Scena 1

CADÂR și ANA stau pe prispă duși pe gânduri. 

ANA: Nu știu... nu știu... nu știu. Ce-o să se mai întâmple și cum or să se termine toate astea? Bate un vânt de nenorocire peste casa asta, cum n-a mai bătut de multă vreme, de la moartea mamei... Poate că de aceea o și tot visez.

CADÂR: Visezi pe dânsa?

ANA: Da, mereu. De când am venit n-am dormit nici o noapte. Abia ațipesc și sar din somn îngrozită... toată o apa rece. În clipele acelea, două-trei, de somn, o văd pe mama slabă, cum era când a murit și mă cheamă. (Cu un suspin.) Ah! măcar de-ar fi adevărat, să se termine odată cu chinurile astea fără nici un folos.

CADÂR: Ana-Aniki, nu vorbim aste cuvinte. Tânăr estem, frumos estem... Viața la Ana râde cum soarele la ochi de la floare...

ANA: Floare? Am slăbit și m-am ofilit zilele astea de parcă am zăcut de o boală. N-am avut noroc, moș Cadâr, asta este! N-am avut noroc... Trebuia să nu fiu la școală când s-a îmbolnăvit mama de tifos... trebuia să fiu aici. S-o îngrijesc eu, nu mama lui Ionel, și să mor eu odată cu dânsa, nu biata femeie aceea străină.

CADÂR: Allah voit așa. Ana degeaba părut rău. și nu-i drept părut rău la asta. Ana tineri estem, marna de la Ana avut viata, avut mulțumire, avut copii. știi Allah ce poruncestem... Nu, Ana-Aniki, supărare gonit trebui, repede gonit trebui! Inima tare facem. Așteptăm glas de la Allah. El trebuie vorbeștem unde viata tâner estem... Așteptăm și Ana și Ionel, cum moș Cadâr așteptăm. că moș Cadir la ala suflet dureri mari avem, când Ana-Aniki slabim, și plângem... Ataturk bătrân la voi, copii de la ei suntem, copii de Ia el iubestem... Ga viata de la el iubeștem pe voi... Gândir-o și așteptăm... Allah e bun, Allah e mare...

ANA: Așteptăm, moș Cadir, trebuie să așteptăm, fiindcă nu avem nimic altceva de făcut... Dar așteptarea asta n-are nici un fel de licărire înaintea ei, înțelegi dumneata? Nimic!

CADÂR: Ana-Aniki. Mos Cadâr gândit bine. Cântărit bine! Dacă nimic nu izbuteșten voi trebui plecam, repede plecam, repede plecam, în lume plecam. Asta tata bătrâni frica avem pentru obraz de la ei - dar asta mare păcat estem - mare greșeală estem. Asta tata bătrân trebui frica avem pentru fericirea de la copii, pentru viața de la copii. Dacă el nu înțelegem, voi plecam... Cadâr vrei vorbeștem bătrânesc cu ele amândoi, dar dacă el nu înțelegem, dacă Allah mintea de la el nu luminam apoi plecam! Alta nu făcut...

ANA: Bine, moș Cadâr. ne-am gândit și noi la asta, dumitale pot să-ți spun fiindcă în împrejurarea asta numai dumneata ești de partea noastră... Vrem să plecăm.

CADÂR: Asta bun estem! Asta înțelept estem...

ANA: Da, dar cum? Și cu ce bani? N-avem nimic și nici papa n-are să ne dea, nici nenea Tache n-are să-i dea bani lui Ionel, Atunci? Cu ce bani?

CADÂR (oftând): Cum Cadâr sărac estem? Păcătos Cadâr!

ANA: Dar dumneata, de ce să ne dai?

CADÂR: Ann-Aniki, moș Cadâr la tine iubeștem...

ANA: Da, înțeleg, dar nu este datoria dumitale...

CADÂR: Inima de la om, datoria de la ala om estem... și Ana-Aniki, inirna de la moș Cadâr estem... El dai la voi tot ce ai...

ANA: Îti mulțumesc, moș Cadâr, dar nu ne gândim noi să luăm de la dumneata...

CADÂR: Ba luam, ce moș Cadâr dam, trebui luam... Ala bani de la inima, că rugăciune la Allah bun estem... Dar la voi puțin estem... mult puțin estem... Aici bani avem... Noi gata avem... La moș Cadâr, Ana-Aniki spunem, și dam... tot dam.

ANA: Ce bun ești, moș Cadâr... Nu banii dumitale, inima dumitale să ne-o dai... Ce bun tovarăș ne-ai fi în viață. Eh! Dar deocamdată nu poate fi vorba de asta. Să vedem ce face Ionel, și dacă izbutește să facă ceva...

CADÂR: El lucram?

ANA: Caută să găsească ceva. Nenorocirea e că nu și-a terminat încă Academia, și-i greu de găsit un rost cumsecade. Aleargă bietul de înnebunește și degeaba... și-i așa de slăbit... așa de demoralizat, că uneori mi-e frică să mă gândesc la ziua de mâine... Zilele trecute a fost la Galați și izbutise să aranjeze ceva. Seara, când s-a întors, a primit o telegramă că totul căzuse în baltă din pricina unuia. Azi iar trăgea nadejde să facă ceva. Îl aștept, dar nu mai am nici o încredere. Zilele astea blestemate au măcinat toată tăria din mine, toată încrederea în viață... toată bucuria, tot! Bate în mine un pustiu în care mi-am pierdut toată vlaga pe care o aveam, sunt obosită... și trupul mi-e obosit, și sufletul mi-e obosit...

CADÂR: Nu, Ana-Aniki, asta obosit nu lăsam prinde rădăcină. Asta obosit boală la suflet estem - asta floare de moarte estem... Asta moș Cadâr poate știe. Asta Ana-Aniki nu trebui știe...

ANA: Nu trebuie, știu, dar de unde să scot eu tăria să mai îndur?

CADÂR: Ala suflet dragoste în el avem. Allah în el avem!... Acolo tare putere luam... Ala dragoste care nu ajutam, ala nu dragoste chemam... ala minciuna chemam. Din inima rupem la vânt aruncam...