Scena 1 

COANA SOFICA și 
CONU GRIGORE beau cafeaua și fumează în ceardac. 
CONSTANTIN lăutarul se ivește. Are o privire care dă dreptul să se creadă că o taină mare îl aduce; dar ochii lui vorbesc spre amândoi bătrânii deodată. 

CONU GRIGORE (îi face semn cu ochiul că a înțeles - după ce s-a asigurat că nevastă-sa nu-l vede - și zice): Ce vrei, 
CONSTANTINe? 
CONSTANTIN (tare mieros): Apoi, ce să vreau? Ia, m-am abătut și eu pe la dumneavoastră. 
COANA SOFICA (după ce i-a făcut semn ca și 
CONU GRIGORE): Ba l-am chemat eu, să-i dau niște plăcinte din celede ieri. 
CONU GRIGORE: Apoi iaca tot e bine c-au mai rămas plăcinte... nu-i așa, 
CONSTANTINe? (Cască silit, ca să dovedească pare-se, că i-i somn, apoi se scoală cu greu și se întinde și iar cască.) Ei! Ia să mă duc eu să-mi fac somnișorul. 
COANA SOFICA: Bine faci. 
CONU GRIGORE: Dar, mă rog ție, Sofico, să nu se mai vânture lumea pe ușa mea. Să mă lase să dorm liniștit. 
COANA SOFICA: Încuie-te în odaie cum fac și eu. 
CONU GRIGORE: Că bine zici! Dar tu nu vii? 
COANA SOFICA: Eu mă culc în odaia fetei, că ea tot nu doarme. Ce să te mai supăr pe tine? 
CONU GRIGORE: Și mai bine! Iar tu, 
CONSTANTINe, îi fi bun și-i mai trece pe sub seară - că aveam eu ceva să te rog, dar iaca, nu-mi aduc aminte chiar acuma. 
CONSTANTIN: Peste vreun ceas. Așa... 
CONU GRIGORE: Așa, 
CONSTANTINe, așa! (Cască.) Hai, Sofico! 
COANA SOFICA (se vede că vrea să mai rămâie): Viu, viu. Numai sa diretic puțintel aici mișelia asta. Nu de alta, dar vine careva și-i mai mare rușinea…