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Câmpulung, să am o explicație cu nevastă-mea. Risc cel mult să fiu împușcat... Tot voi muri la noapte...

Ce să-mi explice? Ce importanță mai au pentru mine lămuririle ei? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă numai văzut și înțeles de mine, nu și simțit, așa cum anestezia locală te lasă să vezi toată operația, să simți izbitura și tăietura bisturiului, dar să nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii și deznădejdi, cu permise și aniversări, care era și lumea mea, m-am desprins odată cu camarazii mei — ca pe un vas nevăzut. De câteva zeci de minute, o parte dintre noi suntem morți, efectiv în starea unor condamnați cărora li s-a respins cererea de grațiere, în ajun.

Acum oamenii de aici, blestemații în uniformă, îmi sunt singurii aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele.

Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, și o altă problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum, pentru că aveam un motiv și o scuză: căutam o verificare și o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă și deci nici o putință de realizare sufletească. O asemenea carență, de nereparat, ar fi fost și o descalificare. Conștiința mea îmi permitea aseară să ucid, să mă judec deasupra legilor, pentru că nu aveam să-mi reproșez, în sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite lașitatea de a evita un pericol, pe care soldații cei mulți nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza — și am încercat-o — decât într-o dragoste absolută. M-am înșelat o dată, aș mai putea încă încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la început chiar, față de femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.

Mă grăbesc spre magazia de armament să număr cartușele, dar e de prisos, căci debandada e din cale afară de mare. Impresia asta de improvizat îmi dă o neliniște de panică. Alerg fără rost în toate părțile, în bâlciul ăsta de oameni, care diseară vor juca, fiecare în parte, tragedia pe care era s-o joc doar eu aseară.

Doi soldați de la aprovizionare umblă, de colo până colo, pe cărăruie, cu câte un sfert de bou pe umeri.

— Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta?

Râd galben.

— Cine mai vrea să mănânce, mă?... Cine o să aibă chef de mâncare mâine, chiar dintre cei ce vor mai trăi?

— Dom sublocotenent, dar ce să facem cu ea?

— Aruncați-o.

Se întunecă înfiripat și timpul trece fără ca nimeni și nimic să-l poată opri. Îmi ard buzele.

În odăița popotei, comandantul companiei, cu ceilalți doi ofițeri de la companie, iau ca gustare chiftele prăjite (gătite, în gândul celui ce le-a frământat acum o oră, pentru altfel de oameni și altă seară) și câte un pahar de vin.

— Ia și dumneata ceva...mai prindem nițică inimă. Și... cine știe ce se mai întâmplă diseară.

Nu simt nici o nevoie, nici o dorință, și orice încercare, fie și de a mânca numai, ar strica plinul unui cerc.

— Cât e ceasul?

Și întrebarea halucinantă, acum, parcă picură în suflet.

— Șase fără cinci. Mai sunt cinci minute.

— La companie.

Încep șuierături, oamenii se încolonează cu zgomot de bidoane, arme și lopeți. Încă mai sunt strigăte: „Niculae Fira...Niculae Fira...vino de ia mantaua lui domn plotonier major”. Înserarea abate și pe cei care mai făceau glume. Coborâm șchiopătând pe alt drum, un drum de bolovani, decât cel străbătut de mine aseară. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Jos ne așteaptă celălalt batalion, gata încolonat. Sunt peste toată valea, în înserare, numai grămezi și siluete mute de soldați, ca o turmă cenușie.

Mă cheamă colonelul, care a rămas comandant titular al regimentului. Caută să-și stăpânească dezarticularea, prin formule reglementare. Sunt de față și cea mai mare parte din ofițeri.

— Va să zică ești vârful avangărzii? Auz că te cunoști cu comandantul companiei din vamă. Uite ce faci.

Mi se pare de necrezut că mie mi se spune asta.

— ... Trimiți doi oameni ca să se apropie de bara vărgată... grănicerul nostru va cere foc finanțului ungur. În clipa aceea, cei doi oameni sar la el și îi pun baionetele în dreptul gâtului, strigându-i să tacă. Dacă țipă, îl străpung.

— Dar dacă...

— Taci. Locotenentul locuiește la vamă? nu? Cu patru oameni pătrunzi la el, cu armele întinse, și-i explici că s-a declarat războiul, că nu-i facem nimic dacă se predă. Ceilalți oameni năvălesc în cazarmă, apoi. Și, către căpitanul Floroiu: Dumneata, firește, vii imediat după el și înconjuri cazarma.

Pornim. Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot. Ajung în șoseaua cea mare, cu regimentul după mine, și mă opresc. Un ofițer de legătură îmi spune că s-a contramandat ordinul, că va trece înainte regimentul XR, vecin de brigadă.

Încerc să pun orânduială între oamenii care se grămădesc unii într-alții.

— Cum te cheamă, băiete?

Mormăie ceva zdruncinat, de neînțeles.

— Dar tu cine ești...? în ce grupă ești?

— Nu... nu... eu... să...

Au trupuri de găini, moi. Îi mișc cu mâna din loc în loc și rămân unde îi pun, sleiți. Dealtminteri și vocile ofițerilor parcă șchioapătă. În jurul nostru, dincolo de cei cinci pași până unde vedem, cine știe ce prăpăstii de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, atât de neagră că nu se poate deosebi nici o siluetă măcar. N-or fi început alții lupta? Dac-au pornit în același timp cu noi, și ei, din întuneric?

Sunt fericit că nu mai atac cel dintâi și mă trântesc jos în iarba caldă încă de soare.

Mă gândesc la măcelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfărâmate de paturi de armă, trupuri străpunse și prăbușite sub picioarele celor care vin din urmă. Facle și urlete. Explozii de obuze care să doboare rânduri întregi. Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâșia trupul. Și un gând stăruie, plutind peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi? glonț... baionetă sau explozie de obuz?

„XX înainte...!” E o poruncă venită din om în om. Ridic oamenii ca pe bolnavi și pornim pe șoseaua care nu se mai vede albă. Singura apărare în noapte îmi sunt tovarășii, suntem ca niște călători atacați de lupi și trebuie să ne apărăm spate în spate, căci oriunde, de jur împrejur, e moartea de fier și gloanțe. În clipa asta încă, putem fi surprinși. Regulamentul cere patrule la câteva sute de metri pe dreapta și pe stânga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg și îi zgudui, trimițându-i în noapte, dar nu se duc, sleiți, decât trei pași și continuă să meargă apoi târât, alături de noi. Renunț...Fie ce-o fi.

Într-un tablou străin, în golul minții, văd în clipa asta limpede și departe de ai mei pe nevastă-mea, amantul ei, dar n-am timp să mă opresc, să-l fixez, ca să privesc. Bucuriile și minciunile lor sunt puerile față de oamenii aceștia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, alții mâine, poimâine, săptămâna viitoare. Dintr-o dată, din noaptea dinaintea noastră, unde e viață și mișcare cu oameni, din care noi nu vedem și nu știm nimic, ca o solie dintr-un gol, din bezna unei odăi întunecate, s-aude o răpăială de focuri plesnite de armă. E singură în tot cuprinsul lumii. E originară ca întâiul om pe pământ și nu o voi uita până la sfârșitul vieții, niciodată. Parcă o morișcă mare, de Moși, s-a învârtit repede, dar sunetul, mă întreb, la ce corespunde în noapte, acolo, cine a tras, cine a căzut?

Zarurile au fost aruncate.

Compania și, bănuiesc, tot regimentul s-a întors răsucit în loc, de spaimă, și oamenii sunt gata de fugă. Urlu scos din minți la gândul goanei nebune, care ar fi mai rea ca moartea: „Pe loc, stați pe loc!”

Se opresc toți, sfârșiți, căci nu au voința să fugă și după câteva clipe reluăm marșul, târât ca după mort.

Identific, după dâmb și după ocolul șoselei, locul unde suntem. Fac socoteala aproximativă și găsesc că avangarda regimentului XR a trecut sigur dincolo de vamă. Așadar, evenimentul s-a consumat. Întâmplarea de vorbe și cărți a devenit piatră, stofă, aramă, o noapte anume. Am trecut dincolo, peste linia punctată, pe care am desenat-o zece ani în școală.

— Uitați... uitați...

Dinainte vine între două santinele, cu armele îndreptate spre el, un prizonier (nu mai încape îndoială). E plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum după pantalonii de dril alb.

Iată deci întâiul prizonier în acest război la care iau parte. Oamenii și-au mai revenit puțin. Seara de cenușă oarbă a devenit întuneric străveziu. Trecem și noi prin vamă. Bara e ruptă, jos lângă ea e un mort. Un rănit e sprijinit pe genunchi de către un soldat.

— Ce-a fost, camarade? întreb în treacăt.

— O luptă scurtă... domnul colonel P.B. e rănit de moarte. Uite-l.

Aflu ceva mai târziu că, în momentul când a fost somată, santinela ungurească a țipat, locotenentul Sigismund Lajos a ieșit în prag, a tras cu revolverul în direcția grupului, așa, în noapte, și glonțul lui a nimerit în cap pe colonel, care venise în fruntea avangărzii. Pe urmă, după un schimb de focuri, ungurii au fugit cu toții. Asta exista adineauri în noaptea neagră și noi nu vedeam nimic, ca și când n-ar fi fost așa: cum nu văd nimic, de pildă, vizitatorii într-un simplu parc comunal. Mi se comunică din urmă că regimentul XR a luat-o la dreapta, că nu mai am pe nimeni înaintea mea, de parcă s-ar fi dat la o parte o perdea, și deci să mă desfășor în avangardă. E o imposibilitate. Iau o distanță la o sută, două de metri înaintea companiei, dar patrulele nu se duc la mai mult de zece pași de mine.

Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în fața mea cu o șosea, cu garduri, cu întuneric și cu moartea plutind în toate.

Avem de la începutul serii toți baionetele la armă și formația de luptă.

Ordinul e să cercetăm tot ce întâlnim în cale. Mergem destul de încet, dibuit, și cei din fața mea sunt ca umbre închegate din întuneric. Ne așteptăm la un atac scurt, prin surprindere.

Întâlnim după un timp o casă pe stânga... are curte, cu gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din față să sară peste gardul înalt, dar nu se mișcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcându-mă în sabie, și atunci vin și ei după mine. În casa cu două odăi, în dreapta și în stânga, sunt aprinse zeci de lumânări ca la mort și o româncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-șase copii stau lungiți pe jos. Îi întreb dacă au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumânări în buzunar și pornim mai departe. Ordin din urmă vine să căutăm o călăuză.

Iată altă casă. E moartă și ghemuită în întuneric toată. Batem în poartă. O femeie ne lămurește că au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lăsând în grabă, în bătătură, tot ce-au avut.

Pe prispă e o arătare de om.

— E bărbatul dumitale?

— Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat.

— Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză.

E cu pantaloni albi, cu cămașă aspră, țăran de ai noștri, și opunerea lui deznădăjduită nici nu ne întârzie măcar. Îl luăm și pornim înainte.

Întunericul s-a făcut mai omenesc. Mă uit la ceas, e aproape zece seara. Așadar, au trecut cele două ore — așa au fost — și suprapuse imaginii mele dinainte sunt surprinzătoare prin golul lor.

Un pod, despre care știm că e minat. Ne oprim. Ordin din urmă iar, să treacă o grupă neapărat și fără întârziere. Oamenii șovăie, firește...

— Bine, atunci trec eu.

— Trec și eu, dom sublocotenent.

E ordonanța mea...

— Și eu.

E caporalul Nicolae Zamfir.

Trecem toți și nu se întâmplă nimic (tocmai a doua zi a sărit, sub o căruță).

O pădure mijită, mai mult ghicită, de o parte și de alta a drumului, ne dă un soi de atenție crispată, dar după ce trecem de ea și ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele înfipte în întuneric, priveliștea se deschide larg de tot, imensă, fantastică, de parcă suntem în pragul altei lumi. Totul coboară ca înspre o vale dulce și vederea e înlesnită de zecile de focuri uriașe care ard pretutindeni. Cât ajungi cu ochii, case ard cu vâlvătăi care luminează ca niște înalte torțe. Ținutul Branului întreg, înconjurat de munți, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci care nu pot fugi de îmbrățișarea focului. Sublocotenentul Orișan vine din urmă să privească și el ridicarea și căderea flăcărilor, care înalță și coboară cerul. Ard și numeroase șire de paie, anume, se vede, ca să le lumineze lor — celor ascunși în întuneric, așezați cine știe cum — venirea noastră. Voi pricepe mai târziu că întunericul e de neîndurat în război, pentru toată lumea. Oamenii s-au mai dezghețat. Frumusețea priveliștii și gândul că, oricum, moartea nu vine din întuneric, de la doi pași, ca ăl necurat, că dușmanul e abia jos în vale, că nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e definitivă, ne mai liniștește puțin. Pornim cu mai mult curaj, mai repede la vale, pe șoseaua de acum albă.

Dar când ne apropiem de Bran, vedem cu spaimă că înspre noi înaintează, plutind larg, un vultur uriaș de foc, pe care nu-l poți privi, ca pe discul soarelui. Batalionul întreg s-a trântit îngrozit în șanțurile șoselei și așteaptă sfârșitul lumii. Că s-a speriat e din pricină că la regiment nimeni nu ne-a arătat ce e o rachetă, iar că s-a trântit în șanț a fost mișcarea cea mai indicată.

Începe o răpăială de focuri care crește și descrește, ca și când ar fi pe un portativ în spațiu.

Înaintăm iar, când iată că pe șosea apar în lămurirea focului siluete omenești. În asemenea împrejurări toate siluetele sunt de dușmani. Ne apropiem și vedem totuși că sunt soldați din regimentul XR, care a pătruns în Bran ocolind și dă o luptă de stradă. Ne oprim în lumina ca ziua, chiar în marginea târgului. Sunt atât de prins de belșugul de vederi și de senzații dinafară, că nu am timp să-mi mai simt sufletul. Acum știu cum va fi. Mă uit la ceas, e miezul nopții. Răpăiala de focuri amuțește din când în când, pe urmă crește, dar nu se coboară niciodată de tot, ci urcă și scade capricios ca țâșnirea și jocul apei din avuzul în soare. Trage cineva din noapte în noi și aud primele gloanțe trecându-mi pe la ureche. Sunt ei, întâia dată de față. Voi ști mai târziu că toate gloanțele, mieunând, trec pe la ureche. Oamenii se aruncă disperați în șanțurile șoselei. Vâră numai capetele sub podețele din dreptul caselor, lăsând trupurile afară, ca niște struți. Îi strig pe nume pe câțiva din ei, dar e de prisos. Rămân în picioare pe șosea ca să le arăt că nu e nimic, cum gustă părinții din doctorie, ca să încurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate și fac o sforțare, căptușită. Gloanțele, e drept, vin rare, și lovesc rupând din copaci, în praful din șosea, în gardul caselor vechi care plesnește rupându-se zgomotos.

Din urmă vine pe lângă oameni căpitanul. Îl văd parcă acum din nou. E mic ca o fetiță, cu mustața plină tunsă scurt, îmbătrânit de timpuriu.

— Ce facem?

— Așteptăm ordine noi, de la brigadier.

Coboară spre noi pe șosea, din târg, un grup. Gloanțe puține, numărând parcă rar și piuit, vin înspre noi, mușcând scurt din gard și din praful șoselei. Știu atât de bine că voi muri în noaptea asta, încât mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Găsesc chiar că n-ar fi deloc mai dezagreabilă moartea aci, decât în flăcări.

Căci, iată, se aude o detunătură puternică, dar parcă nu în raport cu erupția de lumină și fărâmături negre, pe care o produce.

— Au aruncat podul, cu ai noștri, în aer, Gheorghidiule. Mă duc înapoi să văd se facem.

Încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vârâte sub podețe. Când, în sfârșit, au văzut cât de greu nimeresc gloanțele, și-au mai venit în fire.

Din târg, se aude acum un tropot ca de escadroane în galop pe șosea, înspre noi. Oamenii mei au sărit șanțul șoselei și întorcându-se ca într-o arie, au început fuga. Sar în mijlocul lor, strig pe nume pe gradați, pe cei pe care-i am în față și, scurt, cu răsuflarea suspendată, se opresc. Coboară iar în șanț, cu baionetele întinse alături.

Rămân singur în picioare și aștept să văd ce vine.

Știu acum că s-a apropiat, ca de fier nevăzut, clipa definitivă.

Coboară spre noi, alergând, zeci și zeci de oameni, cât e de largă șoseaua. Lumina flăcărilor e atât de albă, încât îi recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sunt ai noștri. Întind brațele ca o barieră.

— Stați... ce e cu voi?

Gâfâie zbuciumat, vorbesc fără să privească:

— Ne-au prăpădit... ordin de retragere.

Am înghețat... e întâiul moment de groază acută pe care-l am și răspund sâcâit, uscat, grăbit:

— Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznădăjduit: Plutonul întâi ocupă șoseaua.

Oamenii mei sunt la comandă, în mijlocul șoselei.

Și către grămada de zeci de fugari:

— Intrați în curtea asta.

Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exercițiu siluitor. Intră ca o turmă în ograda gospodărească, unde, dealtfel, sunt adăpostiți de casă.

Alt tropot pe șosea... alt grup, mai mare încă, vine din târg.

Oamenii mei strigă acum singuri, încălziți, când văd că sunt alții mai slabi de înger ca ei:

— În curte...în curte, pe dreapta.

Al treilea grup, o companie întreagă cu ofițerii ei, vine fugind îngrozită:

— Loc, faceți loc!

Ies înainte, răcnind, cu sabia întinsă:

— Stați!

Dar nu vor să asculte, zbiară numai:

— E retragere... suntem cu domnul căpitan.

Și s-au oprit în așteptare, cum pândește un om care vrea să scoboare, pe scara unei trăsuri. Îmi arată pe căpitan.

— Domnule căpitan, unde plecați?

— E retragere... ne-au prăpădit batalioanele. Și îmi spune cu ce companie e.

Cu vocea palidă, înălbit de această idee a fugii, îl lămuresc scurt:

— Nu e nici un ordin de retragere...intrați în curtea asta, și le arăt o curte pe stânga.

— Trebuie să trec.

Urlu către ai mei:

— Niculae Marin, băgați baioneta în cine vrea să treacă de voi.

Înmuiat, căpitanul intră cu compania în curte, după casă.

Iar se face liniște. Din urmă nici un ordin, dar vine căpitanul meu, căruia îi explic situația regimentului vecin.

— Noi nu intervenim?

— Mi se pare că nu.

Simt o bucurie de scurt zbor, ca și când nu mai sunt scos la lecție când nu știu nimic, de un profesor rău:

— Așteptăm aci?

— Ce vrei să facem?

Vine din urmă și sublocotenentul Orișan, ca să vadă ce e. Gloanțele s-au rărit acum și mai mult, răpăiala de focuri a devenit scăzută ca o cicăleală.

Orișan are obsesii tactice:

— De ce nu intervenim?

— Nu știu.

— Domnule căpitan, văd că și artileria noastră e inactivă ca și a lor.

— E luptă de stradă... Ce să caute artileria?

— Să tragă în rezerve... în noi.

— Las-o mai bine așa.

— Ascultă, Gheorghidiule, hai noi în târg, să vedem ce e. Hai până la pod.

— Haide...

Căpitanul ne întreabă, nemulțumit:

— Ce să căutați acolo?

— Să vedem ce e.

Apăsarea asta, de a nu cunoaște ceea ce se întâmplă înainte, știu acum că e, în război, pentru unii de neîndurat, așa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea dacă sunt înșelat sau nu.

Casele cu curți mari sunt înspre marginea asta, mai aproape de felul românesc, dar au în față garduri înalte. Am luat călăuza cu noi și mergem înainte. Mai vin din sus răniți și oameni care au părăsit lupta, iscând, în lumina focului, forme dedublate.

Dintr-o curte suntem chemați.

— Cine sunteți?

— Din XX... dar dumneavoastră?

— Comandantul lui XR... Care-i situația?

— XX e încolonat pe șosea... două companii ale dumneavoastră sunt înapoi într-o curte.

— Faceți-le rezerve, întărește Orișan.

Suntem acum de-a binelea în târg și lumina a coborât.

La o mică răspântie, în fața unei brutării, pare-se cu masa goală de pâine în afară, câteva umbre... Încremenim pe loc.

— Cine-i? Stai!

Nici un răspuns, umbrele au dispărut.

— Gheorghidiule, revolverul tău e încărcat? că eu n-am nici un cartuș.

Revolverul meu... Îmi vine în minte toată întâmplarea de la Câmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav că a delirat. Caut în buzunar și nu găsesc nimic.

— Nu-l am, cred că l-am pierdut.

Și ne întoarcem la ai noștri.

Au scăzut focurile mari și impresia e poate din cauză că și lupta s-a domolit. Găsesc un grup întreg de ofițeri din XX, veniți dinapoi. Sunt toți cu sufletele îndoite.

— Cine ar fi crezut? aruncă unul și toți tac gândind la fel abătut.

Mai discutaserăm între noi la popotă și eu fusesem în discuție ceea ce se numea pe atunci un „antiintervenționist”. Pesimismul meu e și mai greu acum, iar purtarea mea în astă-noapte, destul de desprinsă, îmi dă un fel de obiectivitate, parcă științifică, atunci când spun:

— Am impresia că mâine vom lupta în jurul Rucărului.

Căpitanul micuț și prea gânditor întreabă cu teamă:

— Crezi că ne vor ataca?

— Socot că da... Azi au fost surprinși, dar dacă primesc întăriri, nu văd de ce nu ne-ar ataca.

Ofițerii mă aprobă cu privirile grele și obosite, cu gândurile aiurea.

Noaptea scurtă de vară e pe sfârșite. Focurile s-au stins târziu, ca după o serbare de noapte, și acum întunericul se strânge, fără să se facă opac.

— Cum vom putea sta mâine așa pe șosea? Ce facem?

— Hai la compănii și om vedea.

Oamenii mă întreabă și ei ce facem. Suntem neliniștiți, căci dacă ne apucă ziua, așa încolonați pe șoseaua albă, suntem pradă sigură mitralierelor. În târg e aproape liniște și liniștea asta, când știm că toți ochii sunt deschiși ca ai șerpilor în umbră, că și ceilalți așteaptă poate, ca și noi, e mai grozavă ca lupta.

Începe să se alburească întunericul care-și pierduse toată puterea. Acum oamenii, cenușii și ei, nu se mai disting deloc.

Sosește din urmă colonelul, greoi și masiv.

— Gheorghidiule, vino cu oamenii după mine.

Vrea să sară gardul unei grădini, dar gardul se prăbușește sub greutatea lui. O iau la fugă după el, și oamenii după mine, peste răsaduri de varză albăstrie și de morcovi. Ghetele subțiri de șevro se încalță cu pământ ca niște galoși. Om de cincizeci de ani, colonelul aleargă cu pașii mari, care fac să sară pământul fărâmițos în dreapta și în stânga. Mă întreb în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. Toată priveliștea cu linii subțiri, desenate ca în estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înțeleg că vom înconjura târgul ca să dăm un „atac de flanc”. Călcăm prin albia unui pârâu până la genunchi, dar nu simt nici urmă de umezeală. Îmi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeală. Intrăm într-o livadă și după ce am alergat prin ea, începem urcușul unei coaste. Înțeleg și mă îngrozesc. Stă deasupra noastră, ca o cetate de sute de metri înaltă, prăpăstioasă, Măgura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu în fugă, târând după noi coloana care și-a pierdut, peste garduri și pârâu, forma.

Ne-au văzut și începe miorlăitul lung al gloanțelor. Aud în urmă vaiete: primii căzuți... Mă emoționează abstract ca un număr etichetat de muzeu. „Primii răniți în acest război.”

Gâfâi, îmi arde gura... Mă abat, tot din fugă, și culeg din merele scuturate, cine știe, trântite de gloanțele care lovesc în trunchi.

Îi văd acum pe cei de sus ca pe parapetele și balustradele unui castel medieval, dar alergăm mereu urcând spre ei, toți după colonel, de parcă ne-am ține de mână.

Ajungem într-o parte unde peretele e atât de drept și înalt, că nu mai pot trage nici ei. Comunicăm în urmă: „Regimentul se adună în unghiul mort”.

Iată-ne pe toți, mai mult îngrămădiți, ca într-un repaos tihnit în livadă. A răsărit soarele peste câmpul de luptă. Deasupra noastră e peretele Măgurii cu stâncile lui, dar înapoia noastră spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou istoric vin din țară, paralele, coloane de soldați. Pe șosea și peste livezi. Vine și artilerie, vin și căruțe. Acum trage pe deasupra capetelor noastre artileria austriacă. Numai două tunuri, care ajung însă departe înapoi, spre vamă, și lovesc pare-se în plin. E uimitoare această punere cu mâna, acest braț nevăzut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre, care cade acolo, poate la opt-nouă kilometri, precis ca un pumn.

Ziua aceasta, pe care n-o mai așteptam, e altfel pentru mine. Parcă sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie să simtă morții când străbat livezile și plaiurile văzduhului. E parcă mai ușoară lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu toții. Sunt sigur că o să mor, dar prefer să-mi aleg singur moartea. Acum înțeleg de ce întotdeauna condamnații au avut preferințe între cap tăiat, spânzurătoare, împușcare. Am și eu acum preferințe. Vreau să provoc admirația sfioasă a camarazilor, singurii care există acum real pentru mine, căci tot restul lumii e numai teoretic. Așa cum cei care mergeau la ghilotină preferau, în loc să urle de durere, să ia atitudini. I-am văzut pe camarazii mei ce sensibili sunt și voi continua. Mă gândesc în treacăt că mâine seară cei de acasă ar putea afla, din ziare, că m-am purtat uluitor, așa cum mă gândeam uneori înainte de război (vis de băiat care vrea să se facă mare actor), dar acum, și admirația, și ura lor îmi sunt șterse, indiferente.

Declasații în societate, sau chiar numai cei ocoliți într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolați, de nedreptățiți, care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtășesc destinul meu și a trebuit un neînchipuit concurs de întâmplări ca să fim toți aci, care suntem, adunați pe fire deosebite, în clipa hotărâtoare.

Stăm aproape două ore așa. E răcoritor ce sentiment de încredere îți dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întâiul caz, un sinucigaș, în al doilea un ucis, și încerci toate sentimentele celui asasinat.

V-ați întrebat, dealtfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are intenția să se sinucidă, dacă în aceeași clipă cineva ar voi să-l asasineze?

Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri și dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm.

Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mănâncă mere.

— Gheorghidiule, cum o fi țara asta, când nu e război?

Ar fi simplu să ți-o imaginezi fără soldați, dar ei fac azi esența acestui peisaj, încât nu-l poți gândi fără ei, cum nu poți gândi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure negre, golurile de topaz ale pășunilor și, ici-colo, vile verzi cu acoperișurile roșii de țiglă, care-ți dau impresia că ești în străinătate.

Colonelul, care își ștersese timp de două ceasuri chipiul și fruntea de nădușeală, stând în iarba măruntă ca la o partidă de odihnă, și în jurul căruia eram ca o turmă, hotărăște plecarea.

— Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecați întâi voi, Dolescule.

Maiorul Dolescu, care comandă batalionul II, măsoară speriat peretele.

— Nu pe aici, bre omule, luați-o mai la stânga, că e povârnișul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lângă peretele ăsta, unul după altul, și pe măsură ce ieșiți în bătaia focurilor, vă desfășurați.

Peste vreun sfert de oră, răpăiala vie de păcănituri ne arată că în clipa asta cei care au plecat au dinainte o priveliște pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o strângere de lumină și, cu toate că am mâncat câteva mere, buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumătate de ceas, colonelul se scoală și comanda n-are nimic militar în ea.

— Haideți.

Pornim după el. După vreo câteva sute de metri, la dreapta, povârnișul e atât de dulce, că poți urca alergând. Comanda se dă iar apropiat, ca o așezare la masă.

— În trăgători și ocolire la dreapta.

Risipiți pe urmă, începem urcușul.

Îi văd pe cei porniți înaintea noastră, adăpostiți după sfărâmături de stânci, trăgând mereu focuri, fără să ochească și fără să înțeleg, acum, în cine trag.

Mă miră, de asemeni, în prima clipă, că gloanțele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearșaf sfâșiat în lung.

Colonelul aleargă acum lângă mine.

— Hai repede, înainte, repede.

Alerg mai iute și reiau urlând:

— Înainte. Sunt la zece pași înaintea tuturor, strigând necontenit „înainte”. Cei de sus, care trag în noi, acum îi văd, sunt cățărați pe crestături de stâncă, așa ca vulturii într-o imitație de munte, în cușcă. Ajung în dreptul unui soldat cu fața culcată pe brațul drept, cu piciorul drept îndoit ușor de la genunchi. Și ca mine, toți oamenii îl privesc cu coada ochiului. Iată o mică tufă, cu câțiva oameni, între copăcei subțiri. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte despre războiul de la 1870 a unui ofițer german că oamenii, ca să evite atacul, se prefăceau răniți, morți, și că se ascundeau câte cinci-șase în dosul câte unui arbust, care n-ar fi putut adăposti nici unul măcar. Ocolesc în fugă, pe la ei.

— Ce e cu voi, aici?

Gem toți „suntem răniți”. Și sunt plini de sânge.

Oamenii mei mă ajung și se lungesc jos.

Colonelul a obosit, se înăbușă, cu obrazul văpaie.

— Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcușul ăsta... Lăsați-ne pe noi.

Gros și înalt, cu ochii albaștri și cu mustața plină, bălaie, i s-a înmuiat parcă și gura de nădușeală. Își rupe copcile de la guler:

— Mergeți înainte că vin și eu.

Urlu mereu: „înainte”. Știu bine că nu voi avea tăria să vâr sabia mea șubredă în nimeni, dar poate ajuns la baionetă, totul va trece într-o clipă. Va fi năucitor, va fi ca într-o viziune. Voi pieri ca pe eșafod. Unii dintre oameni se lasă în genunchi, alții se culcă.

Merg de-a-ndaratelea, îi strig pe nume pe care vor să stea:

— Coltu, înainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta!

Cei strigați încep și ei să urle: „înainte, înainte!” Merg așa de-a-ndaratelea, cu sabia scoasă, la șapte pași înaintea oamenilor, ca un șef de muzică militară la defilare. Ca o paranteză clipită, gândesc că asta nu e chiar „ploaie de gloanțe” și constat că din cauză că oamenii sunt unii culcați, alții în genunchi, ca și atâți în picioare, nu-ți poți da seama de pierderi.

Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastră. Au rămas pe loc, prinși pe colțuri de stâncă și de blocuri prăbușite.

Toată lumea urlă mereu: „înainte!” și am ajuns la douăzeci de pași de creastă, dar sunt mai mult cu spatele întors, chemând oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim prag. Căci văd deodată inși mulți privindu-mă speriați, urlându-mi:

— Culcat, culcat...

Mă întorc cu fața spre creasta sură, de care eram acum la șapte-opt pași, și văd în același timp parte din unguri coborând dincolo de coastă, dar și o țeavă de armă întinsă arătător spre mine. Îmi dau drumul jos, prăbușit, și mă nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cât o căldare de mare. Glonțul izbește în piatră ca în fruntea mea, cineva a țipat în urmă. Cobor acum după cei fugiți, dar simt că zgomotul rămâne în urma mea, și, întors, nu mai văd pe nimeni. Înapoi. În plină culme, un ofițer îmi sare de gât, îmi pune mâna în guler.

— Prizonier, prizonier.

Când lucrurile se lămuresc, ne pufnește pe toți un râs ca de morți.

Cadavrele și cei rămași sunt înconjurați de soldați, care parcă s-au trezit și privesc. E mai ales cercetat ungurul care trăsese în mine și care, o clipă în urmă, fu străbătut de cinci-șase gloanțe. E cu mustața mică, aspră, blondă, gura groasă, ochii mici și umerii obrajilor rotunji, ieșiți. Oamenii i-au luat mantaua, ranița. În buzunarul vestonului are scrisori și două mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, și le mănânc. Din scrisori nu înțeleg nici un cuvânt. Colonelul s-a apropiat, cu privirea îngândurată, de cel mort și scăldat în lumina amiezei.

— Strașnic soldat, domnule. Să rămâie singur, în fața a o mie de oameni.

— Bun trăgător, adaugă un altul.

Popescu crede însă că n-a fost bun trăgător.

— Un bun trăgător nu ochește atât de lung la șapte pași, ci trage în prima clipă. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, să se culce.

— Da, dar ai văzut că în aceeași fracțiune de clipă a coborât arma și a tras precis, în plin... și de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe „lista pierderilor”, crede-mă.

Peste câteva minute, dintr-o stână pe care o lăsasem în urmă la vreo două sute de pași, apar șapte sau opt oameni în uniformă străină. Am poruncă să-i aduc prizonieri.

Suntem morți de foame și de sete. Trimitem ordonanțele să culeagă mere și ne așezăm la odihnă și taifas, toți ofițerii, pe surpături de stânci ca pe taburele. Suntem sus pe munte ca pe o insulă spre cer în lumină și moarte.

Căpitanul meu, micuț și cu fața blondă, de patruzeci de ani, care a alergat școlărește la atac, mă ia la rost:

— Ei, ai văzut că ai fost prea pesimist? Azi luptăm aci pe Măgura, nu la Rucăr.

— Dar ce, asta a fost luptă?

E o protestare uimită. Orișan e însă de părerea mea. Fruntea lui înaltă, mărită prin chelie în sus, și, prin subțirimea sprâncenelor și lipsa mustății, în jos, e gravă.

— N-a fost luptă. Ei, cel mult două companii, iar noi două batalioane, e luptă?

— Dar poziția e cam a dracului... hei? nu?

— Ce-are a face? Și pe urmă ce rezistență e asta? Nu vezi — revin eu — abia zece-unsprezece căzuți de la ei, douăzeci, douăzeci și cinci de la noi.

Orișan reia tacticos (acesta e cuvântul):

— Că n-a fost serios o arată și faptul că noi ne-am mișcat ca o turmă. N-a fost câmp de luptă... Un câmp de luptă modernă face impresia că e deșert. Nu se merge așa cu sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele amenințate de sute de mitraliere și mii de tunuri, ca noi adineauri.

— Și atunci? întreabă unul, lovind iarba cu sabia, neliniștit de ceea ce e în jurul nostru.

— Probabil că mâine va fi luptă, uite pe dealurile de colo, ia caută pe hartă, ce sat e ăla?... Tohanul-Vechi. Ei, mâine deasupra lui o să fie desigur luptă cu grosul lor.

— Sau poate ne atacă, venind cu întăriri, la noapte.

Priveliștea de aci, din turnul Măgurei, e ca de tablou mural, mare cât un județ.

Un triunghi cu baza la noi, largă de șapte-opt kilometri, înalt de vreo douăzeci, pare un parc mărginit net de dealuri. Un parc care imită în realitate o hartă: cu satele așa, în forma desenată, de pe hartă, nu cum sunt când te găsești în ele, cu cale ferată, cu șosele ca liniile, fântâni, grădini, biserici. O hartă mărită la scara naturalului și mai viu colorată în verde, alb, negru, roșu, e acum Țara Bârsei, dinaintea noastră. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde încă un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parcă.

Colonelul s-a odihnit, își pune chipiul.

— Dimiule, ia-o cu batalionul tău înainte să curățim toată Măgura Branului.

— Credeți că mai sunt trupe acum aici?

— Nu vedeți că în târg se luptă încă mereu?

Peste un ceas, desfășurați, am luat Măgura în lung, fără să întâlnim pe nimeni. Dar priveliștea e neasemănată acum. În fund, spre țara românească, Bucegii, cu Omul și Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stâncă, înalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate părțile, ca niște turnuri, așa cum e Măgura asta a Branului, care și în cifre e jumătate din Piatra Craiului, oferă sferturi întregi de țară ca priveliște.

Ca înălțime absolută, suntem de câteva ori mai sus ca în turnul Eiffel și chiar față de târgul Branului de la picioare, înălțați la câteva sute de metri.

Dealtminteri, pe străzile lui e oarecare mișcare, cârduri de gâște, iată un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldați de ai noștri. Ciudat e însă că la marginea târgului se aud trompetele românești sunând atacul și lanțul de trăgători înaintează strigând un „ura” care ajunge până la noi.

Ne privim muți, strânși pe iarbă ca la cafenea.

— N-au cucerit încă satul ai noștri?

Căpitanul nu crede. Orișan nu crede nici el.

— Nu vedeți, bre, că acum dau asaltul?

— Îl dau ei așa... ca să se afle în treabă, e de părere Popescu.

— Ce facem noi?... Da ia... ia stați... ia uite. Și căpitanul rămâne privind nedumerit.

Privim și noi, toți. Un grup de vreo douăzeci de soldați părăsește târgul, merg spre nord, pe șosea, pe sub Măgura noastră. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.

— Sunt de-ai lor care se retrag.

— Aș... sunt ai noștri care înaintează, uite mitraliera pe cai.

— Domnilor, tragem...

— Domnilor, nu tragem.

Și îi lăsăm să treacă.

Acum e alt grup de soldați pitici, cenușii, și curând ne convingem că sunt unguri.

— Ce facem? Le tăiem retragerea?

— Ce să mai coborâm noi? E ordin să ținem ocupată Măgura. Opriți-i cu focuri de armă de aci de sus, e de părere colonelul. Acum suntem noi în turn și ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale să tragă.

Prima salvă, la 800 de metri, îi împrăștie ca pe găini, vin alții din urmă, îi împrăștiem și pe aceștia. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. Îi pândim și în curțile din margine. E o pasiune de vânător și regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldați ca de plumb. Nu le văd fața. Un autor de drept spunea că dacă jurații ar fi să ucidă cu propria lor mână, n-ar condamna niciodată; președinții de republică ar grația întotdeauna. Căci e distanța, e lipsa acelei reprezentări a conținutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne și oase pe oamenii care poartă acele nume.

În timpul când noi facem, de la 800 de metri înălțime, poliția șoselei, în sat trompetele continuă să sune „atacul” și ajung la noi urale. Oamenii sar garduri și trec peste livezi. Asta în marginea cealaltă a satului. Prin mijloc mai umblă gâște și, din când în când, trece drumul câte-o femeie. Aflăm, mai târziu abia, că în această glumă privită de sus au căzut vreo două sute de oameni de o parte și de alta, între care, de la noi, și doi ofițeri. Cauza poate fi și în ezitarea cu care s-a dat asaltul. Înțeleg că e bine că azi-noapte nu s-a stăruit pentru cucerirea târgului. E o mare imprudență tactică orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni puțini. Cu atât mai mult când e vorba de o luptă de stradă, care cere nervi încercați. Ce să mai spunem despre uluitoarea greșeală de a duce o armată, care de patruzeci de ani n-a mai avut război, în câteva ore, în luptele de noapte și de stradă totdeodată.

Mai târziu ordonanțele și oameni de la aprovizionare au coborât în târg după de-ale mâncării. M-am lungit pe spate, să dorm în după-amiaza luminoasă.

Colonelul dă un sfat plin de înțelepciune:

— Hai, domnilor, să dormin acum, cu toții, chiar și trupa, că la noapte nu doarme nimeni. Facem toată lumea de santinelă, toată noaptea.

Pun mâinile sub căpătâi, dar încă nu am liniștea să pot dormi. De ieri de la șase seara mi se pare o veșnicie. Sunt eu soldatul acesta cu fața, cu viața spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazăzi?

Cu ghetele acestea subțiri de șevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albăstrie, eram alaltăieri la Câmpulung pradă unei nebunii care mi se părea fără soluție. Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea decât mine cel de azi, așa cum se micșorează distanțele satului tău de cătunele vecine, când ești departe de tot în orașul străin, cu altă lume. De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie. Și atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără înțeles. Diseară sau mâine voi muri. Lungit pe spate, la șase sute de metri în văzduh, deasupra țării, cu conștiința și cu fața la cer, sunt parcă într-un punct de pe traiectoria unui proiectil în spațiul interplanetar. Totuși, trupul întârzie pe pământ, încă soldat, ca morții care în primele ceasuri sunt în jurul casei și văd pe ai lor, care nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, căci senzațiile încă le mai trăiesc. Am regretul că nu m-am istovit într-o frenezie sexuală neîntreruptă, că mor încă în stare să mai iubesc, la douăzeci și trei de ani. Trec pe cer nori mici albicioși, îmi simt obrajii trași și barba crescută, de bolnav. Găsesc în buzunarul vestonului două țigări aproape uscate, o foaie de hârtie cu adrese, cartea poștală cu ordinul de luptă. Popescu mă întreabă de departe dacă dorm, și închid ochii de teamă că va veni lângă mine și nu voi mai putea fi singur.

Orișan vine și el însă, și nu se lasă până nu mă deșteaptă.

— Hai acum jos în târg să vedem ce e acolo, dar e întrerupt de intervenția maiorului Dimiu:

— Nu părăsește nimeni poziția, dormiți mai bine, că la noapte cine știe ce se întâmplă. Mai rugați-vă și voi la Dumnezeu!

Să mă rog lui Dumnezeu?... Surâd cu buzele arse și-mi simt ochii înmuiați. N-am crezut și iată, nici acum, când mă scald în moarte, nu cred. Când am văzut aseară oamenii închinându-se, mi-a venit să zâmbesc, dar am devenit brusc serios, căci oamenii aceștia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, și orice gest al lor mă înduioșează ca gesturile unui copil drag.

Mă gândesc că voi lăsa, azi-mâine, trupul ăsta de o sănătate neasemănată, fără tară, care m-a slujit ca o slugă devotată. Douăzeci și trei de ani niciodată bolnav, chiar atunci când în liceu îmbrățișam aceleași femei care-i îmbolnăveau pe colegii mei. Și totuși ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sărac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi îmbrățișări calpe, fără duioșie. Am privit după atâtea femei frumoase în viața mea și nici una, până la capăt, nu m-a înțeles. Altele n-au avut tăria să biruie împrejurările... Una singură mi-a dat nesfârșite nopți de bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate. Aș fi murit azi fără să știu ce e îmbrățișarea unui trup magnific de femeie sinceră și frumoasă, dacă n-aș fi avut lângă mine, ca să-l frământ, trupul ei sănătos, cu rotunjimi de fruct și animal tânăr, dacă nevasta mea nu m-ar fi iubit.

Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur... De ce s-ar fi dat unui student sărac? O partidă, un viitor soț? Atunci de ce n-au făcut-o și altele înaintea ei? În orice caz, e singura femeie care a făcut sacrificii pentru mine, când mama a fost gata să pornească proces pentru moștenire, cu noi, copiii. I se cuvine să recunosc că nu m-a înșelat decât când am devenit bogat.

Îmi trec mâna prin păr, în dorul unei mângâieri de neajuns.

Mă ridic într-o rână și privesc în jurul meu. Câțiva oameni dorm pe spate cu gura căscată, toți palizi; dar cei mai mulți sunt treji așa în grămadă, ca o turmă. Colonelul și-a așternut jos mantaua și gândește, lungit. Cred că nimeni, dintre ofițerii și soldații mei de frunte, nu poate dormi, ca și mine acum, deși, eu îndeosebi, n-am dormit decât câteva ore, tocmai de joi seara, când așteptam răscolitor să plec la Câmpulung. Mă scol nervos și mă duc lângă colonel.

— Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?

— Ce acte civile vrei să faci? Sigur că poți face un testament, dacă vrei.

— Dar o donație? O scrisoare de bancă?

— Nu știu. Cred că da... Întreabă pe vreun avocat dintre băieți.

Și rămânem amândoi pe gânduri ca pe o apă.

Maiorul vorbește pentru noi , dar parcă ar vorbi, parcă ar ofta în vis.

— Sfânta Marie azi, ziua nevesti-mi și a fetiței.

Căpitanul S. de la a zecea adaugă și el îngândurat:

— Da, și ziua nevesti-mi...

Pe urmă nu mai vorbește nimeni. Parcă toți suferă de lingoare...

Târziu îmi aduc aminte de Văraru și-l caut pe căpitan.

— Ce facem cu Văraru, domnule căpitan?

Îmi răspunde pătruns și îngândurat:

— De aici nu mai pleacă nimeni.

Înțeleg că suntem ca niște leproși, cine a venit între noi e iremediabil pierdut.

Pe înserate vin din târg, cu legături în spinare, ordonanțele.

Dumitru mă cheamă deoparte, la pluton:

— Hai, domnule sublocotenent, că am adus și pentru noi.

A adus doi pui fripți, pâine albă mare, stafide, brânză, o sticlă cu vin, o cămașă nouă și o pereche de ghete noi, tot de șevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.

— Văzusem că vi s-au prăpădit rău ghetele alea...

Am un moment de ezitare, de superstiție, dacă să îmbrac o cămașă de la jaf acum, în plină baie a morții, dar sunt murdar și cine poate ști când ne vom vedea bagajele. Pe urmă, în învălmășeala asta, față de sacrificiile pe care le facem noi, și întâmplarea, și stafiile răzbunării trebuie să fie îngăduitoare. De ghete nu mai vorbesc, că mi se scâlciaseră și se strâmbaseră de-mi face o adevărată plăcere să le pot arunca.

— Dumitre, cheamă pe gradați și dă-le să mănânce bunătățile de aici.

— Astea-s numai pentru dumneavoastră. A Mariei a adus și pentru domnul plotonier.

— Dă-le lor... Și, mai pe urmă, doi inși să plece pe jos, să aducă tot ce le trebuie la oameni.

Aș devasta un muzeu, aș jefui o biserică pentru cei pe care-i văd, cu ochii lor frumoși și credincioși de câini osândiți, lângă mine.

— Adu-mi un toc și hârtie pentru mine, Dumitre, dacă găsești.

Trebuie să fac chiar astă-seară scrisoarea de donație... Poate că la noapte ungurii primesc întăriri și, cine știe, vom fi atacați. Dintr-un atac de noapte, la baionetă, nu văd cum aș scăpa.

Dealtfel, împotriva indicațiilor reglementare, nu se trimit decât câteva plutoane în pădure, între care și eu, la cel mult cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul stă pe culmea Măgurii de veghe. O răpăială de focuri la dreapta, la miezul nopții, ne face să tresărim, drepți, înfiorați. Din neștiut, vag uimit că în urmă, în liniștea lor, sunt oameni care au legături cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul să luăm în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci.

Sunt și incidente comice. Rădulescu și-a adunat plutonul și le ține oamenilor un discurs despre Patrie. Toți credem că e o parodie amuzantă și când colo aflăm cu surprindere, de la el însuși, că a vorbit serios.

Cei patru kilometri dintâi îi străbatem în fugă peste livezi cu pruni și meri, prin curțile oamenilor, căci, neștiind ce forțe avem în față, ne e frică să nu fim surprinși. Aș vrea să știu ce se petrece în sufletul țăranilor și nevestelor care-și continuă lucrul. Nu, ăsta nu e războiul adevărat. Va veni și acela. Pentru atacul satului și al dealului din spate, suntem patru batalioane. Firește că nu știm absolut nimic despre ce avem în față, căci statul nostru major se informează, pare-se numai de la oamenii noștri de la aprovizionare, când se duc înapoi după ceai și fasole.

Deși noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarăși în linia întâia. Câteva lucruri tot aș putea spune despre Tohanul-Vechi.

Că oamenii din plutonul meu s-au pornit așa de rău, că nu s-au mai oprit până au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate înjurăturile mele furioase (eram mai ales necăjit pe Văraru, care mânca varză, împușca drept în sus și nu vrea să se oprească) și, mai ales, cu toate ordinele primite din urmă: să nu înaintez prea repede că voi compromite legătura trupelor care dau atacul.

Că m-a înspăimântat violența și precizia focului nostru de artilerie împotriva tranșeelor inamice.

Apoi, că întâia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, un glonț. Veneau rare, fâsâind, rupând, din când în când, cearșafuri de șifon, invizibile. Unul a căzut la cel mult o palmă de capul meu, căci așteptam culcat, plescăind îndesat și metalic în pământul afânat al miriștii. Unul singur, dar parcă m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevărat, impresia sleitoare că același plesnet înfundat l-ar fi avut și în fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecât altele, dar să mă descheie în tot sufletul, ca ăsta, nici unul.

Al treilea — l-am știut mai târziu — a fost că luarea acestui sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce mă înhățase de gât ca prizonier), a figurat în comunicatul oficial de a treia zi, dându-mi acea senzație că: despre mine e vorba, deși nu știe nimeni. Seara, iar masă îmbelșugată, cu fripturi haiducești și bunătăți de tot soiul. Colonelul ia o măsură care socot că a dus, încetul cu încetul, la faptul că XX a luat, cel dintâi dintre regimentele de infanterie, „Mihai Viteazul” la drapel. Adică a hotărât că nimeni nu doarme în sat, ci toată lumea pe deal în avanposturi. Ofițerii lui XX au făcut un război de oameni necăjiți și meșteșugari trudnici.

Soldații trimiși jos să ne facă rost de bunătăți pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite și, cu toți cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi și alte frupturi gospodărești, mulți dintre cei de la trenurile regimentare și de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece și cu socoteală. Suntem toți indignați și, dacă ar fi după noi, i-am împușca neîntârziat.

Îl revedem acum pe căpitanul Corabu. Compania lui „brigada Corabu”, cum o poreclim, căci a fost intercalată, la trecerea frontierei, independentă, între brigada noastră și brigada bucureșteană care a luptat la Predeal, a atacat cu atâta hotărâre în această noapte dintâi, încât a ajuns până la Râșnov, în spatele frontului inamic, și a trebuit să fie chemată înapoi. Soldații, nu numai că nu l-au împușcat pe cel care-i comandă, și care e acum încă și mai aspru, dar îl iubesc cu mândrie că au un asemenea șef și sunt foarte simțitori, ca și sublocotenentul lor, la șoaptele care îi arată drept cea mai bună companie din regiment, în afară de faptul că sunt și unitatea cea mai bine hrănită și cea mai tihnită, datorită disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce îl aprovizionează și posturilor de veghe.