Capitolul 5

Vederea lui Moromete îl înveseli pe Ţugurlan. Avea aerul celui care tresare în adâncul fiinţei sale dându-şi seama că în trecerea egală a zilelor, se întâmplă din când în când şi câte un astfel de eveniment, să dea adică peste tine un om cu care vei ieşi în mod sigur din această scurgere cenuşie a timpului şi te vei ridica deasupra lui.

— Câţi ani sunt, mă Tugurlane, de când n-am mai stat de vorbă noi doi? zise Moromete în loc de bună-ziua.

— Păi, câţi să fie, vreo cincişpe, răspunse Tugurlan la fel de uimit că aceşti cincişpe ani erau pe-acolo pe-aproape prin preajma lor şi nici nu băgaseră de seamă când trecuseră.

N-aveau decât să facă ei doi un gest aşa cu mâna, adică duceţi-vă, voi, anilor, încolo de-aici, şi viaţa lor să se fi dat, foarte simplu, cu cincisprezece veri îndărăt.

Lângă gară, pe dreapta, cum veneai dinspre Balaci, mai trăia o veche cârciumă, care nu făcea încă parte din trustul alimentaţiei publice locale. Era plină de ţărani sau mici funcţionari cu treburi pe la gară, ca Tugurlan, sau pe la oborul de vite (care se ţinea de două ori pe săptămână pe o poiană de alături). Nişte lăutari cântau cântece folclorice fără noimă, făcute de ei, în care apăreau cuvinte cum ar fi S. M. T., camion, cooperativă, amestecate cu leliţă, frunzuliţă şi altele. Moromete asculta cu o expresie de extremă încântare pe chip şi aproape că uitase de Ţugurlan, cu care se aşezase la o masă să bea un pahar.

Ţiganul lucra la Mat.

Şi venea acasă beat.

gâlgâia milogit, însoţit de plânsetul scârţâit al viorii, lăutarul. Mai pe urmă ţiganul din cântec o lua pe urmele ţigăncii fugite cu un „boier” undeva la Calafat, intra în curtea acestuia şi zicea:

Dă-mi boierule nevasta, Că mi s-a prăpădit casa.

iar acela îi spunea:

De-o vorbi pe ţigăneşte.

Să ţi-o iai cum se găseşte;

De-o vorbi pe româneşte.

Îţi tai capul ca la peşte.

Moromete mai ascultă câtva timp, apoi se întoarse şi îi spuse lui Ţugurlan:

— Cum vine asta, mă Stane? Ce, la noi mai sunt boieri care să-ţi taie capul ca la peşte? Ori ţiganul nu lucra la Mat, zise el, ori ăla care îi luase nevasta nu erea boier.

— Sunt cântece vechi, îl scuză parcă Ţugurlan pe lăutar; le-au aranjat şi ei pentru acuma, dar se vede că nu le-au aranjat bine.

— Păi tot ce e vechi, zise Moromete, se aranjează în felul ăsta ca şi când ar fi nou. Pe noi nu ne aranjează tot aşa? Cum, Tugurlane, lovi el deodată cu mâna în aer, ca şi când ar fi dat brusc frâu liber întregii lui gândiri, să nu mai pot eu să vorbesc ce vreau?

Ţugurlan nu se arătă deloc surprins. Privirea însă îi sticlea ascultându-l. Îşi amintea… Ocupaţiunea lor mintală… Facultăţi… Discursul domnului V. Madgearu…

— Poţi să concepi una ca asta? reluă Moromete. Adică eu să tac şi tu să vorbeşti, rolul meu rezumându-se doar să te ascult pe tine?!

Ţugurlan se gândea… Dincolo de cuvintele sale, omul ăsta care nu mai avea patruzeci de ani trăia parcă într-o veşnică nedumerire care nu era prefăcută, ci adevărată. Trebuia să-i răspunzi.

— Poţi să gândeşti, zise Ţugurlan, după ce îl lăsă pe Moromete să aştepte câteva clipe. Nimeni nu te împiedică, adăugă el. Ia model de la mine.

— De unde ştii?

— De unde să ştiu ce?

— Că nimeni nu te împiedică.

— Ţi-am spus eu. Pe mine nimeni nu mă împiedică.

— Şi crezi tu, zise Moromete, că dacă îl laşi tu să nu te lase să vorbeşti, pe urmă nu te împiedică să şi gândeşti?

— Aşi vrea să ştiu cum, zise Tugurlan.

Moromete rămase câtva timp pe gânduri, apoi deveni parcă visător:

— Găsesc ei cum, zise el cu duioşie. Nu mi-a spus mie Niculae?! Te întreabă: ce părere ai despre tovarăşul Stalin?

Şi el pronunţă ca de obicei acest nume cum ar fi zis Călin.

— Ei, şi? zise Tugurlan. Spui şi tu ce-ţi cere, că e aşa şi pe dincolo şi ai terminat. Ce-ţi pasă ţie de ce spui despre Stalin?!

— Îmi pasă, zise Moromete, fiindcă îţi cere pe urmă să declari că fi-tu e duşman al poporului şi că n-ai nici în clin nici în mânecă cu uneltirile lui duşmănoase.

— Nu declari!

— Ei, şi tot acolo ai ajuns, zise Moromete.

— Adică unde?

— La puşcărie!

— Intri lIa puşcărie, zise Tugurlan brusc îndârjit şi glasul lui sună ca o sumbră ameninţare.

— Şi dacă mori acolo? zise Moromete.

— Ei, şi? făcu Tugurlan în acelaşi fel. Oriunde-ai fi, de-un mormânt tot ai parte. Măcar tu n-ai ce pierde, în timp ce pe ăla care te-a băgat acolo, îl apucă groaza la gândul că trebuie să moară ca şi tine şi că nimic din ce e el nu mai înseamnă nimic.

— Aşa dacă o luăm, la ce mai trăim, zise Moromete, dacă tot o să murim! Ba eu vreau să trăiesc, şi să trăiesc cum vreau eu, fără bineînţeles să mă pun fără nici un rost contra a ceea ce la lume nu-i pasă. Tineretu ăsta! Treaba lor! Dar mie să nu-mi trimeată domnul Vasile ameninţări prin şeful de post că nu mai am voie să stau de vorbă cu cine vreau eu. Să le trimeată ameninţările astea muierii ăleia a lui, Florica lui Ciupăgeanu, la care se uită în gura ei ca un nerod şi nu-şi dă seama că nu se procedează aşa cu oamenii care trăiesc mai de mult în satu ăsta! Am vrut, înainte să vin la tine, să vorbesc cu el, dar mi-aşi fi răcit gura de pomană. Cred că nici nu m-ar fi auzit, fiindcă urechea lui nu aude decât ce-i şopteşte răzbunarea: până nu termină cu toţi care au însemnat ceva în satu ăsta, o să fie surd şi orb. Dar am vorbit cu Isosică, Tugurlane, tu trebuie să laşi silozul ăsta în pacea lui şi să vii în sat şi să nu laşi comuna pe mâna lui alde Vasile al Moaşei. De ce stai tu deoparte? Trebuie să-ţi spun că în tine a mai rămas speranţa!

— Şi ce să fac eu, Moromete? zise Tugurlan îndată, semn că acest îndemn, care îi venea acum din afară, îi venise şi lui, şi nu o dată, dinlăuntru, şi că nu trecuse niciodată de întrebarea pe care acest îndemn o conţinea. Ce pot să fac? Crezi că eu nu-i urmăresc şi nu văz cum se mănâncă între ei? La ce-ar folosi să le sporesc şi eu numărul cu unu, chit că, să zicem, un oarecare timp aşi reuşi să ajung în fruntea comunei?

— Nu-mi răspunzi ca unul care îşi dă seama ce-i spun eu, zise Moromete.

Se lăsă o tăcere. Lăutarii terminaseră istoria lor cu ţiganca fugită, care la întrebarea bărbatului ei răspunde pe ţigăneşte şi deci ţiganul poate s-o ia cu el. Acum începuseră ceva foarte vechi şi le dârdâia bărbia ridicând vocea. Cei doi păreau însă acum surzi la cântecul lăutarilor şi la vocile celorlalţi care se încurcau, se ridicau şi coborau neîncetat.

— Ai dreptate, zise Tugurlan. N-am înţeles bine. Mai spune o dată.

— Tugurlane, zise Moromete, tu eşti omul care ne cunoaşti şi pe noi şi ştii ce a fost bun şi ce a fost rău în viaţa pe care am dus-o mai înainte şi îi cunoşti şi pe ăi săraci care acum sunt chemaţi să facă ei altă viaţă. Viaţa asta pe care vor ei s-o facă mai bună, cine îi împiedică? De ce cred ei că noi? Viaţa asta numai tu poţi s-o faci, fără să treci peste noi cum trec eu cu grapa peste bolovani. Nimeni altul în satul nostru nu e în stare să înţeleagă şi să facă ce spun eu acuma, afară de tine. Tu eşti speranţa! Întoarce-te în sat şi fă tu primul pas! Ai să vezi! O să vie alături de tine o sută.

Pe chipul lui Tugurlan începu să apară acea schimbare pe care o dă totdeauna bătaia nedorită sau neaşteptată a inimii, puternică şi înaltă, şi care apare înaintea gândirii sau a înţelegerii. Da’ la urma-urmei ce aşteaptă el? Să hotărască alţii pentru soarta tui? Iată chemarea! Nu venea de unde crezuse el atâta vreme că trebuie să vie, dar nu tot aici avea să ajungă? Curând avea să i se termine şi lui viaţa, şi ce s-a ales din ea?

— Oricât cred eu că ştiu ce s-a întâmplat în sat, e clar că ceva îmi scapă, de îmi vorbeşti tu aşa, zise el într-un târziu. Eu ştiu tot ce s-a întâmplat, dar n-ai vrea să-mi povesteşti şi tu? Vreau să aud de la tine. Spune-mi pe concret, de ce ai venit la mine.

Moromete îi explică: atâta vreme cât fiul său fusese activist la raion, nimeni nu îndrăznise să-l ameninţe în mod serios, în orice caz lui nu-i păsase. Acum îi păsa, gluma se îngroşase, dacă asta putea fi numită glumă, să fugăreşti un om care nu ţi-a făcut nimic şi să-l îneci în gârlă.

— Cine a făcut asta de fapt? întrebă Tugurlan.

— Cum cine, zise Moromete, Vasile! A treia zi, adică ce zic eu a treia, a doua (că în prima a fost ocupat să-şi aresteze neamurile şi să le trimită la puşcărie) au pornit prin sat să ia bucatele oamenilor şi alde Gheorghe al Măriei lui Piţur, ginerele lui Trafulică, s-a speriat şi a luat-o la fugă spre pădure. Dar apa se umflase şi l-au împins în gârlă şi l-au înecat…

— Vasile a făcut chestia asta? întrebă Tugurlan.

Moromete răspunse fără şovăire că da, Vasile personal, nu era el preşedinte, nu dăduse el ordinele cum să se procedeze? Şi atunci? Să te mai miri când o să auzi că cine ştie ce-are să le facă şi lor, lui Moromete şi prietenilor lui?

— Nu e bine, zise Tugurlan răguşit.

— Nu e bine deloc, zise Moromete apăsând pe ultimul cuvânt, vrând să arate că absenţa binelui nu e totdeauna totală, dar că în cazul de faţă era. Întrebarea mea, Tugurlane, continuă el, e următoarea: tu cu Isosică poţi să te înţelegi?

— Pot, reflectă Ţugurlan. Dar ăsta te vinde la prima cotitură.

— Numai dacă e la ananghie, explică Moromete. Ideea mea e că Vasile o să-l dea jos şi pe Isosică şi Isosică ştie şi el ce-l aşteaptă, i-am spus şi eu, dar ştia şi el, că nu e prost. Vii, Ţugurlane?

Ţugurlan nu răspunse, dar turnă, parcă îndârjit, în pahare, pe care apoi le ciocniră şi le goliră însetaţi.

— Cum o să faci şi cum să procedezi, asta ştii tu mai bine şi părerea mea e să intri la moară cantaragiu, reluă Moromete. Asta poate să-ţi aranjeze Isosică, chiar dacă n-o să fie deloc lesne, fiindcă o are şi el pe cap pe muierea aia a lui rea, pe Ciulea. Da’ trebuie să-ţi facă, îţi garantez. În ce mă priveşte pe mine, o să vă vorbesc pe-amândoi de bine prin toate părţile. Şi o să am dreptate. Fiindcă dacă eu îţi spun ţie o vorbă, ştiu că ne înţelegem. Mai mult îmi dau şi eu seama că nu se poate, Ţugurlane, eu ştiu încotro mergem! Ce vreau eu personal, e să mergem cât mai încet fiindcă nu sunt neam doritor să văd şi cu ochii ce-o fi! Îmi închipui! Noi, care am apucat să trăim pe loturile noastre până la şaizeci de ani, rămânem la asta. Dar eu nu neg că poate să iasă bine pentru voi, care n-aveţi ce pierde, şi pentru ăştia tinerii, care nu ştiu ei bine ce înseamnă să ai pământul tău la deal şi căruţa şi vitele în bătătură… Ştiu un lucru, că pământul trebuie muncit, şi nu cum crede Bâznae, că o să se coacă bucatele pe el singure. Vii, Ţugulane?

— Vin Moromete, răspunse de astă dată Ţugulan şi prin chipul lui nebărbierit şi încă tânăr ţâşnea parcă din nou, însufleţindu-l ca odinioară când prietenul său fusese bătut, dogoarea îndrăznelii şi a hotărârii.