Capitolul 4

În acest timp Paraschiv pornise înfrigurat spre tuşă-sa Guica. Achim plecase şi trebuia făcut ceva repede cu Nilă, să-l îndemne să termine o dată cu bombănelile lui de neînţelese.

— Ei, gata, ga Mario! îi dădu Paraschiv de veste tuşei. Gata, dar nu ştiu ce să fac cu Nilă, că îmi vine să-i dau câţiva pumni după ceafă şi să-l satur.

Guica stătea în faţa bordeiului şi împletea la ciorap; ea nu luă în seamă supărarea nepotului şi, de bucurie că în sfârşit Achim plecase, scăpă câteva ochiuri la ciorap.

— Ce vorbeşti, Paraschive? şopti ea cu glas strâns. I-a dat drumul? A plecat? Când a plecat?

— De dimineaţă! răspunse Paraschiv. Mi-era niţel frică şi mie: haiti, acu’âl întoarce îndărăt! Că şi ăla se moşmonea, se moşmonea… mai adăugă Paraschiv supărat.

— Aşa, mă! Aşa! continuă Guica cu bucuria ei sărată şi niţel surdă, ca şi când bine făcuse Achim că se moşmonise. Aha! Aha! mai exclamă ea. Şi alea ce zicea? A? Paraschive! Alea nu zicea nimic?

Paraschiv nu răspunse.

— Hai, mă, dă-te naibii, ce eşti supărat? îl certă Guica. De ce nu spui? Acuma trebuie să plecaţi şi voi! Când plecaţi? Paraschive, se rugă Guica sfătuitor, vezi, nu staţi mult p-acolo! Un an, doi şi întoarceţi-vă acasă. Eu ţi-am mai spus. Locul ăla din spatele casei e al tău. Cu banii din Bucureşti faci o casă pe el, te însori, cumperi pământ şi să mor şi eu acolo ca o creştină între ai mei, să aibă cine să mă îngrijească. Vorba ăluia, să nu vie un străin! Că de! Suntem de-un sânge! Şi acolo, în Bucureşti, mai trimite-mi şi mie un frâng, că dacă nu eram eu să vă învăţ de bine, ce făceaţi? Nu mai pierdeţi vremea de pomană, să mai munciţi şi la secere pentru ei! Auzi tu?! Când plecaţi?

— Nu vrea boul ăla de Nilă, ga Mario, n-auzişi ce-ţi spusei? zise Paraschiv scuipând şi făcând ca buzele lui să se încalece şi să se despletească în fel şi chipuri.

— Ce, e nebun?! se mânie Guica, oprindu-se surprinsă din împletit.

— Cică: „Nu, bă, că cum să plecăm cu caii şi să lăsăm grâul pe câmp?”; Cică: „Nu acuma, bă, mai încolo, pe la Sântămărie!”

— Păi şi tu, zise Guica, prost eşti? De ce n-ai venit cu el încoace? Ia du-te şi vin’ cu el încoace! Ce, e prost?

— E prost, răspunse Paraschiv scuipând furios. Apoi continuă cu un glas gros, care vroia să semene cu al lui Nilă: „Că ce, bă, ce ţi-a venit şi ţie! Plecăm acuma, râde lumea de noi: ăia ai lui Moromete fugiră câteştrei de acasă şi-l lăsară pe tat-său singur cu grâul pe câmp… „

— Du-te, mă! Du-te! zise Guica fără să mai asculte. Du-te, mă, n-auzi? Du-te şi vin cu el încoace! Am să-i spun eu ceva şi ai să vezi că n-o să mai zică nimic!

Nilă însă plecase cu caii la păscut şi abia a doua zi spre seară se întâlniră cu tuşa lor.

Când îi văzu trecându-i pârleazul, Guica se ridică de pe scăunelul ei din faţa bordeiului şi le făcu semn să vie după ea înăuntru. Ca de obicei nepoţii îşi îndoiră cefele să nu se izbească cu fruntea de pragul de sus al uşii, intrară în odaie şi se aşezară tăcuţi pe aceleaşi scăunele de-o şchioapă; se fereau să stea pe pat, care era de totdeauna şubred şi s-ar fi putut rupe cu ei.

Guica se aşeză pe prag în faţa lor, fără să-şi lase ciorapul de la gât şi începu:

— Ei, Nilă! Păi ce-am vorbit noi până acuma? Ia ascultă aici la mine: lui Achim i-a dat drumul la Bucureşti şi dacă nu trimite bani, crezi că tac-tău e prost? Păi ştii ce e în stare să facă? Să se ducă peste el acolo şi să nu mai puteţi face voi nimic! Tu auzi, mă?!

Paraschiv se uită la Nilă şi făcu un semn din mâini care vroia să spună: vezi! Nilă se uită la Paraschiv şi dădu din umeri vrând să spună că nu înţelege nimic. Guica deschise gura să-i dea drumul mai departe, dar Paraschiv o întrerupse. El îi aruncă fratelui o privire de dispreţ şi parcă mugi:

— Mai şi vorbeşti!

— Ce vorbesc, mă, ce vorbesc? bolborosi şi Nilă în felul lui de neînţeles, din care nu puteai să-ţi dai seama niciodată dacă protestează, cere explicaţii, sau pur şi simplu nu pricepe despre ce e vorba.

— Cum nu vorbeşti? Păi nu spui? reluă şi Paraschiv.

— Ce spun?

— Cum ce spui? Că: „Lasă, bă, că să mai aşteptăm, că râde lumea de noi!” Tu auzi ce spune ga Măria? Crezi că tata când o vedea că ăla nu-i trimite nici un franc, o să ne aştepte pe noi să vie Sântămăria?

Nilă îşi încreţi fruntea lui lată şi groasă, o lăsă în jos şi nu mai spuse nimic. Dar iarăşi nu puteai să ştii ce e cu el. Guica vorbi mai departe:

— Nilă, dacă n-o să rămâneţi voi cu buzele umflate, haida-de! Păi voi nu ştiţi ce vorbesc alea? Ce spun pân sat? Că tac-tău are să-i treacă pe toţi pe numele lui şi are să-i treacă ăleia bătrâne casa şi jumătate din locul de casă. Pentru că eşti bleg şi umbli cu capul între urechi, d-aia! E averea voastră! Ce-ai să te faci tu dacă tac-tău îl pune alea la cale şi le trece casa? Ai, mă? Ce-ai să faci, Nilă? Că atunci nu poţi să le mai dai afară, că se duce la secţie şi vine cu jandarmul. Tu auzi ce-ţi spun eu? Guica se opri din împletit şi se ascuţi cu capul spre Nilă. Tu auzi, mă? repetă ea. E casa voastră, e averea voastră de la biată mă-ta! Şi lumea o să fie de partea voastră, că tac-tău cu nimeni nu se are bine…

Nilă asculta în tăcere, cu pleoapele lăsate cu totul peste ochi ca şi când ar fi dormit. Guica continuă:

— Şi atunci ce să mai aşteptaţi? Încălecaţi într-o noapte pe cai şi luaţi-o spre Bucureşti. Şi când o să vă întoarceţi cu bani peste vreun an şi-o să le daţi pe-alea afară, lumea o să zică: „Bine le face! Au fugit la Bucureşti din pricina lor! Aşa le trebuie, că au vrut să pună mâna pe averea fraţilor!” E averea voastră, Nilă! De câte ori să-ţi tot spun?

Guica îşi trase capul care stătuse întins şi înfipt sub ochii lui Nilă, apucă ciorapul din poală şi începu să împletească repezit, cu mişcări înghiontite.

— Nu, că lui îi e ruşine de lume, zise Paraschiv când tuşa se opri. Nu înţelege că lumea râde de noi taman d-aia, că îi lăsăm pe ei să ne mănânce munca. Păi, bă Nilă, lumea zice că suntem noi proşti, tu ştii asta? îl informă Paraschiv având în glas ceva care arăta că în privinţa asta de mult sunt ei acoperiţi de ruşine.

Nilă însă tăcea mai departe, cu fruntea lui lată şi groasă cât degetul aplecată în jos. Nu se ştie de ce, lucrurile acestea care păreau foarte limpezi continuau să fie pentru el turburi. Paraschiv se uită la el cu dispreţ şi spuse iar, cu un glas lung, tărăgănat, ca şi când l-ar fi strigat de la cine ştie ce depărtare:

— Băi, Nilă, bă! O să te tragă fetele de turul pantalonilor, ca pe Năstase Besensac. Zici şi tu că eşti flăcău! Eu m-aşi fi însurat până acum de zece ori, dar n-am vrut! Tot pentru voi, pentru tine şi Achim! Să vă fac oameni!

Nilă ridică fruntea, se uită la fratele său şi mormăi ca un urs.

— Faci tu oameni! Păi dar! Dăştept mai eşti! Mă mir că nu te vezi!

— Nu, că sunt ca tine, să dau în gropi, răspunse Paraschiv pornit. Dacă n-aş fi eu… Dacă ar zice tata să tragi la jug, ai trage la jug.

Nilă îşi încreţi fruntea şi chipul lui mare se aprinse de această jignire. Se întoarse spre Paraschiv şi mormăi cu toată puterea, clipind des din ochi şi strângând pumnii ameninţător:

— Ce, bă, ce? Ce, ce? Ce vrei? Ce?

— Cecsina! blodogări Paraschiv fără să se sinchisească.

— Ia nu vă certaţi! interveni Guica ridicându-se de pe prag şi căutând ceva între sobă. Ea scoase de acolo o oală cu dude şi o puse înaintea nepoţilor. Nu vă certaţi ca proştii, ce v-a apucat? Paraschive, tu eşti mai mare, ce vorbă e aia? De ce râzi de el? Parcă tu eşti mai breaz? Să te duci acolo la Bucureşti şi să te-ntorci, să te-nsori! Să faci copii! Atunci să te vedem! Haide, luaţi nişte dude d-astea şi nu vă mai certaţi!

Cei doi începură să bage mâinile în oală şi să mănânce din ea în tăcere. Guica se aşezase la loc pe prag şi bestecăia la ciorap. După puţin timp trase un fir lung din ghemul negru de lână şi spuse:

— Hai, mă, ce faceţi? Că trebuie să plămădesc, să vă fac nişte pâine! Am şi eu câteva ciurele de făină pentru zile mari. Să vă fac să aveţi pe drum! Înţelegeţi-vă mai repede!

— Ce să ne mai înţelegem, zise Paraschiv ridicându-se. Gata, plecăm!

— Şi caii? întrebă Guica.

— Îi luăm cu noi, răspunse Paraschiv hotărât. Cu ei câştigăm mai mult decât cu oile. Altfel de ce dracu mai plecăm?

— Cum, mă, să furăm caii lu’ tata? tresări Nilă cu un glas din care se vedea că acest gând nu izbutea cu nici un chip să-şi facă loc în capul lui.

— Păi nu sunt caii voştri, Nilă? N-aţi muncit voi anul trecut şi aţi plătit cinci mii la bancă? Cu ce v-aţi ales voi din douăzeci de mii care s-a împrumutat tat-tău? Nu şi-au făcut alea covoare de pe urma oilor? Sunt caii voştri, tu nu vezi, ce naiba tot vorbeşti! Ia vezi, că acum mă supăr pe tine!

— Păi vorbeşte şi el ca să nu tacă, zise Paraschiv mereu furios de împotrivirea lui Nilă. El se sculă în picioare şi continuă hotărât să termine cu atâta vorbă: Ascultă, Nilă, eu încalec şi plec şi te las ca pe-un prost aici… Mie să-mi spui verde… Te întreb: mergi sau nu mergi? De-un an de zile de când vorbim; mergem, mergem, mergem! Şi acum faci pe… Că râde lumea că furăm, că, bă, să mai aşteptăm! Ce să mai aştepţi? Nu mai aştept, am aşteptat destul!

De pornit ce era, Paraschiv uită şi se aşeză pe patul tuşei, care îndată începu să trosnească şi să pârâie. Guica ţipă la el:

— Du-te, mă, naibii, că-mi rupi patul!

Paraschiv sări în sus. Supărat, el puse mâna pe umărul lui Nilă şi-l mişcă, parcă l-ar fi sculat din somn.

— Nilă, mergi, mă, sau nu mergi?

Nilă tresări şi deodată sări în picioare:

— Merg, mă, merg, ce tot mă îţâni? N-auzi că merg? Nu ţi-am spus o dată că mergem?

— Păi vorbeşte!

— Ce să vorbesc? mormăi Nilă, de astă dată cu un glas slab, fricos, ca şi când i-ar fi părut rău că spusese că merge. Continuă: Să mergem odată! Ce tot vorbim atâta! Şi dacă se întâmplă ceva…

— Dacă se întâmplă ceva, eu răspund! aproape că strigă Paraschiv.