Capitolul 13

„… N-aşi fi putut să cred că abia un an mai târziu aveam să-mi dau cu adevărat seama că sunt un om care nu mai are tată. Mi-a scris Ilinca să viu la parastas şi am venit singur şi la întoarcere încă mi se părea că am venit de-acasă unde el erea mai departe în pridvorul lui, când m-am uitat la Marioara şi am văzut pe chipul ei o îngrijorare. Se uita direct la mine şi privirea îi era grea de nelinişte: cum te simţi? parcă mă întreba. Sunt cu tine, ştiu că acum eşti singur, dar ne ai pe noi, femeia şi copilul tău. Şi atunci m-am simţit singur, fiindcă dincolo de îngrijorarea ei, îi lucea în ochi parcă şi un triumf că pentru ea se apropiase momentul pe care îl dorise tot timpul şi că tot pregătindu-se până atunci să poată trăi şi singură cu copilul, nu renunţase nici o clipă la ideea care mijise odată, de mult, în mintea ei de fată, că Niculae al lui Moromete era băiatul care îi plăcuse ei şi cu el trebuia să se mărite. Fiindcă a ştiut să facă din credinţa mea cu o minciună ce n-a fost în stare în atâţia ani de aşteptări. Îmi plăcuse de ea, ca de o consăteancă, când a venit atunci la poartă la comitetul de partid… Nu mi-era bine şi chipul ei îţi da un fel de linişte, nu-i păsa ei dacă un bărbat la care ţinea era sau nu membru în comitetul raional… Fapt e că a picat la ţanc şi după ce am plimbat-o până seara prin oraş am dus-o acasă unde stătea în casa silvicultorului ăla plecat la Sinaia cu domnişoara Palici. Şi acolo, zice, la poartă: „Am o veste mare să-ţi dau”. M-a făcut curios şi apoi înăuntru în casă: „Mă mărit, Niculae, zice, am venit la tine să-mi iau la revedere.” „Ei, cu cine te măriţi?” „Cu un băiat pe care l-am cunoscut astă-primăvară când veniră ăia cu sonda şi găuriră pământul în Grama să scoată petrol.” N-aşi putea să spun că m-a găsit cu inima moale din pricină că Ghimpeţeanu mă anunţase în ziua aceea că n-o să mai fac parte din comitet, şi că unii parcă nici nu mă mai cunoşteau! Cine îşi face iluzii!… Mi se pare normal, din moment ce nu mai eşti printre ei, ce să mai vorbească cu tine, n-ai de ce să te miri că se face că nu te vede, deşi ai lucrat cu el! Ai căzut, eşti bun căzut… Ceea ce nu-l împiedică să zică pe urmă, să trăiţi, tovarăşe, cum s-a întâmplat ulterior când am revenit la secretar în comitetul regional şi am mai găsit câţiva dintre ei care mai rămăseseră de sămânţă, aţi fost la şcoala superioară de partid, sigur că da, la sapă şi la lopată, ani în şir în grădina Mogoşoaia, tâmpitul, vroia să spună că nu crede, deşi ştia perfect de bine ziua când nu ca să mă trimită la şcoală m-a scos Beju… Şi în ziua aia înainte să mă anunţe Iosif ce primejdie mă pândea parcă se sfârşea ceva ca şi în ‘45 după război şi în calea mea la o răspântie apărea o fată, mă ţinea de braţ pe stradă şi se lipea de mine. N-aveam inima moale, dar speranţele mele erau turburi, eram atât de derutat… La orice m-aşi fi aşteptat dar nu o astfel de lovitură pe care o primisem şi nu era singura, parcă aveam presimţirea că asta nu era totul… „Şi, Niculae, am venit să-mi iau la revedere”, zice. Foarte bine! Nu mai vrea nimic, era împăcată, a înţeles din seara aceea, când m-am dus eu la poarta ei, să nu se mai agaţe! Dacă vrea fata să-şi ia la revedere, e din satul tău şi ăştia sunt cei de o seamă cu tine, alţii nu mai sunt decât mai mari sau mai mici, şi de prin alte părţi. „Bine, Marioară, îmi pare bine, zic, mă bucur… „ „Plec acum din sat după el.” „Departe?” „Păi la Moreni!” Ce mai depărtare şi mi-am adus iar aminte de Ileana, ce fată mai iubisem eu în pragul măritişului, aveam în palmă strânsoarea ei, se vede că se întâmplă ceva cu ele în momentele astea, că mă miram ce glas senin avea, uite îi pare şi ei bine, săraca, nu mai stă să mă aştepte pe mine şi avea mereu colţurile gurii întinse într-un surâs vârât în obraz, de bucurie, pesemne când nu mai vrei nimic de la nimeni, îţi ajunge ce ai tu… „Şi ştii, zic, că nu mai sunt la raion?” „Nu ştiu, zice, dar o să te trimită la alt raion, mă mir că îţi place, mă uit şi la tata că uneori se perpeleşte noaptea şi nu poate să doarmă şi înjură de i s-a făcut sufletul negru, de ce să ajungi să ţi se facă aşa, ce bucurie oi mai fi având? Că nu mai dai cu sapa… Dar când laşi sapa jos ştii că e odihnă, şi nu-ţi mai pasă de nimeni, pe câtă vreme în munca asta a voastră vai de odihna aia… Mie să ştii că îmi pare bine că te-au scos… „ „Da’ ce, zic, e obligatoriu să ajungi ca alde tac-tău?” „Nu e, zic şi eu, o meserie e mai bună, ştii că faci ceva şi când vii acasă îţi vezi de ale tale, că n-o să trăieşti două mii de ani… „ Şi atunci am scuturat din cap de ameţeală fiindcă mi s-a părut că aud până şi glasul Ilenii şi până şi mirosul părului ei umed de rouă şi atunci am pus mâna pe ea şi am apucat-o de umăr şi până şi umerii ei erau la fel de moi şi de plăpânzi ca ai Ilenii. Da, asta e iubirea cea mare a unei fete: înainte de măritiş cu câteva săptămâni, maximum o lună, dacă ar şti cei care se însoară ar amâna sau nu i-ar da răgaz, în ziua când ar cere-o s-o şi ducă la primărie… Dincolo se vedea lumina aprinsă şi Marioara s-a dus şi i-a spus ceva domnişoarei studente Palici, în tot cazul nu să stingă lumina, fiindcă n-a stins-o… „Ei, zic, dacă tot te măriţi şi ai ţinut atât de mult la mine… „ Şi am întins-o pe pat. Marioara, atât de vitează, a început să tremure. Hm! Nu era ca Ileana! Era fată mare… Şi după ce am făcut-o să nu mai fie, iar nu mai semăna cu Ileana, a stat lângă mine ceasuri întregi până s-a făcut ziuă, şi n-a scos o vorbă, numai inima îi bătea şi îi ardea fruntea, avea temperatură… Şi mie mi-era milă, uite, zic, cât ţine la mine, am judecat-o greşit… Când colo, o aud că îmi spune că nu e vorba de nici-un măritiş. Hm! Iată cum umblă fetele cu minciuni şi cum reuşesc cu ele mai bine decât cu un adevăr… Dacă mi-ar mai fi spus o dată că ţine la mine, plecam şi acolo o lăsam… În zilele alea a rămas însărcinată… A venit la mine la seră că n-are nici o pretenţie… Da’ când l-a făcut, am avut eu, nu puteam s-o las aşa, i-am dat cât am putut din salariul meu de grădinar şi acum puştiul are aproape zece ani, seamănă la frunte şi la ochi cu tata, parcă l-ar fi făcut el, nu eu… Şi în seara aia când m-am întors de la înmormântarea lui: nu simţeam atunci nimic, m-am uitat la ea mirat, am mângâiat-o şi eu, dar i-am spus că nu-mi face bine s-o văd cu obrazul strâmb ca o oglindă urâtă în care m-aşi uita… Să se ducă să nu lase să doarmă singur copilul… iar eu eram foarte calm… Nu mă durea absolut nimic, sufletul nu doare, numai se strânge, se apropie de nesimţire, ceva parcă se încetinise în lucruri, stătea fiecare la locul lui, geamul deschis, oraşul şi străzile izolate, şi cerul… Muream parcă şi eu ca în ziua când am ieşit din spital fără Simina mea… Acum eram fără tatăl meu, pentru totdeauna… Îmi aminteam şi de ziua când el mi-a spus că nu mă mai dă la şcoală, tot aşa am simţit şi parcă mă vedeam pe mine de la distanţă, ca pe un străin, şi nu mă interesa… Nici nu mai ştiu cum am adormit, iar dimineaţa m-am sculat ca de obicei, m-am îmbrăcat şi am plecat la comitet. În ziua aia trebuia să plec pe teren cu Deaconu, nu ştiu de ce pun unii ochii pe mine şi vor să mă scoată din munca de partid, deşi acuma, hm, e cam greu… Ne-am urcat în maşină şi am plecat, eram în plin sfârşit de campanie de toamnă… Ieşeam pentru întâia oară pe teren cu ăsta, mă cam ocolea în anumite acţiuni, ca să poată pe urmă să mă critice. Numai că primul-secretar, de, nu semăna cu cel care n-a vrut el să mă primească atunci în chestiunea Beju, unde pleca mă lua cu el şi nu era de acord când Deaconu începea aşa pe departe să pună în discuţie activitatea mea… Pesemne că văzând situaţia asta s-o fi gândit să renunţe pentru moment şi hai să mergem pe teren… Seara la întoarcere l-am găsit pe fostul meu notar în birou… Şi am intrat la el. „Ei, ce este?” „Vreau să-ţi spun, zic, că trebuie dat un ordin prin raioane să-l întâmpine astfel pe Deaconu!” „Adică cum?” „Păi să-ţi spun, dă capota «gazului» pe spate şi se ridică în picioare lângă şofer şi trece aşa pe străzi şi prin sate… „ „Nu mai spune? Vreau să văd şi chestia asta!” „Da, dar nu ştiu dacă cu tine o să facă… „ Iar acasă mi s-a părut pe urmă că totul a decurs ca şi înainte, cu deosebirea mare că m-am pomenit singur povestindu-i Marioarei această istorie! Vroiam parcă să uit sau să mă prefac că nu ştiu sau nu cred că nu mai aveam tată. Când te porţi cu totul obişnuit nu înseamnă că consideri totul la locul lui, prin chiar sporul de neobişnuit pe care îl aduci, povestind unei muieri pentru întâia oară un lucru care n-o privea?… Dimineaţa următoare, am plecat iar la comitet, aveam de pregătit un referat important pentru o şedinţă care a durat atât de mult că mi-a rămas în minte lungă cât o săptămână… Ah, nu mai pot dormi, s-ar putea ca de aici înainte… Ce întuneric e sub pleoape… Nu ştiu când s-a întâmplat, dar de mult nu se mai face lumină sub pleoapele mele şi nu mai trece nimeni pe drum să mă uit ca altădată şi să adorm senin… Tată! De ce nu te-am visat niciodată şi de ce mie nu mi te-ai arătat la fel ca mamei? Eşti supărat pe mine că n-am fost la căpătâiul tău când ai murit? Dar n-am putut veni, ca şi Sande, când ai fost pe la mine cu el, mi s-a făcut rău când te-am văzut… Nu e adevărat că n-am ştiut, a fost Ilinca pe la mine şi mi-a spus că ai căzut la pat dar eu am vrut să cred că n-o să ţi se întâmple nimic, ca să pot să nu viu să te văd aşa cum eşti, adică tare bătrân şi cu chipul morţii pe faţă… Vezi, tot noi vrem să trăim, care rămânem, în timp ce voi vă duceţi şi tot noi vrem ca voi să aveţi chipuri tinere, ca şi când o viaţă întreagă nu ne-a ajuns cât s-a săpat în sufletul nostru… Un an de zile nu m-am gândit la tine după ce te-ai dus, crezând că e mult mai bine ce fac împotriva uitării, fără să-mi dau seama că întunericul năvăleşte tot mai negru în serile mele, peste mine… Am plecat cu Marioara în zori şi mama, cu privirea ei în care verdele tot strălucea povestind, „Niculae, zice, l-am visat zilele astea pe taică-tău. «Moşule, zic, tu eşti?» «Eu sunt.» «L-ai văzut pe Niculae că a venit la înmormântarea ta?» «L-am văzut.» «Şi cu Dumnezeu ce faci?» Nu mi-a răspuns, a tăcut.”

Niculae se răsuci în pat, aprinse lampa şi se ridică în capul oaselor. De trei ori o pusese pe mama lui să-i povestească acel vis până izbutise să-l înţeleagă. „Maică, de multe ori îl visez, dar nu răspunde, eu îl întreb şi el tace, răspunsese mama. Şi azi-noapte l-am visat iar şi acum a vorbit. Pesemne că ştia că o să vii şi tu pe-acasă de parastasul lui de-un an. «Moşule, i-am spus, tu eşti?» «Eu sunt.»„ Şi aici apăruse în glasul mamei glasul lui din ultimii ani, tărăgănat şi resemnat, copleşit de griji şi de tăceri lungi, când vedea că îmbătrâneşte şi simţea el că asta nu mai putea fi oprit. „L-ai văzut pe Niculae că a venit la înmormântarea ta?” continuase mama şi abia acum, repetând, se înţelesese ce vrusese să spună, că în ceasurile lui grele, când a murit, Niculae n-a fost lângă el, dar că totuşi a venit la înmormântare. „Şi el ce-a răspuns?” întrebase Niculae. „L-am văzut”, a zis. „Atât?” „Atât!” Şi Niculae nu se mai putuse înşela, era cu adevărat glasul lui, se simţea în aceste cuvinte de dincolo de mormânt că pe lângă durerea pe care ar fi simţit-o el de a fi murit fără să aibă pe niciunul din feciorii lui alături, nu s-a mai adăugat aceea de a fi fost înmormântat, fără să fie măcar unul de faţă; dar durerea a doua, care n-a fost, n-o ştergea pe prima, care se produsese, l-a văzut că a venit şi nu păstrează acolo unde e, cu privire la moartea lui, nici bucurie, nici tristeţe, ci singurătate şi tăcere. Adică cu oamenii, cu păcatele lui din ultimii zece ani şi cu propriii lui fii a văzut cum e, dar cu Dumnezeu? „Fusese el necredincios, adăugase mama, dar singurul lui păcat în afara necredinţei şi a rătăcirii din urmă nu fusese decât trufia, prea credea că n-o să mai moară niciodată, şi aşi fi avut să ştiu dacă Dumnezeu l-a iertat.” „Şi tata ce-a răspuns?” zisese Niculae. „A tăcut. Nu mi-a răspuns nimic.” Adică aşa cum făcuse în partea din urmă a vieţii lui, când dădea de înţeles că singurătatea şi tăcerea nu pot fi alungate de nimeni o dată ce au pătruns în inima omului şi că nu-i mai rămânea decât trufia, pe care o păstrează şi dincolo de moarte, cu toate că moartea se luptă cu noi să ne ia totul.

Niculae stinse la loc lumina şi-şi puse tâmpla pe pernă. „Tată, şopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, ştii bine… Nu ţi-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic şi îmi pare bine că te-ai împăcat cu mama… Dar de ce nu vorbeşti şi cu mine? Crezi cumva că de-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?… Ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatins… puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea… Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi… Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui? Tată, mă auzi? Nu mai vrei să stai cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei i te-arăţi şi mie nu. De ce? Nu mai ai nimic să-mi spui?”

În acea clipă Niculae văzu cum stratul gros de întuneric (în care gândurile lui se înlănţuiau cu acea tărie care alungă totdeauna somnul şi nelinişteşte sufletul) se dă la o parte dinaintea ochilor lui asemeni unei uşi şi în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă apăru chiar tatăl său din grădină şi o luă încet spre poarta de la drum cu mersul lui ciudat care îţi spunea că de acolo de unde vine e greu să-ţi spună ce-a fost, dar de-acolo de unde se duce s-ar putea să se întoarcă el cu un rezultat… Ce rezultat?… „Tată!” şopti deodată Niculae şi în aceeaşi clipă simţi cum se năpusteşte asupra lui din adâncul neştiut al fiinţei un val de duioşie agresivă care îi pipăi apoi gâtul şi începu să-l sugrume. „Tată, tată, chemă el şi îşi duse coatele la ochi hohotind. Unde te duci tu acum, încotro o s-o iai după ce deschizi poarta şi o să ieşi iar la drum?… „

Turburată de plâns, imaginea tatălui reveni iarăşi în acelaşi loc sub aceiaşi salcâmi ai curţii, luând-o agale spre şosea. Stătea însă mereu cu spatele şi mergea exact ca un om care e adevărat că al lui era numai ceea ce era împrejmuit cu gard, dar şi peste rest cine îl împiedica să se uite? „Tată, unde te duci?” strigă Niculae iar, de astă dată însă foarte încet şi făcând să se topească în el cu un efort suprem plânsul care îl îneca, nu pentru că se temea că Marioara îl va auzi din odaia ei, uşa era groasă, ci pentru că vedea că plânsul nu e bun… Moromete ieşi pe podişcă şi Niculae porni alături de el cu fruntea în pământ… Văzuse că nu vrea să se uite la el… „… Sigur, de ce să se uite, de ce să stea şi el de vorbă cu tine, crede că se mai roagă cineva de el, mai e prostul ăla, parcă dacă nu vrea el nu vinde mama partea mea de pământ… şi Bărăgan suna cu goarna băăăăăăă toată lumea să se strângă la primărie că a venit băiatul ăsta al lui Moromete… Ilinca se mărită cu Ouăbei, tăceţi din gură, striga mama parcă s-ar fi dărâmat casa pe ea şi el îi făcea semn Ilinchii, de ce, zice tata senin, ce are Ouăbei, nu e şi el flăcău ca alţii?… N-am mai văzut-o până atunci pe mama ridicând pumnul în aer, du-te, fa, de-aici, când ţi-oi da una acuma te trimet taman la popa în braţe… pentru întâia oară ieşisem aşa de departe şi stăm cu faţa în sus şi soarele ardea roşu prin muşamaua neagră a pălăriei şi ce pustiu era în vârful dealului, parcă pieriseră oamenii de pe pământ şi rămăsesem numai eu… Am dat pălăria la o parte şi m-am uitat la soare să-l văd cu ochii deschişi, eram numai noi doi, şi i-am văzut miezul de foc alb şi am închis pe urmă ochii fiindcă se făcea întuneric în jur şi atunci am simţit o palmă care îmi mângâie tigva tunsă şi urechile… pe unde venise? Niculae mamă, ce faci tu aici singur?… Dar tu unde te duci?… Mă duc să-l tămâi pe tata pe care tu nu l-ai mai apucat… acuma ziua?… da, mă duc pe la surori şi până diseară abia ajung, că e taman la Burdeni şi dorm şi eu la ele şi la noapte mă duc la cimitir… şi s-a-ndepărtat pe câmpie cu cuşniţa de răchită albă sub braţ şi o văd că se întoarce… ţi-o fi foame, maică!… nu mi-e foame… eşti cu caii, să-ţi dau, zi bogdaproste, că eşti copil curat… şi s-a-ntors înapoi cu fustele ei mari, ce înaltă era, dar tatei îi venea numai până la umăr, dar nici el nu era mai înalt ca Dumitru lui Nae… Şi el crede că nu ştie nimeni ce trebuie să facă, merge pe lângă garduri absolut fără să te ia în seamă cu fruntea când sus spre vârfurile salcâmilor, când jos pe lângă poteca pe care calcă şi se uită la ea de parcă s-ar feri să nu se ia poteca după el, bun, bine, am înţeles, mergem mai departe şi e şi ăla cu care ne întâlnim un om şi ăsta care stă pe loc lângă stâlpul ulucii lui şi celălalt de la celălalt stâlp de la cealaltă poartă peste drum, ca să nu mai vorbim de cel la care ne ducem, care e omul cel mai în puterea cuvântului dintre toţi, dar socoteala ciobanului e achitată?… sau ne ducem acolo degeaba?… socoteala ciobanului e achitată… atunci putem să discutăm, fiindcă băieţi mai vrednici ca ai mei nu mai are nimeni, mai ales ca ăsta micu, Niculae, i-a plăcut să muncească de când era mic, îi sfârâiau mâinile pe treabă, la secere, fetele astea, care nici ele nu pot să zic că nu erau vrednice, dar nu se puteau ţine de Niculae, că el o lua aşa înainte cu postata şi curgeau poloagele în urma lui ca traversele pe calea ferată şi de bucurie odată îşi înfigea mâinile în părul Ilinchii şi aia striga tată… tată… tată… „

De mult Niculae adormise. Dimineaţa când se sculă nu arăta nici prea odihnit, şi nici prea senin, şi Marioara se miră, fiindcă, zise ea, de câteva ori a trezit-o ceva, nici ea nu şi-a dat seama ce, şi pe urmă a tras cu urechea şi nu s-a înşelat: la auzit pe el, pe Niculae de alături, cum râdea în somn…

SFÂRŞIT