Capitolul 23

Cei doi activişti ieşiră şi dincolo de uşă paşii lor avură parcă o ezitare, dacă să continue sau nu drumul împreună, dată fiind scena care avusese loc în biroul pe care tocmai îl părăsiseră, sau să se îndepărteze chiar acolo unul de altul în semn de răceală reciprocă? Continuară însă să meargă alături părând să fie amândoi de acord că împinseseră prea departe această istorie care privea un lucru atât de important cum era învăţământul de partid, şi care nu putea fi deloc fără urmări în asemenea situaţii când o vorbă aruncată în vânt putea să-i determine pe cei în drept să-ţi oprească drumul la alte studii şi să-ţi schimbe deci cu timpul şi natura sarcinilor în cadrul comitetului. Niculae mergea cu capul în jos şi tăcea, Iosif însă arăta parcă înmuiat de ceva şi vorbele îi veneau parcă din creier atât de aproape de exprimare încât îi forţau deja un surâs care cerea celuilalt să treacă repede peste tot ce se întâmplase întrucât iată că el… Şi îl întrebă pe Niculae de ce l-a chemat tovarăşul prim-secretar, recunoscându-se astfel vinovat că a minţit aseară când i-a spus ceea ce i-a spus. Niculae îi răspunse că nu se mai duce la Broşcoşeşti pe timpul campaniei, se duce la Siliştea.,

— Aha, făcu Iosif, şi când pleci?

— Acuma plec…

— Bine, să trăieşti!

— La revedere, răspunse Niculae şi se despărţiră.

Se spunea despre ei doi că sunt prieteni, fiindcă nu puţine erau momentele când acest lucru părea evident pentru mulţi, dar pentru şi mai mulţi era tot atât de evident că nu se aveau deloc bine, în special despre Iosif exista această părere, că ar avea ceva împotriva lui Moromete. Nu farse cum era cea de azi, ci întâmplări care înlătură orice dubiu, nemailăsând celorlalţi posibilitatea nici uneia dintre acele interpretări care au în vedere caracterul capricios al acestor relaţii şi despre care, dacă vrei să nu te înşeli, e mai bine să păstrezi o imagine globală care să includă în acelaşi cerc sinuos al prieteniei atât certurile cât şi împăcările. Multă vreme, de pildă, şi anume la început când Niculae venise la comitetul raional de partid, fuseseră văzuţi împreună la şedinţe, cu scaunele alături sau plecând în oraş de la cantină, şi de câteva ori chiar aranjându-se să fie trimişi să activeze prin aceleaşi localităţi. Fuseseră văzuţi împrumutându-şi bani. Dar nu mai mult decât atât, de pildă să se apere în şedinţe unul pe altul, cu toate că de câteva ori s-ar fi putut foarte bine să se întâmple, în special o dată când i s-a adus lui Niculae o învinuire că din pricină că nu fusese el destul de vigilent, nişte chiaburi sabotaseră undeva electrificarea unei comune, în realitate sabotorii fiind organele locale, care sustrăseseră cerealele date de ţărani în acest scop şi organele acestea întocmiseră apoi un dosar în toată regula înaintându-i pe acei chiaburi justiţiei (care de altfel îi şi condamnase). În comuna aceea activase atunci şi Iosif şi el cunoştea foarte bine care era adevărul şi în timpul şedinţei tăcuse tot timpul şi abia când văzuse că majoritatea îl apăra pe Niculae de critica nedreaptă care i se aducea, se ridicase şi el şi spusese că nu era adevărat şi că vinovaţii erau alţii. Cei care crezuseră până atunci că Moromete şi Iosif sunt prieteni, nu mai crezură din clipa aceea.

Continuau totuşi să fie văzuţi împreună şi opinia reveni, fiindcă dintre două fapte mai puternic e cel care nu mai poate avea şi o altă interpretare decât cea conformă cu faptul însuşi. A nu lua apărarea unui prieten într-o şedinţă putea avea şi alte explicaţii decât aceea care se impunea la prima vedere, ce putea să însemne în primul rând? Câtva timp prinse deci consistenţă această impresie, dar când fu pe punctul să devină un fapt cert Iosif începu deodată să facă dezvăluiri: ştiau ei oare ce fel de om era Moromete ăsta? Da, ştiau, i se răspunse, aşa cum ştiau despre fiecare, conform comportării lor în cadrul muncii în comitet. Ei nu, râse Iosif, să vedeţi… Şi începu să dea la iveală acele lucruri care se spun între doi prieteni în faza de început, acele destăinuiri care sunt de obicei reciproce şi tocmai de aceea nici nu se divulgă. Şi din felul cum le povestea Iosif reieşea tocmai acest lucru neaşteptat, că aceste destăinuiri nu le făcuse decât Moromete şi că Iosif se mulţumise doar să le asculte.

Şi astfel se află că Moromete era odată la vie şi că i s-a făcut sete şi s-a dus mai încolo la o covergă să ceară apă celui dinăuntru şi când colo a dat peste două fete care nu se ştie ce făceau acolo împreună, dezvelite şi una cu trupul peste cealaltă. Şi numai atât? întrebaseră unii plictisiţi. Ce-a făcut Moromete? A luat-o la fugă, le-a răspuns atunci Iosif, şi în clipa aceea aşa înalt şi voinic cum arăta el cu statura lui, s-a frânt brusc pe spate şi s-a cutremurat de râs de parcă ar fi trosnit un pălimar. Într-adevăr, au convenit ceilalţi, era ceva vesel aici… Şi încă ce? Că altă dată tot aşa într-o seară la un clic, l-au scos pe Moromete nişte băieţi în tindă. Cum, s-au mirat cei care îl ascultau, pe el l-au scos, nu pe fată? „Nu, fata l-a scos”, a răspuns Iosif şi în clipa aceea s-a opintit iar în râsul acela al lui scurt ca un pârâit de gard. Şi? Şi acolo în tindă, în paie, Moromete a stat şi el cu ea de vorbă pe întuneric. Pe urmă s-a dus zvonul în sat că fata respectivă nu mai e fată mare. Şi nu era adevărat? au întrebat ceilalţi. „Nu!”, a răspuns Iosif. „Te pomeneşti, a zis atunci un activist minunându-se, că Moromete ăsta n-o fi având… „ „Ba nu, a spus altul, o fi având, că altfel s-ar bolnăvi, dar n-o fi având… „ „Le-o fi având pe toate mici”, a zis altul şi au râs toţi şi cel mai tare se auzea răcnetul ca o rostogolire de buturugi a lui Iosif, după care tot el a restabilit lucrurile afirmând că Moromete le are pe toate în regulă, dar aşa e el din firea lui. Fiindcă iată de pildă tot la un clic ce i s-a întâmplat în altă seară, se juca ghicitoarea-n poezie, ştiţi cum e asta, unul zice aşa: „Mă cutare, ştii că alde cutare mi-e frate?” „Unde l-ai găsit?” zici tu şi atunci ăla răspunde: „L-am găsit sub podul de aramă, îl făcea dracii pastrama”, sau altele, dar trebuie să ai grijă că poate să spună de tine în loc de el, l-am găsit pitit între sobă, îţi făcea spinarea tobă, sau altele mai rele, dacă aveai vreo soră sau vreo fată la care ţineai. Aşa i-a spus lui Moromete, dar nu că ţinea el la ea, hi, hi, zice „Măi cutare, ştii că al lui Moromete mi-e frate?” „Unde l-ai găsit?” „L-am găsit în pod sub o grindă”, şi a spus ceva de una Sanda că nu ştiu ce-i făcea acolo Moromete. Şi Sanda asta în loc să se supere a chicotit, dar Moromete n-a auzit-o, n-avea nimic cu ea, s-a făcut roşu şi a sărit la ăla că de ce să zică de el şi de Sanda… Şi aici, terminând relatarea, ochii lui Iosif, uitându-se la ceilalţi, îşi măriseră vizibil prunele, şi în clipa următoare gura i se strâmbase cu limba afară într-o descărcare de râs de astă dată parcă chinuită. Nimeni nu observa că era greu de crezut sau cel puţin greu de închipuit cum ar fi putut Moromete să povestească chiar el despre sine nişte lucruri din care să iasă el chiar aşa cum ieşea din gura lui Iosif. Ceea ce era însă neîndoielnic era că totuşi povestise ceva şi, mai mult, continua încă să povestească…

Fireşte că se găsiră curând destui cărora nu le plăcu deloc toată istoria acestei prietenii şi îl luară pe Niculae de o parte şi îi spuseră să nu se mai încreadă şi el atâta în Iosif şi să-i spună chiar tot ce-i trece prin cap, că ăla dă pe faţă la toată lumea şi îl face dracului de râs. Niculae îl evită şi drept răspuns într-o şedinţă îi trase lui Iosif una în cap de-l turti, relată sub forma unei întrebări o istorie cu o petrecere de lăsata-secului, în ale cărei dedesubturi intrase cu totul întâmplător fiind în satul lui Iosif şi nimerind peste un duşman al acestuia, de altfel un element dubios, când Iosif era acolo secretar de organizaţie, şi neputându-se descotorosi de acest element care avea rude în locuri sigure şi îl susţineau în funcţia de preşedinte, îl îmbătase cu frate-său la petrecerea aceea, îi sustrăsese carnetul de partid din dulamă şi îi dăduse foc cu chibritul; figura îi reuşise din plin, acela fusese dat jos şi din funcţia de preşedinte şi exclus şi din partid. „Să spună tovarăşul Iosif, formulase Niculae întrebarea sa, ce e cu istoria unuia I. P. Neacşu de la el din sat care mi-a povestit mie felul nestatutar cum a fost exclus din partid?” Iosif se făcu galben, se ridică în picioare şi, bâlbâindu-se cât era de mare, răspunse că nu ştia absolut nimic, cine ştie ce beţiv o fi fost cel care… Şi îi veni în ajutor tot Niculae confirmând că într-adevăr individul părea cam deochiat, dar că i s-a părut că totuşi omul a fost nedreptăţit. „Nu, nu, n-a fost nedreptăţit, ezistă procesele-verbale”, răspunse Iosif nemaidându-şi seama cum îi ies cuvintele din gură şi ce înţeles mai are răspunsul său, cu o voce împiedicată de parcă i se lipea limba de dinţi, în timp ce îşi ştergea cu cotul fruntea umedă. Niculae, văzându-l căscând ca peştele pe uscat, renunţă, adăugând că el a pus doar o întrebare, i s-a părut că omul a fost nedreptăţit, dar dacă tovarăşul Iosif susţine că nu, el îl crede, bineînţeles, pe tovarăşul Iosif, nu pe un beţiv dubios.

Câteva luni Iosif nu mai scoase un cuvânt despre Moromete, cu toate că acum erau văzuţi împreună parcă mai des decât înainte. „Ce mai face Moromete, Iosife?” îl întrebau câteodată. „Ce să facă, bine!” răspundea Iosif fără echivoc şi celălalt relua: „Ce mai zice?” „Ce să zică, răspundea Iosif, şi el ca omul”. „Adică? Ce mai povesteşte?” „Ce să povestească, de-ale lui!” Dar nu mai spunea ce. În schimb însă apărură după câtva timp aceste farse, la început mici de tot şi apoi din ce în ce mai groase, la care Iosif încerca şi uneori reuşea să asocieze şi pe alţii care se nimereau prin preajmă…

De la comitet Niculae trecu pe la dormitor, îşi luă servieta în care vârî din cufărul de lemn pe care îl păstra sub pat câteva cămăşi şi obiecte de toaletă şi o jumătate de oră mai târziu se afla la gară, unde luă cursa care îl lăsă, după un ceas de mers peste câmpie, la patru kilometri de Siliştea-Gumeşti.