Capitolul 22

Mama se grăbi să pregătească prânzul, şi fetele, neliniştite şi ele, o ajutară amândouă în tăcere. Când mămăliga fu răsturnată pe masă, se auzi zgomotul podiştei peste care trecea căruţa; Paraschiv şi Nilă se întorceau de la câmp.

Moromete apăru de după colţul casei şi, fără să se uite la cei doi care deshămau, intră în tindă şi îşi luă locul pe pragul lui. Se adunară apoi cu toţii şi începură să mănânce într-o tăcere apăsătoare. Paraschiv şi Nilă înţeleseră de la ceilalţi că nu e bine să turbure cu vreun cuvânt tăcerea tatălui. Toate privirile erau întoarse înăuntru: aveau toţi pleoapele trase în jos ca şi când un somn greu ar fi plutit peste întreaga familie.

Moromete avu astfel timp să cerceteze în linişte, de pe pragul lui, chipurile celor doi. Nu descoperi însă nimic. Paraschiv avea ca totdeauna aceeaşi înfăţişare a lui, lipsită de lumină, dedesubtul căreia era greu să bănuieşti ce se petrece, iar Nilă aceeaşi frunte încreţită în sus, care dovedea că cu greu ar fi putut avea el o voinţă vinovată. Pe Paraschiv însă puteai să-l vezi vinovat până în măduva oaselor, dar puteai să te şi înşeli. Şi în afară de asta nu cumva Paraschiv, văzând acum familia înconjurată de primejdia ruinei, să-şi fi schimbat sau să-şi schimbe gândurile?

Moromete lăsă lingura din mână şi-şi puse coatele pe genunchi. Această mişcare făcu ca pleoapele celorlalţi să se ridice pe jumătate, la pândă. Îşi revenise tatăl? Avea să-i liniştească sau să-i îngrijoreze şi mai mult? În privinţa lui Niculae oare ce hotărâse?

— Am scăpat de perceptor! spuse Moromete cu un glas care putea îndreptăţi revenirea speranţelor, sau măcar o parte din ele. Dar mai avem banca, şi Achim văz că nu se întoarce. Pesemne că n-a primit telegrama. Paraschive, du-te după ce mănânci pe la primărie şi dă-i şi tu o telegramă, cheamă-l să se întoarcă îndărăt, că nu e vreme de pierdut.

Spunând acestea întoarse capul în altă parte, prefăcându-se că nu se uită la Paraschiv. Se feri însă zadarnic, pentru că Paraschiv nu se arătă nici uimit, nici potrivnic. A fi trebuit să se împotrivească, fiindcă telegrama pe numele lui l-ar fi adus, fără doar şi poate, îndărăt pe Achim. Pe de altă parte mama şi fetele se cam mirară; înţeleseseră dinainte că Achim n-a trimis bani fiindcă nu i-a făcut sau dacă i-a făcut i-a cheltuit pe acolo, cum povestise Scămosu, prin cârciumi cu muieri şi că astăzi tatăl aflase, tot de la Scămosu, că nici acum n-are bani, că i-a cheltuit tot aşa, chefuind. Dar telegrama? De ce s-o dea Paraschiv?

— Eu l-aş lăsa să mai stea, fiindcă văz că a făcut treabă pe acolo, mi-a trimes patru mii de lei, dar banii ăştia i-am şi dat lui Aristide, aşa că tot n-avem cu ce plăti banca şi trebuie să se întoarcă repede să vindem oile, spuse Moromete după câteva clipe de tăcere.

Aceste cuvinte buimăciră întreaga familie. Dezorientată, mama se uită zadarnic la chipul nepătruns al bărbatului ei, iar Paraschiv aproape că se înecă cu dumicatul. El făcu o sforţare să înghită, îşi ridică privirea turbure asupra tatălui său şi bolborosi:

— Când ţi-a trimes Achim patru mii de lei?

În aceeaşi secundă Moromete îşi feri ochii. Ceea ce licărea în privirea lui Paraschiv era greu de îndurat.

— Azi, înainte să vie perceptorul, răspunse el cu un glas blând. M-am dus la Scămosu să mă împrumute el cu nişte bani, şi Scămosu taman se pregătea să vie pe la noi. S-a întors aseară de la Bucureşti şi Achim a trimes banii prin el. Dar ce folos! adăugă Moromete cu îngrijorare, arătându-se stăpânit numai de gândul că Achim n-a primit decât prima telegramă. Tot trebuie să se întoarcă şi să vindem oile.

— Să vindem oile? nu se putu stăpâni să nu strige Paraschiv. După ce că ţi-a trimes patru mii de lei, mai vrei să le şi vinzi? Ce-ai făcut cu patru mii de lei? se stropşi el în pornirea şi mânia lui tulbure.

— N-auzi, bă, că i-a plătit lui Aristide? şopti Nilă speriat de ameninţarea nesfiită şi făţişă care se simţea din glasul fratelui. Ce-l mai întrebi?! adăugă el cu un reproş mic şi uimit.

— I-a plătit lui Aristide? Şi ce dacă i-a plătit? strigă Paraschiv din ce în ce mai furios şi mai surd. Ce-mi pasă mie că i-a plătit? îşi ieşi el din sărite, nemaiştiind ce spune. Deodată Paraschiv îşi întoarse capul spre Nilă şi urlă înfiorându-i pe toţi: îmi spui tu mie, că i-a plătit? Şi ce mă priveşte pe mine că i-a plătit? Când ţi-oi da un pumn după ceafă te podideşte sângele pe gură.

Faţa lui întunecată începuse să prindă pete albe. Nilă însă, de frică, se făcuse roşu şi nu îndrăznea nici să mai mănânce. Când, după câteva clipe de tăcere grea, Paraschiv puse mâna pe lingură să mănânce mai departe, Moromete, uitându-se la el cu o privire intensă, îi explică:

— Ai întrebat ce-am făcut cu patru mii de lei şi Nilă a spus că ai auzit că i-am plătit lui Aristide. N-a zis că te-ar privi pe tine ce-am făcut eu cu banii, aşa că nu văz de ce i-ai da un pumn după ceafă să-l podidească sângele pe gură!

Drept răspuns Paraschiv încetă deodată să mai facă vreo mişcare şi-şi ridică privirea ameninţătoare şi spre tatăl său; dar numai atât, numai o clipă; nu îndrăzni mai mult; în clipa următoare îşi continuă mişcările mestecând furios.

— Degeaba te superi! observă Moromete cu aceeaşi blândeţe nefirească în glas. A zis Nilă altceva?! se adresă el apoi către ceilalţi, cu o uimire şi cu o înfăţişare care aştepta cu tot dinadisul un răspuns.

Nu îndrăzni însă nimeni să deschidă gura. Un răspuns la uimirea provocatoare a tatălui putea fi primejdios; Paraschiv o dovedise. Tot aşa, pe neaşteptate, Paraschiv se satură să mai mănânce şi se ridică brusc în picioare. Scăunelul de sub el se răsturnă şi îl împiedică să plece; izbi în el cu bocancul lui milităresc, trimiţându-l în spinarea lui Niculae şi părăsi tinda cu paşi grei.

În urma lui, Moromete îşi plecă fruntea. Nu mai putea fi nici o îndoială: al lui Cătănoiu nu minţise şi nici nu se putea spune că Paraschiv şi-a schimbat sau şi-ar putea schimba gândurile. Oftă îndelung şi greu şi o tristeţe neagră coborî peste chipul lui.

Fetele adunară vasele în tăcere. Mama răsturnă masa şi Duţulache se repezi hulpav, tremurând din tot trupul, făcând ca într-o clipită să nu mai rămână nimic pe jos. De undeva de afară Paraschiv chemă poruncitor şi tainic:

— Nilă!

Iar Nilă se supuse şi ieşi din tindă. Niculae se retrase într-un colţ al grădinii pierdut şi uitat de toţi, fetele plecară nu se ştie unde, iar mama, care se gândea că s-ar putea ca omul ei să aibă nevoie de ea, nu putu totuşi să uite ameninţarea nedreaptă care îi fusese adusă înainte de masă şi părăsi şi ea tinda.

„Da, gândea Catrina ieşind din curte cu vadra sub braţ, ani de zile te-ai uitat la ei şi în loc să pui mâna pe par şi să-i dai pe brazdă, i-ai lăsat să facă ce vor. Dormeai ca un buştean în pat când eu până în grinda casei săream din somn!… Ilie, mi-e frică! mă rugam în miez de noapte (cum să nu-ţi fie frică când îi visam pe câteşitrei negri şi urâţi!) şi tu nimic, sforăiai de putea să ardă casa şi să nu te deştepţi! Ar trebui acuma să nu-mi pese, că după ce că ai ajuns în întuneric (că nici biserica nu poate să-ţi mai ajute, prea ai râs de ea şi ai luat-o în deşert), tot la mine ridici pumnul şi urli că să nu mă vezi în ochi! Da, gândi Catrina îndârjită şi ispitită să n-aibă nici un fel de remuşcări, ar trebui să te las să te chinuieşti singur, să ştii şi tu câte-am îndurat eu lângă tine… «Ilie, de ce nu treci casa şi pe numele meu? Are să mă dea afară Paraschiv» mă rugam. «Ce, zice, crezi că o să mor eu înaintea ta?» Uite, n-ai murit, dar Paraschiv tot a ajuns să nu-i mai fie frică de tine şi dacă azi a îndrăznit să te înfrunte cu vorba mâine o să te înfrunte cu parul. Ce folos că n-ai murit? Pe mine o să mă dea afară, am ştiut asta de mult şi m-am rugat la Dumnezeu, dar tu ce-ai să faci dacă te dă şi pe tine afară?”

Ajunsă aici cu gândurile, Catrina deodată se sperie. I se păru că în timp ce ea îl judeca în inima ei şi îl găsea vinovat, acasă Paraschiv şi Nilă poate că au şi sărit cu parul la el. Grăbită, tremurându-i mâinile pe lumânarea fântânii, umplu vadra cu apă şi după ce o puse în cap porni repede spre casă. De obicei mergea cu vadra fără s-o ţină şi fără s-o verse, dar acum o ţinea cu amândouă mâinile şi ajunse acasă leoarcă de apă.

— Tito! Ilinco! strigă de la poartă şi când ajunse lângă prispă puse vadra jos şi intră în tindă.

Neliniştea ei crescu: nu era nimeni. Se întoarse pe prispă şi le strigă încă o dată pe fete, atât de tare şi de speriată, încât Niculae veni el din fundul grădinii şi spuse că fetele au plecat la vie.

— Unde e tat-tău?

— Nu ştiu!

— Paraschiv şi Nilă unde s-au dus? Nu l-ai văzut pe tat-tău? repetă mama.

— A ieşit pe poartă şi nu ştiu unde s-a dus, răspunse Niculae.

Dar neliniştea tot n-o părăsi pe Catrina. O turbura gândul că tocmai acum îşi găsise să-şi învinuiască bărbatul şi să-l lase singur când în fiece clipă putea să i se întâmple o nenorocire. Uitase că în noaptea aceea când luase foc casa lui Bălosu avusese gânduri mai bune despre Paraschiv; îl credea acum în stare de orice.