Cuvânt înainte

„Memoriile” sunt cărţile anilor multi.

Aici îi ştim: 71; biografic: 4 ianuarie 1877 – 5 mai 1948. Anul naşterii a rămas în istorie. Va rămâne şi omul, prin tot ce a publicat şi a scris. Fiindcă nu tot ce a scris a cunoscut tiparul. De pildă, cartea aceasta despre oraşul copilăriei lui; de fapt a oraşului şi a ţinutului întreg şi chiar mult mai mult decât atât. De nu i-am sti geneza, am trece sub titlu Monografie. Dar una construită altfel. Timp prins în vreme, peste vremuri. Istorie, fireşte, dar numai cât poate fi cuprinsă din ceea ce a rămas în tine, în zilele anilor; ai tăi, ai altora. Cartea venită fără chemări, fără fise. Materialul era adunat; deci fără arhive, fără biblioteci.

Corespondentul „amintirilor” în teatru se numeşte „Actul al 5-lea”. E ultimul. Ceva ce se petrece înainte de lăsarea definitivă a cortinei. Pe urmă nu se mai întâmplă nimic, pentru tine, cel ce-ai ostenit, fiindcă altfel mişcarea continuă.

Un final, oricum. Dar unul de arhitectură sau artă, deci o realizare. Pentru calitate s-au îngrijit deceniile, schimbând sitele din dese în mai dese. Ce-a rămas – inimă şi minte – e pulbere de aur. Impurităţile aparţineau pământului; i-au fost lăsate lui. Scrisul nu mai înregistrează decât spiritualitate, zestre pentru cei ce vin din urmă, tortă ce va fi purtată, tot mai departe, de altă ştafetă.

Memorialistica se situează dincolo de mărăcinişul patimilor, peste inevitabilul mărunt omenesc.

Sextil Puşcariu, marele brănean cu nume de circulaţie internaţională, se rupe de conformismul „memoriilor” de tip clasic – cronologia zile-ani – inaugurând, la noi, prin Brasovul de altădată şi Călare pe două veacuri, formula: capitol-sinteză. Genul e amplificat până la depăşire. O altă concepţie şi viziune a întregului. O imensă frescă – de la traci până în zilele noastre – pe care autorul o fixează cu certitudinea informaţiilor limpezite în ape multe. De aici dispensarea de bibliografie. In desen şi colorit prinde tara cu tot ce închide în ea noţiunea. Din întâmplare Brasovul; dar Brasovul nu e insulă, ci parte integrantă dintr-un tot organic.

Suveran asupra mijloacelor de expresie, scrisul e de o seninătate desăvârşită. In permanentă legătură cu viaţa, omul de ştiinţa apreciază documentul dar nu i se face rob. O inteligentă superioară vede dincolo de punctul în care dovezile scrise sunt mute. Poate de aceea, istoric e cel ce are capacitatea de a obţine din izvoare un maxim din ceea ce pot da şi un maxim din ceea ce nu dau. Pe urmă vin sintezele. Aici intervine „darul”, pe care-l ai sau nu-l ai. Să vezi limpede şi prin neguri. Unii îi zic intuiţie. Cei fără, se poticnesc şi-n lumină de zi. Pentru ceilalţi, putini, totul se prezintă ca „de la sine înleles”. Si, ceea ce-i foarte important, cu posibilitatea de a face şi pe alţii să vadă că lucrul e „de la sine înţeles”.

Sfârşind lectura acestei cărţi cititorul va spune, ca noi: Da, acesta e Brasovul de altădată.

Intenţia autorului e învesmântată în haine simple: „…nu vom scrie pagini de istorie propriu-zisă, ci vom face ceea ce vedem că se întâmplă cu soarele când, în zilele posomorâte, străbate din când în când printre nori, luminând un colţişor al peisajului. Ceea ce este în această parte, ne apare deodată luminat şi atât de desluşit, încât şi restul, rămas în clar-obscur, se ghiceşte.”

Asupra tonalităţii întregii lucrări tot autorul mărturiseşte undeva, că a scris cartea „… fără sentimentalism şi durere sufletească pentru cele pierdute, dar cu simpatie pentru trecut…”

Cu simpatie şi cu mândrie, am adăuga noi, cu mândria celui care a avut şansa de a se afla, încă din primele decenii ale veacului nostru, printre protagoniştii marilor realizări spirituale şi social-politice ale neamului, printre cei care, adăpându-se din izvorul de apă vie al istoriei, au pus bazele statului unitar modern, creând premisele marilor transformări din ziIele noastre.

IOAN COLAN.