Capitolul 21

Era pe la sfârşitul lui iunie. Începea campania de strângerea recoltei şi în această perioadă activiştii erau mobilizaţi chiar şi duminica şi uneori şi noaptea, se sculau din somn, se urcau într-un Gaz şi alergau în cutare comună unde era nevoie de ei. De aceea Niculae îi spusese sorei lui că nu putea. Avea comunele lui, cu totul opuse ca aşezare în raion faţă de Siliştea, de care de mulţi ani se ferea.

Într-o seară cineva deschise uşa încăperii comune în care dormeau el şi cei fără familie sau cu familiile prea depărtate de orăşelul raional de reşedinţă şi întrebă dacă tovarăşul Moromete era acolo. Era o oră nu prea târzie pentru aceea la care dormea oraşul, nu prea devreme însă pentru aceşti tineri ţărani care se învăţaseră de mici ca ziua să înceapă o dată cu revărsatul zorilor şi să se încheie cu căderea întunericului: stinseseră becul din tavan şi numai minuscule puncte roşii arătau că o parte din ei erau încă treji şi că îşi fumau ultima ţigară înainte de a adormi.

— Ce-ai cu el? zise o voce din întuneric, fără să răspundă dacă cel căutat era sau nu acolo, dacă adormise sau încă nu venise.

— Mâine dimineaţă la ora opt, zise umbra din prag, să treacă pe la tovarăşul prim pe la comitet.

— Să nu se mai ducă la Broşcoşeşti? reluă cel dintâi.

— La ora opt fix să fie la tovarăşul prim, repetă atunci celălalt făcând să se observe printr-o uşoară înăsprire a vocii că era de la sine înţeles că la tovarăşul prim trebuie să treacă înainte de a pleca la Broşcoşeşti şi o să vadă el atunci dacă plecarea aceasta mai rămâne valabilă sau nu.

Şi, fără să mai adauge ceva, umbra se retrase. Abia acum se vedea că încăperea era un sfert luminată de stâlpul de afară, lumină însă care nu se ştie de ce balansa, ca şi când firul electric ar fi fost agăţat de un pom ale cărui crengi le-ar fi bătut uşor vântul. Se auzi chiar în clipa aceea foşnetul apropiat, lângă ferestre, al unor plopi cu frunză bogată, care se opri curând fără ca o dată cu acest foşnet să se oprească şi mişcarea de plutire a luminii electrice. Uşa se deschise şi intrară doi inşi care se strecurară în tăcere printre paturile suprapuse. Unul lepădă ceva din picioare: nişte pantofi de aba cu tălpi late, aşa cum sunt cei tălpuiţi cu cauciuc de roată de automobil, care se zăriră o clipă, mari cât nişte pepeni la lumina ferestrei – şi se urcă sus. Câteva clipe după ei prin uşa rămasă deschisă mai intră cineva şi i se auziră şi lui pregătirile de culcare undeva în colţul opus ferestrei, dar mai îndelungi şi mai micoşite…

— Pe unde umbli, Moromete? Zise din aceeaşi direcţie aceeaşi voce. Tovarăşul prim-secretar te caută personal prin toate părţile şi tu umbli cine ştie pe unde.

— Am fost la cantină, zise Niculae cu glasul celui care crezând o clipă că faptul era adevărat, reproşează celorlalţi că au fost pasivi şi nu i-au spus tovarăşului prim să-l caute în cel mai uşor loc unde putea fi găsit de oricine, adică la cantină, după care însă îşi reveni şi se indignă: hai, mă, Iosife…

— Ce, hai, Iosife, zise atunci o voce groasă şi rece, mâine dimineaţă la opt să treci pe la tovarăşul prim-secretar.

Faptul părea neîndoielnic, era o voce care nu îngăduia confuzii pe astfel de teme. Urmă o tăcere.

— Aşa e când nu pui mâna şi nu studiezi temeinic, reluă cel dintâi numit Iosif. Şi fiindcă nimeni nu zise nimic, continuă: A aflat tovarăşul prim ce răspuns ai dat tu azi la cabinetul de partid şi a trecut pe-aici să întrebe cum e, măi frate, chestiunea asta că nu ştiţi lucrurile de bază, dacă mergeţi pe teren şi aplicaţi în felul ăsta! Aşa a zis!

— Ce răspuns am dat? întrebă Niculae.

— Cum ce răspuns ai dat, reluă Iosif, n-ai spus tu azi că în problema alianţei trebuie să ne sprijinim pe mijlocaşi?

— Eu am spus aşa?! N-ai înţeles tu bine. Am spus că am avut o discuţie cu unul Bâznae de la direcţia regională a comerţului care susţinea că în actuala situaţie sprijinul cel mare e pe mijlocaşi şi că asta e o linie foarte greşită.

Urmă o clipă de tăcere fiindcă răspunsul lui Niculae abia că întărea ceea ce spusese mai înainte cel numit Iosif, nu se înţelegea cine a zis că asta e o linie foarte greşită, acel Bâznae sau Niculae?

— Lasă, mă Moromete, n-o mai întoarce tu acuma, că nu venea el tovarăşul prim să te caute pe tine la locul de dormit, zise a doua voce joasă în timp ce se foia energic, pregătindu-se să-şi întindă corpul şi să-şi pună capul pe căpătâi. Are el destule sarcini să nu-şi piardă timpul dacă n-ar fi pe ici pe colo şi câte-un caz izolat…

— Ce caz izolat? tresări Niculae.

— Să spui tu că trebuie să ne sprijinim pe mijlocaşi! zise acel Iosif parcă copleşit de eroarea comisă care se abătea şi asupra lor. E o problemă foarte nesănătoasă, să vezi tu ce-ţi face mâine tovarăşul prim.

— Şi cine s-a apucat să se ducă şi să-i spună ce răspuns am dat eu? zise Niculae cu o voce brusc schimbată.

Asta aduse iar câteva clipe lungi de tăcere în încăperea semiluminată.

— Cine, necine, uite că a aflat, zise Iosif.

— A aflat greşit!

— Spune-i tu asta mâine dimineaţă tovarăşului prim, c-o să-ţi priască ţie cafeaua cu lapte.

— Nu ştii că nu-i face bine cafeaua cu lapte? zise o altă voce de lângă peretele uşii.

Şi în aceeaşi clipă o traiectorie roşie străbătu din direcţia aceea încăperea şi ieşi pe fereastra deschisă, în noapte. Urmă imediat o a doua de alături, dar asta nu nimeri afară şi căzu în patul suprapus care acoperea fereastra pe jumătate. Cineva din acel pat care nu adormise încă se mişcă tocmai atunci, dar nu din pricină că ar fi simţit ţigara aprinsă, şi se întoarse pe partea cealaltă oftând greu, ca un om trudit, dar bine hrănit şi împăcat cu soarta lui. Un altul de-alături îi atrase atenţia, cu o voce parcă cu totul străină de a celorlalţi care vorbiseră înainte, că o ţigară aprinsă a fost aruncată în aşternutul lui.

— Tovarăşul Braga, de la cabinetul de partid, nu era acolo?! întrebă cineva.

— Sigur că da, zise Iosif, prinzând ideea din zbor. Era acolo şi era obligaţia lui să raporteze imediat tovarăşului prim-secretar ce s-a întâmplat la învăţământul politic, nu era nevoie să se ducă cineva special să-i spună, cum crezi tu, mă Moromete.

— Eu nu l-am văzut pe tovarăşul Braga acolo, zise Niculae.

— Nu l-ai văzut tu, dar i s-a raportat…

— Mai bine să dormim, zise Niculae afectând că nu-i pasă de toată întâmplarea sau în orice caz importanţa acestui incident în care era implicat era mult mai mică decât aceea a somnului.

Drept care, după un asemenea răspuns, care era parcă scontat şi care de astă dată fusese peste aşteptări, se făcu o mare linişte în dormitor, nu mai zise nimeni nimic şi în clipele următoare toată lumea adormi.