Capitolul 6

În seara şi în zilele următoare după ce fugise cu Birică, mama ei plânsese şi încercase s-o trimită pe fata mai mică, Rafira, cu câteva lucruri de-ale Polinei, dar Rafirica, deşi avea numai zece ani, în loc s-o asculte pe maică-sa, se apucase să-i spună lui Victor. Tudor Bălosu aflase şi o ameninţase pe muierea lui cu bătaia.

Dar aşa slabă cum era, Aristiţa îndrăznise să se împotrivească:

— Tu ai făcut-o de râs! strigase ea plângând. Parcă ţi-a păsat ţie vreodată de noi! Proastă să fie Polina să-ţi mai spună în viaţa ei tată.

— şi dacă nu-mi mai spune, ce? rostise Tudor Bălosu, îngrozind-o pe muiere cu acest răspuns. Lasă c-o să-mi spună ea, n-avea grijă. N-are să treacă nici o săptămână şi ai să vezi cum intră pe poartă cu împăcăciunea. Are nevoie de pământ.

— Şi dacă are nu e dreptul ei? Ea singură a muncit cât voi toţi… Nu ţi-e frică să nu te ia lumea la ochi?

— De ce să mă ia lumea la ochi, că i-am vrut binele? Ce-are băiatul lui Stan Cotelici? O să trăiască cu al lui Birică din cântat? Treaba ei! Eu nu-i dau nici o brazdă! Băiat cu atâta pământ şi fuge de el! Ce are fa, băiatul lui Stan Cotelici?

— Are pe dracu! strigase Aristiţa înfuriată. Dacă nu-i place, vreai tu să i-l bagi pe gât?

— Nici nu-mi trece prin cap, răspunsese Tudor Bălosu nepăsător. Dar dacă făcea cum am spus eu, era ferice de ea. N-a vrut să-l ia pe-al lui Stan Cotelici? Foarte bine! Dar de ce s-a apucat să se ducă după al lui Birică? Altul mai bun nu găsea?

Se certaseră până târziu, fără folos. Tudor Bălosu era mereu nepăsător la rugăminţile femeii care îi spunea să se ducă acasă la Birică şi să se împace cu fata. Tudor Bălosu nu numai că nu-şi cunoştea bine fata, dar nici măcar nu bănuia ce se petrecuse cu ea după măritiş; când o văzu pe Polina intrând pe poartă cu Birică, de uimire, ochiul care nu i se deschidea bine, de astă dată i se deschise cât o ceapă; Polina intra în curte cu o înfăţişare şi nişte paşi care nu semănau deloc cu ai Polinei pe care o ştiau ei, sfioasă şi supusă, cam încăpăţânată în sfioşenia ei ascunsă, dar totdeauna ascultătoare.

Pe drum Polina se sfătuise cu bărbatul ei. Spre uimirea acestuia, ea spusese că are dreptate mama-soacră: trebuie negreşit să se împace cu părinţii. Cum au să poată trăi fără zestrea ei? Nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin cap. Unde-au să stea? Aşadar, se vor împăca şi vor sta la părinţii ei, vor munci împreună un an, doi şi în acest timp vor strânge să-şi facă o casă. Aşa face toată lumea. Toate acestea are să le spună el.

— Pe urmă să taci din gură şi să mă laşi pe mine, că o să mă înţeleg cu ei, încheiase ea.

Despre faptul că Tudor Bălosu făcea de râs în sat familia bărbatului ei, fapt care o nemulţumise atât de mult pe mama-soacră şi pe cumnate, nu mai putea fi vorba, de vreme ce scopul lor era împăcăciunea.

Birică se cam supărase de sfaturile acestea, dar în cele din urmă convenise. Era încă nedumerit de schimbarea ei parcă neaşteptată.

Tudor Bălosu îi văzu dinăuntru intrând în curte, şi fără să ştie pentru ce, închise fereastra care era deschisă şi deschise uşa din tindă. Aristiţa aprindea focul în vatră şi se pregătea să lucreze la maşină nişte rochii.

— Vezi că vine Polina şi cu ăla, îi spuse Victor Bălosu mamei trecând şi el pragul şi intrând în casă.

Tot atunci, Polina şi Birică urcară scara prispei; ajunşi în tindă, fata se opri, se uită la mama ei care se îmbrobodea zăpăcită şi-i spuse simplu, dar cu ceva nou parcă străin, în glas:

— Bună-ziua, mamă!

— Bine v-am găsit! spuse şi Birică încet.

— Bine-aţi venit, răspunse Aristiţa luând-o înaintea lor în casă şi uitându-se îngrijorată dacă nu era ceva aruncat în dezordine peste paturi.

Cei doi intrară în odaie şi dădură şi acolo bună-ziua. Tudor Bălosu răspunse limpede bună-ziua şi-şi aruncă privirea cercetător spre fiică, dar Polina parcă nu-l lua în seamă; se aşeză pe pat şi-şi strânse mai bine basmaua sub bărbie. Pe nesimţite, în tăcere, Tudor Bălosu, Aristiţa şi Victor se apropiară de celălalt pat şi se aşezară pe rând, aşteptând. Polina se uită la bărbatul ei. Acesta se posomori şi-i întoarse privirea parcă furios. Începu să vorbească limpede şi încet, simplu, parcă s-ar fi cunoscut şi ar fi trăit împreună cu ceilalţi de multă vreme:

— Îmi pare rău, nea Tudore, că ne-am certat…

Flăcăul se opri câteva clipe, timp în care Victor se aşeză mai bine pe pat. Dar Tudor Bălosu nu luă în seamă părerea de rău a ginerelui, care trebuia să fie începutul împăcării.

— Ce vreţi, mă, voi? Ce căutaţi aici? întrebă el.

— Tudore, taci din gură! sări Aristiţa speriată.

— Stai că eu n-am chef nici de ceartă, nici de discuţie! răspunse el liniştit, şi continuă spre cei doi, mai mult spre Birică, despre care credea că pusese la cale venirea la el în casă: Ce e, Birică, ce cauţi aici? În seara când ai furat-o pe proasta asta, eu am venit la tat-tău şi i-am spus. Ce mai vreai? Sau unde te-am lăsat să intri pe poartă crezi că am să mă tocmesc cu tine!

— Nea Tudore, n-am să-ţi spun decât câteva vorbe şi ne ducem… Nici eu n-am chef să mă tocmesc cu dumneata. Eu cred că ar fi bine să ne înţelegem ca oamenii. Am un singur pogon de pământ, mare şi lat. Pământul Polinei… dar nu e vorba acuma de pământ, fiindcă… Polina spune că să stăm la dumneavoastră, un an sau doi, până ne facem noi… dumneavoastră aveţi trei odăi… şi muncim cu toţii. De ce să ne certăm? Dacă vreţi, bine, dacă nu… treaba dumneavoastră, noi ne-am luat şi o să ne descurcăm noi…

Victor Bălosu rânji din patul lui şi se mişcă în el într-un fel care făcea să se vadă că ceea ce auzise îi plăcea mult, îl înveselea. Birică băgă de seamă şi chipul i se aprinse. Se ridică în picioare gata să plece, dar Polina se prinse în aceeaşi clipă de umărul lui:

— Unde te duci? Stai că merg şi eu.

— Da, stai, zise Tudor Bălosu batjocoritor.

— Da, să mai stea, răspunse Polina rece. Apoi la fel de rece şi liniştit continuă: Şi tu, Victore, ce rânjeşti acolo în pat? Nu ţi-e ruşine?

Victor Bălosu, Aristiţa şi Tudor Bălosu făcură ochii mari.

— Polino, ce e cu tine? zise Aristiţa abia şoptit.

— Ia spune, tată, continuă fata fără să răspundă. Ce zici de ce-a zis Birică?

Întrebarea aceasta liniştită i se păru tatălui obraznică. Se înfurie:

— Vezi să nu te iau acum de moaţe şi să te satur de măritat, spuse el aşezându-se la locul lui.

— Atunci nu vreai să stau nici cu Birică? întrebă Polina iarăşi, uitându-se la el deschis.

— Ia spune, Polino, vreai s-o iai pe coajă? spuse tatăl ameninţător. Acum te iau de mână şi te dau afară! Ai fugit cu ăsta ca o proastă, te-ai dus în crila lor de copii! Că altul mai bun nu găseai.

— Nu, altul mai bun nu găseam, răspunse Polina limpede. Ăsta mi-a plăcut mie! Şi de ce zici că nu ne laşi aici? Spune, ca să ştim şi noi.

Drept răspuns, Tudor Bălosu se ridică de pe pat şi spuse încet şi scrâşnit:

— Bă, ia ieşiţi afară d-aici! Ieşiţi afară până nu asmut câinii pe voi.

Aristiţa sări şi i se puse în faţă:

— Tudore, ne aude lumea! Râde lumea…

— Ia lasă-l, mamă, spuse Polina apăsat.

Se ridică în picioare înaintea tatălui:

— Să asmuţi câinii pe mine? întrebă ea muşcându-şi adânc buzele, aprinsă la faţă. Să asmuţi câinele? N-ajunge cât am îndurat aici, cât am muncit? Ia stai tu niţel, tată, să vorbeşti aici cu mine! strigă ea cu un glas tăios şi înalt. Se rupse din faţa tatălui, merse spre uşa odăii care rămăsese deschisă şi o trânti cu putere. Se întoarse apoi spre mama ei: Iar tu, mamă, să nu te amesteci, că nu eşti bună de nimic! Ai rămas oarbă, de când lucrezi la maşină să le dai lor mii de lei! Şi de săptămâni de zile de când mă omoară să mă mărit cu Stan Cotelici, tu n-ai spus nimic! Iar acuma m-ai lăsat să mă fac de râsul lumii!

De astă dată, Tudor Bălosu se năpusti spre ea şi vru s-o apuce de mâini şi s-o dea afară. Birică şi Victor săriră de pe pat. Polina se smulse din mâinile tatălui şi ţipă:

— Ia mâna de pe mine!

Tudor Bălosu încremeni cu ghearele în aer. Fata îl fulgera cu nişte priviri a căror ură ardea în ele ca o flacără.

— Să nu dai în mine că-ţi scot ochii! rosti Polina cu un glas şuierător.

— Polino, ţipă Aristiţa, ai înnebunit?!

În clipa aceea, Victor sări între ei, deschise uşa şi spuse tare şi dispreţuitor spre Birică:

— Ia ieşi, mă, afară d-aici! Ia ieşiţi afară d-aici!

Birică îl privi mocnit, mestecându-şi fălcile. Nu se mişcă. Victor Bălosu se apropie de el şi îl apucă de flanela lui cârpită în coate. Spuse cu acelaşi dispreţ:

— Ieşiţi, bă, afară!

Acest glas îngâmfat îl făcu pe Birică să-şi smucească mâna cu putere şi să se dea îndărăt gata să-i sară în cap. Polina îl apucă liniştită pe fratele ei de gulerul hainei şi când acesta se întoarse cu faţa, ea îi cârpi o palmă atât de năprasnică încât Victor se clătină. Când îşi reveni şi se repezi spre Polina, Birică îi ieşi atunci înainte şi într-o clipă se încleştară unul cu mâinile în gâtul celuilalt.

— Tudore, sai că se omoară! strigă Aristiţa înăbuşit.

Mama şi fiica şi Tudor Bălosu săriră şi începură să izbească în mâinile lor încleştate.

O dată despărţiţi, cei doi se priviră cu ură, mult timp gâfâind. Victor Bălosu parcă uitase de palma dată de sora lui. Abia întru târziu îşi aminti şi se repezi pe negândite spre ea, dar Aristiţa îi ieşi înainte.

— Dai în mine, hai? Polino! Dai în mine! gâfâi el.

— Dau în tine! răspunse ea tremurând. Măgarule! Ai şi tu o soră care se mărită şi strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai un obraz de porc, mă mir că nu-ţi plesneşte.

Victor Bălosu sări iar de la locul lui şi de astă dată o luă spre uşă, să iasă afară. Bănuind ceva rău, Aristiţa ţipă:

— Victor, stai aici, Victore? Stai aici! Stai aici! Tudor Bălosu sări şi el şi îl apucă pe fiu de umeri.

— Ia stai, mă, la locul tău! Stai să le spun eu încă o dată, să nu zică pe urmă lumea că a venit fata la mine şi am gonit-o…