Scena 1

Take, Ianke

IANKE: Nu te duci să mănânci?

TAKE (dă din cap): Mh! Am dat băiețelului să mănânce!

IANKE: Ce? N-ai poftă?

TAKE: Nu prea. Poate c-oi lua ceva în gură, mai târziu...

IANKE: Lasă pe mâine, poate că mâine tot ai să mănânci,

TAKE: Că și azi...

IANKE: Nu-i nimic. Faci economie!

TAKE: Dar tu?

IANKE: Și eu! Fac economie și siluetă! Așa-i modern.

TAKE: N-ai nici tu poftă?

IANKE: Am așa o poftă că de-ar avea toată lumea ca mine, ai umbla cu lumânare să găsești un om sărac.

TAKE: Bătrânețea...

IANKE: Bătrânețea...

TAKE: Nu mai mănânci, nu mai dormi...

IANKE (ca un ecou): ... nu mai dormi...

TAKE: Și aștept...

IANKE: Ce aștepți?

TAKE: Moartea...

IANKE: Ce vorbești? Așa o vizită plăcută aștepți tu? Du-te la dracul cu ea de gât! Așteptat-o tu și pentru mine...

TAKE (blând): As așteptă-o eu și pentru tine dacă s-ar putea. Dar nu se poate, mai frate Ianke! Asta trebuie sa ți-o aștepți singur!

IANKE: Singur..! Ei, ce vrei?

TAKE: Tot trebuie să vie odată!

IANKE: să vie? Cine să vie?

TAKE: Ei, cine? Moartea!

IANKE: Dă-o dracului de moarte! Tot la ea te gândești? Am să stric de tot banca asta, că numai ea-i de vină! Cum să nu te gândești la moarte dacă stai la tren?

TAKE: Vine!

IANKE: Cine?

TAKE: Trenul!

IANKE: Ei bun! Nu-i nimic. El vine și trece și te lasă în pace... măcar de-ar face și ea ca trenul!

TAKE: Cine?

IANKE: Moartea!

TAKE: Frumos vine.

IANKE: Cine? 

TAKE: Trenul.

IANKE: Foarte frumos când vine. Și se face mare și crește... și-i așa ca un flăcău vesel... (Amândoi urmăresc ceva în trenul închipuit ce le trece prin față, apoi se lasă iar pe bancă, mai obosiți ca înainte. Pesemne că li s-a părut ceva, ori așteaptă ceva.)... Dar lasă așa o amărăciune pe inimă când pleacă... și se face mic... și intră în pământ...

TAKE: S-a dus...

IANKE: Nu se mai vede.

TAKE: Văd!

IANKE: Ce, ești prost? Ce să vezi dacă nu se vede?

TAKE: De ceva vreme mă trezesc noaptea la fiecare tren.

IANKE: Și eu.

TAKE: Și aud cum vine și vine...

IANKE: Și pe, urina cum se duce... și se duce... și se duce la dracu. Așa o civilizație care nu te lasă să dormi.

TAKE: Eh! Parcă numai trenul?... și când aud un pas pe stradă... tot mi se pare...

IANKE: Nu-i așa?... și mie!

TAKE: Și ce vrei... Bătrânețe!...

IANKE: ...Bătrânețe!

TAKE: Și singurătate...

IANKE: Și singurătate...

TAKE: Ce să-i faci, nu poți să ții pe nimeni în lanț...

IANKE: Pe cine să ții în lanț?

TAKE: Chiar și pe Cadâr...

IANKE: Și de ce să-l ții în lanț? Dă-l dracului de păcătos! Acu să-l ții în lanț? Așa unul ca el, când era tânar trebuia să-l ții în lanț!

TAKE: Dar de unde era să știu eu?

IANKE: Dar eu?

TAKE: Uite că vine!

IANKE: Cine? Cadâr?

TAKE: Nu, trenul. (Și amândoi urmăresc trenul, care trece potrivnic celui dintâi.) Ai văzut ceva?

IANKE: Ce să văd?

TAKE: Trenul!

IANKE: A! Trenul mi se pare că l-am văzut...

TAKE: Mi se păruse...

IANKE: Da! și mie... 

TAKE: N-a fost..

IANKE: Nu! Ei hai, mai fumează o țigară...

TAKE: Mulțumesc. (Oftând.) Tinerețe...

IANKE: Și dragoste... Ce să-i faci? Când ieși din casă, și afară-i așa o lumină nouă, și o frumusețe pe care n-o mai știi - cine-i așa de idiot să se mai uite înapoi? Și poate că-i mai bine așa! Viața-i ca un automobil: Mergi cu așa o viteză, că de te uiți înapoi măcar o dată, îndată dai bună ziua cu un dobitoc de telegraf. Noi trebuie să fim deștepți! Așa un vânător care plânge să i se întoarcă gloanțele înapoi, să-l scuipi în ochi.

TAKE: Ei da, mă Ianke, îi frumos ce spui tu, dar inima ce spune?

IANKE: Dar ia să mă lase odată și inima în pace. Eu nu vreau să vorbesc de la gât în jos!

TAKE: E ușor să vorbești!

IANKE: Ei, dacă-i ușor atunci să vorbesc! Și de ce să nu vorbesc? Dacă nu vorbesc, o aud cum bate și nu vreau. Bate, bate, bate, bate și mă bate la cap! Nu mai vreau, scurt.

TAKE: Parcă-i destul să nu mai vrei?

IANKE: Nu-i destul, dar vrei de multe ori și poate că tot reușești să fie destul!

TAKE: Nu mă Ianke, tu știi că eu îs om tare. Nu mă dau bătut cu una cu două. Dar degeaba. Când vine Gavril cu poșta și-mi întinde scrisorile, mă topesc. Nici nu știu cum să le citesc!

IANKE: Parcă eu ce cusur am?

TAKE: Apoi?

IANKE: Da, dar nu vreau să-l mai am.

TAKE: Bine, înțeleg eu ce vrei să spui tu, dar nici eu nu vreau, și degeaba. Uite stau pe colțul tejghelei, și le citesc scrisorile toată ziua.

IANKE: Păi ce vrei să facem?

TAKE: Asta spun și eu. Azi n-am primit.

IANKE: Nici tu?

TAKE: Nici... și nu-ți închipui ce greu mi-a fost.

IANKE: Ce n-au voie?

TAKE: Ba da, dar nu-i totuna...

IANKE: Ei bine, asta înțeleg, da oricum... și ieri ce ți-a scris?

TAKE: Păi nu ți-am spus aseară?

IANKE: Ba da, dar ce strică dacă o să mai spui o dată?

TAKE: Că o duc bine, că afacerea aceea pe care au început-o merge strașnic, că îs fericiți, că se iubesc.

IANKE: Atât tot?

TAKE: Atât. Dar ție ce ți-a scris?

IANKE: Cam tot așa. Și tot amândoi au iscălit?

TAKE: Da.

IANKE: Ia dă să văd și eu scrisoarea.

TAKE: Ce să vezi, nu ți-am spus?

IANKE: Ba da! Oricum alta-i vorba, alta-i scrisul. Parcă ești mai aproape de ei, când citești.

TAKE: Asta e drept. (Din portofelul lui alege una.) Asta-i ceea dinainte, dela Brăila; asta-i mai demult – de la Galați... Asta de la Constanța...

IANKE: Se plimbă. Bine că au parale.

TAKE: Chiar, numai să le ajungă că prea mult nu cred să aibă pentru asemenea plimbări...

IANKE: Asta zic și eu...

TAKE: Uite, asta-i de la București!

IANKE: Tot la mașina scrisă? Ce au și copiii ăștia cu scrisul la mașină?

TAKE: Așa-i azi!

IANKE: Da, modern, civilizație... dar prea-i civilizație pentru așa o scrisoare la părinți.

TAKE: Și ție-ți scrie la mașină?

IANKE (vag): Daa... și nu știu cum dracu, dar așa o formă comercială, și mașina, nu-i totuna cu scrisul de mână. Acolo parcă-i, de-a dreptul. Dar așa, zău, parcă pune la mijloc un perete, stă aici o bucată de oțel. Nu lipește inima de inimă. Stă o bucată de oțel la mijloc...

TAKE: Asta-i cam adevărat - dar ce vrei?

IANKE: Ce vreau? Vreau să mă lase în pace cu așa o civilizație! Mă amărăște acum cu mașina, cum m-a amărât înainte cu trenul! Așa o civilizație, care mă amărăște, să se ducă la dracu!

TAKE: Ei, și ce te necăjești așa?

IANKE: De ce? De ce? Uite-de ce! (Se caută în portofel.) Până acum mi-a fost rușine să-ți arăt! Ei bine am să-ți arăt! Poftim! Tot la mașină...

TAKE: Ei bine, știu; și?

IANKE: Cum și? Dobitocule! Nu vezi că-s tot scrisorile acelea! Dumnealor pun două foi și trag două exemplare și iscălesc amândoi și pun la două plicuri! Ei, așa o economie și la dragoste prea e modern, prea e civilizație.

TAKE (comparând scrisorile): Așa e, domnule! Ai dreptate! Aceleași scrisori, uite. A mea e primul exemplar și a ta a doua...

IANKE: Nu se poate! A mea e prima... și a ta e... (Deodată.) Ce vorbești prostii! Nici una nu-i prima! Ei să știi că avem așa niște copii moderni că primul exemplar îl pun la dosar - ori... ori... ori îl trimit lui Cadâr!

TAKE: Să știi că și lui Cadâr îi trimit! Așa și trebuie să fie! Nu-i și el părinte!

IANKE: Ai dreptate!

TAKE: Și, oricum! Ei n-au de ce să fie supărați pe..turc. Se și cade să-i scrie! Nu-i așa?

IANKE: Mă rog, dacă zici. Și tu...

TAKE: Păi, nu-i drept!

IANKE: Mă rog - nici o vorbă. Ce? O să fim noi mai turci decât el?

TAKE: Ssst!

IANKE: Ce?

TAKE: Mi s-a părut că...

IANKE: Nu, nimic...

TAKE: Oare mai vine?

IANKE: Cine să vie?

TAKE: Mai vine vreun tren?

IANKE: Dar ce mă întrebi pe mine? Ce eu sunt C.F.R să le știu pe toate?

TAKE: Și acu tu ce te superi? Dacă nu știi, nu spui și gata!

IANKE: Mai așteaptă să le învăț bine și-am să le știu… De când au plecat copiii învăț mereu... nu vezi; o școală teribilă fac!

TAKE: Adevărat! Cum închidem prăvăliile, aci o rezemăm.

IANKE: Și într-o zi o să le închidem de tot, și-o să învățăm perfect!

TAKE: Ia nu mai glumi tu cu vorba asta!

IANKE: Dar nu glumesc deloc. De o lună încoace, număr clienții în fiecare zi. A lucrat bine Ruhala, am să-i adresez felicitări.

TAKE: Eh! Că baba Safta a avut vreun cusur.

IANKE: I-am numărat, i-am numărat, până i-am isprăvit de numărat...

TAKE: Cum adică?

IANKE: Iaca așa scade-scade-scade... și gata. Noroc că acum nu mai are de unde să scadă.

TAKE: Eh! Zi ferească Dumnezeu!

IANKE: Am zis și m-a și ferit! Azi n-a mai venit nici un client în prăvălie.

TAKE: Ce vorbești? Și la mine de alaltăieri...

IANKE: Și la Cadâr dacă torni un kilogram de untdelemn, deschizi fabrica de sardele și nu știu ce dracu au toți de se duc și se nădușesc acolo... La mine e așa un aer curat și plăcut... nu-i nimeni!...

TAKE: Și acum îți arde de glumă?

IANKE: Ei și dacă am să mă dau cu capul de pereți crezi că iese bani? Nu, eu cred că iese sânge! Și nici clienți nu fac! Am să fac cel mult o duzină de cucuie! Să-i fie de bine lui Cadâr cu prăvălia lui, dacă a avut așa o prietenie pentru noi. Aa o afacere cu așa o cinste s-o poarte el sănătos! Numai să dea Dumnezeu să aibă atâția bani ca să-i poată ține legați!...

TAKE: Deocamdată văd că-și plătește datoriile!

IANKE: Știu, îi dă mâna. 

TAKE: De unde știi? L-ai văzut când a venit?

IANKE: Păi, cum era să nu-l văd, dacă a venit la mine?

TAKE: La tine? Când? 

IANKE: Acum vreo două zile - ce te faci că nu știi - doar adineauri ai spus!

TAKE: Pai, nu, eu spuneam că a fost la mine.

IANKE: Așa? Și la tine a avut datorii? Ei, bravo, bine că a avut credit.

TAKE: Parcă tu nu i-ai fi dat?

IANKE: Cum să nu-i dau, dacă i-am dat?

TAKE: Mult?

IANKE: Eh! Ce să mai vorbim? Acu că mi-a plătit tot - meargă sănătos! și ție ți-a plătit tot?

TAKE: Da.

IANKE: Mult!?

TAKE: Eh! Lasă-l în plata Domnului!

IANKE: L-am lăsat, dar spune cât! Nu te teme, nu mă amărăsc că-i merge bine. Eu, dacă nu te-ai supăra tu, să mă bată Dumnezeu dacă n-aș fi în stare să vorbesc și acum cu el păcătosul dracului că am ținut la el ca... la un frate.

TAKE: De ce să mă supăr? Și mie mi-era că ai să te uiți tu urât... altfel... parcă eu mă supăr că face dever așa de bun? Că trebuie să facă ispravă bună de a putut el să-mi plătească douăzeci de mii de lei...

IANKE: Iote, iote! Și mă rog, de ce tocmai așa o sumă rotundă? Și i-ai dat de mult?

TAKE: Nu mai țin minte bine...

IANKE (decis): Mă Take, spune drept! Nu cumva i-ai dat când au fugit copiii?

TAKE: Ei asta-i! Acum n-ai să mă faci vinovat pe mine că au fugit copiii...

IANKE: Nu, zău că nu, dar vreau să știu.

TAKE: Nu țin minte, mă Ianke, crede-mă!

IANKE: Mai Take, tu ai așa o vorbă care miroase a minciună, că strici cu ea un depozit întreg de parfumuri!

TAKE: Bine, mă omule, așa mă cunoști tu pe mine?

IANKE: Tocmai fiindcă te cunosc. Știu că nu poți să spui minciuni.

TAKE: Apoi atunci?

IANKE: Da, dar de spus tot le spui! Asta - ca și negustoria. Faci prost, dar tot o faci! Eu te rog să-mi spui adevărul.

TAKE: Mă crede-mă, nu i-am ajutat eu să fugă.

IANKE: Dar nu-i vorba de asta, dobitocule. De ajutat, i-a ajutat Dumnezeu, și eu îl cunosc bine pe Dumnezeu, dar aici e alta chestie, înțelegi tu? Aici e la mijloc o combinație ceva teribil pe care vreau s-o prind de coadă.

TAKE: Ce combinație poate să fie?

IANKE: Dar tu nu pricepi că sta mintea în loc când tragi linia și faci totalul? Ia adună, mă rog, banii de la tine cu fuga copiilor și cu prăvălia lui Cadâr. Ce, tu nu vezi ce combinație poate să iasă de aici? Ce mișelie!

TAKE: Adică tu crezi că turcul a deschis prăvălia cu banii de la mine?

IANKE: De ce să cred? Că nu mai cred nimic. Ce pot eu să mai cred? Dacă ai să-mi spui poate că tot am să cred ceva.

TAKE: Dar chiar dacă ar fi făcut-o cu banii mei, nu înseamnă că a fost cu voia mea.

IANKE: Dar tu poți să fii și așa de dobitoc, să-l ajuți să-și deschidă prăvălia, ca să te aducă la faliment. Dar nu-i vorba de asta.

TAKE: Atunci de ce?

IANKE: Ei bine, am să rup eu sacul odată! Mă întrebi de ce? Iaca am să-ți spun de ce. Fiindcă și eu i-am dat tot douăzeci de mii de iei.

TAKE: Când?

IANKE: Ei, poftim că acu mă întrebi și tu pe mine! Aci e la mijloc o combinație că sta mintea în loc, pricepi?

TAKE: Nu mai pricep nimic!

IANKE: Apoi dacă nu pricep eu, cum ai să pricepi tu? Va să zică, i-ai dat banii când au fugit copiii...

TAKE: Nu știu, mă...

IANKE: Bine, nu știi! Atunci știu eu, fiindcă toi atunci i-am dat și eu!

TAKE: Și de ce?

IANKE: Pentru că mi-a cerut.

TAKE: Atunci de ce a mai cerut și de la mine?!

IANKE: Ei vezi, mă, cum te dai tu de gol ca un prost? Și prost ești și prost ai fost... și ceea ce-i teribil e că am fost prost și eu!

TAKE: Cum adică?

IANKE: Adică ne-a tras Cadâr pe sfoară pe amândoi! Halal!

TAKE: Cum ne-a tras pe sfoară?

IANKE: Acum n-ai să mai spui că nu te-a făcut el să lași copiii să fugă? Că și pe mine tot el m-a făcut să-i las!

TAKE: Și tu?

IANKE: Apoi vezi? Felicitările mele!

TAKE: Dar atunci nu ești supărat...

IANKE: Dobitocule! Dar de ce să fiu supărat; dacă i-am lăsat, înțelegeam să fii tu supărat că nu voiai să-i lași.

TAKE: Eu? Nu voiam să-i las?

IANKE: Ei, te rog acu nu te mai face, că mi-a spus turcul!

TAKE: Dar mie mi-a spus turcul că tu nu vrei!

IANKE: Că nu vreau eu? Dar ce aveam eu să nu vreau? Ei., acum începi să vezi combinația?

TAKE: Ei, drăcia dracului! Dar atunci, de ce a cerut bani de la tine?

IANKE: Cum de ce? A dat el pentru băiat, că eu dădusem pentru fată.

TAKE: Dar pentru fată am dat și eu!

IANKE: Cum era să dai tu? Ce ești nebun?

TAKE: I-am dat lui Cadâr - pentru asta mi-a cerut împrumut!

IANKE (amețit): Stai! Stai! Că am amețit! Asta nu mai este o combinație, asta-i că un vis rău! Mă rog, de ce a dat pentru fată?

TAKE: Ei, de ce...

IANKE: Înțeleg să dea pentru băiat!

TAKE: Dar de ce?

IANKE: Ei ce mai întrebi? Nu era datoria lui?

TAKE: Cum datoria lui? Datoria lui era să dea pentru fată.

IANKE: Pentru fată? Stai că acuma am amețit de-a binelea! De ce era datoria lui, când era datoria mea?!

TAKE: Ei, știi că-mi place! Parcă acu afli întâi...

IANKE: Stai oleacă, stai oleacă, stai, că mă trec toate nădușelile...

TAKE: D-apoi pe mine?

IANKE: Dar de ce să te treacă pe tine - că tu știai?...

TAKE (exasperat): Ce știam, mă? Ce știam?

IANKE: Ce țipi așa că un nebun? Ce n-am vorbit?

TAKE: Când am vorbit?

IANKE: După ce au plecat copiii, n-am vrut să-ți spun și mi-ai zis că știi.

TAKE: Pai dacă știam...

IANKE: Da, dar nu știam despre mine...

TAKE: Dar mie nu mi-ai spus atunci că știai ?

IANKE: Ce știam, dobitocule? Ce știam?... știam de Ionel.

TAKE: Cum de Ionel, mă? Ce-l amesteci pe Ionel aici? Nu era vorba de Ana?

IANKE: Ești nebun - am vorbit de Ionel!

TAKE: Dar tu ești nebun - că am vorbit de Ana!

IANKE: Ce-ai vorbit de Ana? Ce are a face Cadâr cu Ana mea?

TAKE: Dar ce are a face Cadâr cu Ionel al meu?

IANKE: Ei bine, ești nebun, și nu mai vorbesc!

TAKE: Ba văd că nebun ești tu, și-am terminat. 

(Mică pauză. Tonul scade.) 

IANKE: Eu nu înțeleg nimic!

TAKE: Nici eu!

IANKE: Dacă Ionel îi băiatul lui...

TAKE: Ce, ești nebun? Cum băiatul lui?

IANKE: Pai așa a spus Cadâr.

TAKE: Nu-i adevărat! Cadâr a spus de Ana! Nu de Ionel!

IANKE: Ce, ești nebun? Ce-a spus de Ana?

TAKE: Că-i fata lui!

IANKE: Fata lui?... Ana? Asta nu mai este combinație! Asta-i curată nenorocire!

TAKE: Văd și eu!

IANKE: Dar nu se poate! Așa ceva nu se poate! Dar ce-i asta? Iar începe povestea? Dar ce, vrea să mă ducă la balamuc? Să spuie el că Ana e fata lui? Înțeleg să spuie de Ionel ce poftește...

TAKE: Ce, ți-ai ieșit din minți? Eu îl omor!

IANKE: Și ce? Crezi că nu-l omor și eu? Eu îl omor în orice caz! Să mă bata Dumnezeu de nu-l leg de șină, la tren. Încaltea să-mi folosească și mie trenul la ceva. (încet, amețit.) Turc ne-a trebuit, turc am găsit!

TAKE (hotărât): Orișice-ar fi, trebuie! (Strigă.) Cadâr!

IANKE (îngrozit): Nu! Nu! Mi-i frică...

TAKE: Și mie mi-i frică... dar nu vreau să ajung la tren. (Strigă.) Cadâr! Vino încoace numaidecât! (Cadâr vine.)