V

Ceea ce pasionează un elev în şcoală şi e revelator pentru înzestrarea pe care o demonstrează el mai târziu, e un simplu accident, alteori o bizarerie. În şcoala primară, la cererea de asemenea ciudată a celui de-al doilea învăţător al meu, domnul Georgescu din Balaci (pe primul despre care am vorbit mai înainte îl chema Ionel Teodorescu şi era originar din sat), am scris vreo optsprezece pagini despre istoria invenţiilor. Toată şcoala a rămas uluită. Domnul Georgescu m-a pus să-mi copiez lucrarea, s-o publice el undeva. Ar reieşi că ar fi trebuit să ajung fie inventator, fie, în orice caz, un specialist în această materie. N-am ajuns!

În ceea ce priveşte literatura, colegul meu Ion M. Ion, cel căruia fratele său i-a ieşit într-o zi înainte să-l anunţe cu o extremă încântare că acasă „mai e mămăligă”, a scris, tot sub temă dată, cea mai bună „povestire neobişnuită” din toată clasa. După ce a citit-o, au intrat la noi şi ceilalţi învăţători, chemaţi de domnul Georgescu, să asculte şi ei. Râdeau toţi, afară de mine, care nu înţelegeam de ce râd ceilalţi: tot ceea ce citea colegul meu mi se păreau minciuni, lucruri incredibile, şi mă miram că nimeni nu bagă de seamă. Cum s-a luat după un cocoş care a zburat peste coşar, cum l-a apucat un cal cu dinţii de fund şi l-a aruncat afară din grajd, cum a căzut într-o fântână şi a ieşit de-acolo deşelat şi răscăcărat…

Credeam că la maturitate o să se lase de astfel de istorii, ca să descopăr uluit că nu, dimpotrivă, le avea şi la douăzeci şi cinci de ani. Însă abia atunci mi s-a dezvăluit misterul acestui personaj. Îi făcusem o vizită la Roşiori, unde era maistru mecanic. M-a invitat la el acasă şi la întrebarea mea de ce instalaţia electrică nu e îngropată, mi-a răspuns că n-o avea, a instalat-o el personal şi n-a vrut să mai spargă zidul. A început după aceea să-mi povestească istoria acestei instalaţii, deşi nu mai vedeam ce se mai putea adăuga neobişnuit despre o asemenea chestie. Am văzut însă că în timp ce povestea, privirile i se aprinseră de o lumină intensă, care mă subjugă:

— Să vezi ce s-a petrecut în ziua când am terminat cu montatul tuburilor şi racordul la reţea. Lucram la instalarea contorului şi a siguranţelor. Afară ploua şi trăsnea, uite-aşa alergau fulgerele în jurul casei, ca nişte şerpi de foc. Eu lucram pe viu, fără mănuşi şi fără cizme de cauciuc. Trece curentul prin mine şi eu nu simt nimic. La şcoala de maiştri demontam întrerupătorul de lângă uşă, puneam două degete pe fire şi când intra cineva, hai noroc, mă, îi spuneam, şi îi întindeam mâna şi ăla mi-o strângea şi fleaşc! cădea jos bâţâind. Nevastă-mea, zice, Ioane, vezi să nu păţeşti ceva şi n-apuc să-i răspund, că o dată, bum! un stâlp de foc trăsneşte în mijlocul casei şi intră în pământ şi lasă în urmă fum, flăcări şi miros de pucioasă…

Şi privirea lui se lărgi în acea clipă şi se uita la mine dând puţin capul înapoi, dar nu prin îndoire, ci prin recul, ca în faţa unei realităţi invizibile profanilor, aşa cum fac dansatorii indieni când mimează lucruri obişnuite, dar care prin spirit devin misterioase. Luminiţa stranie din privire i se mărise şi ea şi ardea incandescent:

— Şi nu ţi-a luat casa foc? zic eu.

— Nu!

— Şi nici tu n-ai păţit nimic?

A clătinat din cap şi a negat mut, posedat de viziunea care îi trăia înaintea ochilor (acel stâlp de foc imaginar) şi care îi dilata nu numai pupilele, ci şi sufletul său turburat de această predispoziţie nestinsă de trecerea anilor: pornirea irezistibilă şi inconştientă de a ieşi din real şi de a intra în lumea închipuirii, în care însă începi să crezi şi tu că e tot reală şi nu te trezeşti din ea, povesteşti şi altora ceea ce vezi.

Dar oare nu asta e şi predispoziţia artiştilor? Am văzut mai târziu, prin albume şi prin muzeele Europei, girafe în flăcări, nuduri deasupra oraşelor, oameni care în loc de capete aveau un cuier de pălării, petreceri de coşmar, pictate cu o minuţie halucinantă, iar la noi stranii himere ale pământului, ale văzduhului şi ale apei. Nu m-am întrebat niciodată dacă toate acestea au vreun sens. Sensul lor e că există şi ne uimesc, cum mă uimea atunci fostul meu coleg care deodată şi fără motiv aparent a lăsat să ţâşnească din imaginaţia lui o viziune, făcându-mă să simt brusc intrusiunea fantasticului în viaţa reală. M-am simţit, uitându-mă în ochii lui, parcă exclus din această lume aleasă. Imaginaţia mea n-a luat-o razna niciodată în felul acesta. Nu eu trebuia să ajung scriitor, ci el.

Abia astăzi aflu că elev fiind, scriam şi eu scrisori prin sat foştilor colegi într-un stil nu prea obişnuit. „Voi ce mai beţi, ce mai mâncaţi? Soarele tot de la răsărit răsare? Popa Alexandru tot cu aţă albă îşi coase izmenele?”

A trebuit să le văd, aceste scrisori, ca să cred că nu sunt inventate de alţii.

Fantastice pentru mine nu erau viziunile lui Ion M. Ion, care nu mişcau nimic în lume, ci felul şi mobilul cuvântului zilnic rostit de oameni. Am devenit scriitor descoperind treptat forţa lui magică, până ce într-o zi, spre şaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie. Chiar cuvintele care îmi treziră viaţa conştiinţei nu fuseseră ele misterioase? Dacă eu luasem în braţe o pâine şi nu mai vroiam s-o dau celorlalţi, cum să mi se mai dea încă una? Firesc ar fi fost să mi se smulgă din braţe. în loc de asta am auzit: „Na, mă, şi pe-asta!” Şi forţa magică a cuvântului astfel rostit mă făcuse să las din braţe ceea ce luasem şi să devin conştient că exist.

Explorarea lumii, a vieţii proprii de copil care a urmat, era legată de această primă tresărire. Vedeam cum veneau la noi oameni, care vorbeau cu tata şi cum din ceea ce spuneau izbucneau hohote de râs, sau înjurături de admiraţie, sau sticliri de ironie în priviri, dispreţ sau satisfacţie secretă, o plenitudine a trăirii, o jubilaţiune intensă, adesea pentru un singur cuvânt rostit de al lui Başă, capiule şi ce i s-a răspuns, căscăundule, ce putea spune cutare şi în loc de asta a spus, ce bă?! Cu degajări nu o dată spectaculoase de furie, că i s-a zis prostule, sau pe mă-ta, cârnule, cu muierea şi copiii tăi cu tot… Numai ceea ce intra în aria cuvântului rostit; măciucile care se ridicau în aer, sapele care se încrucişau pe o pârloagă, tăierile (l-a tăiat!) nu încântau pe tatăl meu, pe prietenii lui şi pe mine, erau altceva, străin, fără înţeles, nedemne de cuvânt. Şi vitele se repezeau cu coarnele unele în altele şi câinii se încăierau. Cu ce se deosebeau ăia de ele?

Aşa înţelegeam eu însumi. A prins-o cu altul în grădină, sau la poartă, n-o mai ia, i-a rupt picioarele, sau i-a spart ăluia capul… A fugit cu alde cutare, (adică s-a măritat fără voia părinţilor)… a gonit-o de-acasă, s-a întors la mă-sa… a fătat… a murit întâmpinat. Evenimente fără importanţă covârşitoare. Dar când tatăl meu stătea pe prispă şi trecea unul pe drum şi îi spunea: „Bună ziua mă, nea Tudore”, şi tata cu toată sinceritatea: „Bună să-ţi fie inima, mă, Cârstache”, tare, apoi pentru el însuşi încet: „te'n c… pe mă-ta de zăltat”, asta da, era ceva senzaţional, căci descopeream cum forţa cuvântului îmi dezvăluia brusc că omul poate gândi simultan două lucrurî care se băteau cap în cap, urarea să-i fie bună inima aceluia, şi înjurătura că era un smintit. Putea fi înjurată muierea cu tandreţe, şi i se făceau obrajii roşii şi se învârtea pe loc ca o găină beată că era iubită, şi dimpotrivă, un cuvânt blând dar rostit cu o cruzime rece o făcea palidă şi o încremenea de spaima înstrăinării.

Uneori, în calmul tindei noastre, ascultam venind de afară şi cuvântul torenţial, degradat. Îngrozită, mama nu ştia unde să ne spună să ne ducem, ca să nu auzim… Era un spectacol grandios al deşănţării umane ceea ce îşi spuneau doi vecini cu muierile lor. Totul era terfelit şi mânjit, viaţa intimă, inocenţa copiilor şi a fetelor, credinţa în Dumnezeu şi ai fi spus, dacă ai fi crezut până atunci altfel, că trivialitatea şi josnicia în care era aruncat cuvântul erau fără limite… Tata se ducea prin grădină, îşi vedea de treburi, mama ne chema la masă, căci se făcea seară, mâneam şi unul din noi ieşea afară ca din întâmplare şi se întorcea cu ştirea: „ăia tot se ceartă!” „Tot n-au terminat, nu s-au potolit?” „Nu, mai rău!” Fiindcă îşi spuneau poveşti lungi, cum a fost el pe la Piteşti şi s-a întâlnit cu alde Jugravu şi ăsta, Jugravu, avea el o purtare aşa, nu ştiu cum… De ce, mă? Nimic, nu vroia să spună. De ce mă, Jugravule? Lasă că ştii tu, zice, şi se apucă şi-mi spune… şi când am auzit eu! E, he, ne… Aşa vasă-zică! Bine! Bineee! Şi tonul povestitorului cobora, ai fi zis că un sentiment cu adevărat omenesc de imputare îşi va face loc şi după recriminări reciproce vor înţelege că sunt oameni şi se vor redresa printr-o împăcare tot în văzul lumii, dându-ne de înţeles că ura a obosit, forţa otrăvită a cuvântului s-a consumat şi că neînţelegerile nu sunt numai ale lor…

Dar deodată pălălaia reizbucnea fără legătură, proaspătă, ca din senin, din amintire… Cum, mă, să-i spui tu ăluia că nu i-am dat fii-mi viţeaua pe care a crescut-o ea de mică trei ani de zile, şi că i-am vândut-o şi am băut banii? Ai fost tu, mă, la nunta ei să vezi?… N-am fost că nu m-ai chemat… Cum să te chem eu pe tine, mă, puturosule, să te îmbeţi acolo ca un… şi să începi să… Fac şi dreg pe nunta fi-tii, nici n-aş fi venit, să mă fi chemat cu şapte lăutari…

Apele, râurile, bălţile nu-mi vorbeau, nu puneam deci mare preţ pe ele; nici ploile, nici pădurea, nici soarele… îmi şopteau doar că suntem împreună şi că suntem fericiţi, mare lucru, vedeam şi simţeam şi singur că aşa este. Când am înţeles că eu şi natura n-aveam o soartă comună, că adică eu voi dispărea în cele din urmă şi ea va rămâne, am văzut-o şi a început să-mi placă dar nu pentru că era frumoasă, ci pentru că va dăinui şi aşa cum rn-am născut eu, având multă vreme fiorul eternităţii, se vor naşte şi alţii şi o vor vedea ca şi mine. Animalele, în afară de cai, nu-mi vorbeau nici ele căci mugetul sau behăitul lor nu-mi spunea decât că le e foame sau sete sau că trebuiau date la taur. Vântul, vijelia, trăsnetul, zăpezile nu-mi dădeau un fior cosmic, mi-erau familiare. Nu mă contopeam cu ploile, să cadă apa peste mine şi eu să stau sub ea şi să gândesc că sunt fiul naturii, cu nimic deosebit de animale şi păsări, de peştii din baltă şi raţa sălbatică… Nu credeam că pământul e în mod egal al meu şi al lupoaicii din pădure… Singurul lucru care mă făcea să rămân mut de fascinaţie era cuvântul rostit de oameni. Obiectele nu-mi spuneau nimic, un scaun, un pat, un lanţ, n-aveau pentru mine nici o semnificaţie, în afara aceleia că în pat te culcai, pe un scaun şedeai, cu un lanţ legai o vită. Vitele erau vite, măreţul bou, o zeitate pentru cei vechi, (boul Apis) era pentru mine un animal cu inutile coarne uriaşe, cu utilă ceafă de pus sub jug şi dacă n-ar fi trebuit hrănit şi rânit pe urma lui băligarul ar fi fost mult mai bine, vaca trebuia să dea lapte, de-aia era vacă şi abia calul îmi spunea ceva, îmi plăcea zvâcnirea de inteligenţă a capului lui în clipa când îl încălicam: urcă, băiete, parcă îmi spunea, eşti stăpânul meu, te duc unde vrei, în zbor, ştiu că şi tu ai grijă de mine, să pasc, să beau apă şi să mă potcoveşti când încep să-mi cadă caielele din copită… îmi plăceau nopţile când înainte de a adormi afară pe prispă mă uitam cu tata să vedem pe cerul înstelat Carul mare şi Găina; auzeam sforăitul cailor. Nu înţelegeam de ce dorm ei în picioare, deşi câteodată găseam dimineaţa unul din ei culcat. Acel sforăit liniştitor parcă într-adevăr era ca şi când mi-ar fi vorbit: „E noapte, e linişte, dormim toţi, am păscut, am băut apă, am sfărâmat cu dinţii şi fleştecăit sare din drobul de pe prispă, acum ne e bine, dormim şi noi, caii, visăm cum am fost odată armăsari (căci dorinţele rămân) cândva, când nechezam după iepe şi ele ne răspundeau din zarea câmpiei cine ştie de pe ce mirişte îndepărtat”. Ne duceam la ei şi întorceau capetele în întunericul grajdului, întâmpinându-ne cu nechezaturi joase, de recunoaştere. Tata le vorbea, le punea mâna pe spinare, îi întreba ca pe nişte oameni ce vor, ceva nu e în regulă, s-au încurcat în vreun lanţ, nu mai aveeau fân?… Totul era în ordine, ne întorceam şi adormeam şi noi de îndată în timp ce astrele luminau, cu lumina lor de noapte, bătătura tăcută.

Abia mult mai târziu, când l-am citit pe Tolstoi, am înţeles că nu numai cuvintele exprimă sufletul uman, ci şi lumea în care el se proiectează în afară sau îl acoperă ca nişte văluri şi cum natura şi mediul social în mijlocul cărora îşi duce viaţa, obiectele şi animalele care îi aparţin, chiar propria lui înfăţişare, mustaţa pe care şi-o lasă, hainele pe care le poartă (şi le poartă într-un anumit fel) îl reprezintă, îl ascund sau îl exprimă după acelaşi mobil uneori misterios, alteori limpede şi raţional cu care rosteşte cuvinte. Desigur, dar asta când am început să şi învăţ să fiu scriitor, nu numai să fiu pur şi simplu, cu unicul dar care mă făcuse să înţeleg ca exist, cel a auzului…