III

Ce puteam face? Nu vedeam nimic înaintea ochilor dar nici nu-mi dădeam seama că drumul spre care crezusem atâţia ani că aveam dreptul să pornesc este închis acum pentru mine.

— Şi daca ne ducem noi la Miroşi? zise tata cu un glas din care înţelesei că ezitase îndelung până să-mi spună acest trist lucru.

La Miroşi era o şcoală numită „de arte şi meseni”, cu o durată de patru ani, învăţai în ea tâmplărie, tinichigerie, croitorie, cizmărie, fierărie (da, fierărie, să faci roţi, potcoave, să dai zimţi la seceriv să ascuţi cazmale şi otice, să faci căruţe, gabriolete! Ce mai încoace şi încolo, ca Iocan!).

— Acolo, continuă el, ai să iai bursă fără doar şi poate, fiindcă cine vine? De-ăia cu capetele mari cât dovlecii, care nu sunt în stare de altceva şi sunt şi bogaţi, plătesc întreţinerea, aduc de-acasă alimente, plus şapte mii de lei taxele de internat. Trebuie să-şi cumpere şi cărţi!

Se informase, deci, din timp, prevăzând ceea ce avea să se întâmple la Câmpu-Lung, sau auzise toate astea din întâmplare şi socotea acum că acest drum era totuşi mai bun decât întoarcerea acasă?

I-am răspuns să mergem şi la Miroşi, gândind în acelaşi timp că o să văd eu ce-o să fac pe urmă la anu, deşi îmi dădeam seama că voi avea atunci şaisprezece ani şi ce liceu sau şcoală normală m-ar fi putut primi atât de târziu?

Aveam să aflu curând că tata gândea la fel, că nu se împăca nici el cu ideea aceasta că după ce atâta vreme toată lumea crezuse că rostul meu era într-o parte, acuma să afle că nimerisem în altă parte.

Totul e ca gândirea noastră să nu slăbească deloc şi să nu ocolească nimic, să bată cu degetul chiar şi într-un gard. Dincolo de el s-ar putea să se găsească un om care să fie tocmai cel care îţi trebuie.

Aflarăm la Miroşi îndată ce sosirăm că înscrierile nu s-au încheiat şi că a doua zi chiar începeau examenele. Hotărârăm să nu ne ducem acasă, deşi satul nostru era la câţiva kilometri. Trebuia să facem o cerere şi să predăm actele şi intrarăm într-o librărie care se afla pe-aproape. Un domn ne întâmpină cu o voce subţire şi energică:

— Bună ziua, ce doriţi? Un caiet, o coală de hârtie? Ce e cu băiatul? Vrei să-l înscrii aici la şcoală, moşule?

Tata nu era moş deloc, iar acest domn atât de perspicace şi de elegant nu era nici el mai tânăr de patruzeci de ani, cum aveam să aflu mult mai târziu. În propria lui librărie stătea cu pălăria pe cap şi purta un costum gri-deschis, cu o cravată ţipătoare.

— De ce eşti necăjit, moşule, continuă el fără greş, ia spune, ce ţi s-a întâmplat?

Tata avea privirea rotundă şi îi jucau ochii în cap ca şi când ar fi fost fascinat de vocea ascuţită şi atrăgătoare a acestui om, de siguranţa lui, şi de felul decis şi protector cu care pusese el degetul pe rana care ne durea.

— Cum! exclamă în sfârşit tatăl meu indignat, necăjit arăt eu? Necăjit eşti azi şi mâine nu mai eşti! Or, eu, ce să fac?

Adică el se simţea lovit pentru toată viaţa şi niciodată n-avea să-i mai treacă rana pe care o primise. Şi începu să-i povestească acestui librar, care nu părea să fie ceea ce este, tot ce ni se întâmplase la Câmpu-Lung.

— Moşule, zise el când tata termină, îţi bag eu băiatul într-o şcoală normală de învăţători, dar trebuie să-mi dai bani.

— Îţi dau, domnule, zise tatăl meu părăsind orice prudenţă şi îşi duse mâna la brâu, unde avea banii, prima rată pe care ar trebui s-o plătesc la Câmpu-Lung.

— Îmi dai o mie de lei acum şi o mie de lei după ce primeşti scrisoarea de la şcoală că fiul dumitale a fost admis, zise falsul librar. Moşule, eu sunt profesor la Bucureşti şi ştiu unde să mă duc la minister ca să aflu la ce şcoală din ţară sunt locuri libere. O să intre chiar fără examen de admitere, numai pentru bursă va trebui să candideze. E bun băiatul? Cum te cheamă? mi se adresă… Ia scrie tu, şezi colea…

Şi îmi dictă una din acele obişnuite fraze din care se putea vedea dacă ştiai sau nu să desparţi un verb de un pronume prescurtat. Dar Ştefan cel Mare la ce an s-a urcat pe tron şi ce bătălii a dat?

— E bun, moşule, o să ia şi bursă, eu chiar mâine plec la Bucureşti şi mă întorc cu aprobarea în buzunar, dacă nu, îţi dau banii înapoi!

Tata scoase o mie de lei şi i-o dădu. Falsul librar (mai târziu aveam să aflu că era şi fals profesor) îmi dădu o cutie pe care o deschise tot el şi lua din ea un fel de alviţă moale şi albă îndemnându-ne şi pe noi să mâncăm.

— Mâine băiatul să se prezinte aici la examen şi să-l dea, ca în caz că nu reuşesc eu să obţin un loc undeva (şi trebuie să te aştepţi, moşule, să fie cine ştie pe unde, dar ce-ţi pasă; dacă costă scump trenul în vacanţe n-are decât să stea şi el pe la vreun coleg mai bogat) să nu piardă anul şi să înveţe aici, unde trebuie să ştiţi că predau şi eu şi profesorii sunt foarte severi. Nu se învaţă numai pentru meserie, se învaţă foarte multă carte! Studiile de-aici sunt egale cu cele secundare, dacă se dă o echivalenţă. Aşa că fii fără grijă, o să fie bine oricum, dacă nu acum, la anul. Să ia aici medie mare, fiindcă s-ar putea să am nevoie să-i spun ministrului: „Domnule ministru, are zece! Vă rog respectuos să aprobaţi!”

Am mas noaptea în căruţă la marginea satului şi a doua zi am intrat la examene. N-aveau deloc capete de dovleci concurenţii. După probele scrise, a doua zi am intrat la cele orale. Ne-am întors acasă spunându-ni-se că vom primi rezultatul prin poştă. În acest timp falsul librar se întoarse şi el de la Bucureşti şi veni după noi.

— Moşule, strigă el din poartă, am reuşit. Băiatul dumitale va pleca cu mine chiar acum la Abrud la şcoala normală, am repartizarea în buzunar. Trebuie să-l duc eu, fiindcă nu ştiu ce e acolo şi e necesar să fiu de faţă, sa insist dacă va fi cazul. Trebuie să-mi dai bani de tren! Ia vin încoace, Marinică!

Şi mă luă de braţ şi mă duse mai încolo, zicând că are să-mi spună ceva secret. Îmi şopti:

— Bine că n-ai intrat la examene la Câmpu-Lung. Examenul de-aici de la Miroşi n-a fost greu şi cu toate astea abia ai luat şapte la matematică şi opt la română, iar la oral şapte. Ţi-am văzut notele. Sunt rele. Şapte e nota de admitere, dar pentru bursă aveai nevoie de nouă. La Câmpu-Lung ţi-ar fi dat patru.

O nedumerire grea se abătu ca o negură asupra mea. Cum adică, nu ştiam? Convingerea fusese deci o iluzie? Sau nu cumva ştiam ce nu trebuie, lucruri foarte grele care nu eram obligat să le ştiu şi în schimb nu ştiam, sau ştiam prost acele lucruri care se cer la examene, şi care trebuiesc foarte bine ştiute? Într-adevăr, salvarea mea a fost acel medic cu ochelari. Dacă nu m-ar fi respins el, nimic nu s-ar fi putut drege pentru mine. Şi nu fiindcă m-ar fi aşteptat imediat acasă tăiatul cocenilor, apoi aratul, şi tot timpul îngrijitul cailor, ţesălatul lor, rănitul la grajd, ci faptul că n-aş mai fi avut cum să iau după aceea o carte în mână, chiar dacă toate aceste treburi ar fi fost făcute bine şi fără silă. Lângă noi era unul Cârstea al lui Ion Dumitrache care avea acest obicei de a citi. Avea şi un cufăr plin cu cărţi. Ei şi? Tot Cârstache era, nu-i folosea la nimic acel cufăr. Şi cel puţin el nu căzuse la nici un examen, şi îndeletnicirea aceasta a lui nu era considerată ca o tristă zădărnicie, ci ca o plăcere a lui, aşa cum altora le place să crească porumbei sau să cânte din cimpoi. Se presupunea că el înţelege ce citeşte. Despre mine s-ar fi spus de aici înainte că nu, nu înţeleg ce citesc, dovadă că am fost pus acolo la examen şi n-am ştiut, iar încercarea mea de a le dovedi că se înşeală ar fi fost primită cu rânjete batjocoritoare, sau cu milă, aşa cum facem când avem în faţa noastră un rătăcit sau un nebun inofensiv. Gândul, aspiraţia de a afla ce e lumea şi cine eram eu însumi, cu ajutorul cărţilor, cine ar fi înţeles o astfel de stare de spirit într-o lume cumplită, care trebuia să muncească pe brânci ca să existe? Cultura era pentru ei o meserie mai bună şi nu o formă de viaţă a spiritului şi cine eşua aici, practic, nedevenind nimic, nimic era. Nu se cunoşteau pe ei înşişi sau nu preţuiau în mod deosebit acele valori care adesea ţâşneau chiar dintre ei, spontan, gândirea uimitoare a unuia (cum era aceea a tatălui meu), puterea credinţei, smulgerea din temporal… Nu, reveneau repede pe pământ… vacile, oile, caii, supunerea faţă de natura, iernile grele, ploile…