CUVÂNT DE FOLOS DESPRE STUDENŢII TEOLOGI ÎN TEMNIŢE.

Teologii – adică studenţii, nu licenţiaţii în teologie – au avut parte de toate caznele imaginabile în penitenciare; şi de câteva în plus, cu prilejul „reeducărilor” de la Piteşti şi Gherla. Motivarea regimului aspru ce li se aplica, anume că se pregătiseră, liberi fiind, să slujească iubirii dintre oameni, nu ieşea totdeauna la suprafaţă. De altfel, gardienii şi ofiţerii care îl puneau în practică nu ar fi putut face faţă unor eventuale riposte verbale, stârnite dacă se apucau să acuze religia de-a dreptul, singurele lor „argumente” în „convorbirile” cu deţinuţii fiind bâta şi cizma, „neagra” şi ranga.

Exploziile de bestialitate erau, deci, provocate de ceea ce caraliul considera neregulă; încălcarea unui regulament rămas necunoscut pentru acei cărora li se impunea să-l respecte, inventat ad-hoc, pentru a unge cu un pospai de legalitate revărsarea furiei oarbe şi instinctuale asupra deţinuţilor. N. Stroescu-Şovarna citează, în acest sens, două cazuri petrecute la închisoarea Piteşti (dar nu în cadrul reeducărilor), tutelate de gardianul-despot Georgescu (erou al povestirii mele Slănină cu şoricioaică, apărută în volumul Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste, Bucureşti, Editura Divers-Press şi Editura Ramida, 1992).

Un alt gradat, Nistor Dumitru, poreclit „cel Mare”, spre a fi deosebit de un Nistor zis „cel Mic”, îl însoţea pe teologul bucovinean Mircea Vlad (Ciotică) la „program” – cum era denumit momentul în limbaj oficial – adică la WC-ul şi chiuveta celularului de la parter. Folosirea acestora se făcea sub supraveghere vizuală neîncetată. Tânărul fu „descoperit” că folosea o periuţă de dinţi pentru igiena gurii. În concepţia zbirilor, oamenii nu erau aduşi dincoace de gratii pentru a-şi menţine sănătatea, ci pentru a şi-o pierde. Întregul sistem penitenciar era astfel conceput ca, pe parcursul detenţiei, ori după încheierea ei, şubrezirea echilibrului biologic să atingă pragul morţii. Datorită acestei „pregătiri fizice”, se executa, fără pericol de a fi vreodată acuzaţi călăii de crimă împotriva umanităţii, condamnarea la moarte lentă a tuturor acelora încăpuţi pe mâna lor, condamnare nepronunţată de tribunal, ci de regim, şi fără drept de recurs.

În clipa când a fost dat în vileag „corpul delict” – periuţa – vinovatul de a-şi fi curăţat dantura fu trântit pe ciment şi călcat în picioare, până ce izbuti, într-un târziu, să se târească de-a buşilea, cu ultimele forţe, înapoi în celulă, cu faţa înecată în sângele scurs dintr-o sprânceană spartă. Aici, prezenţa numeroşilor inşi închişi constituia un zid de apărare în faţa dezlănţuirilor administraţiei temătoare de revoltă.

Urmă o percheziţie a încăperii şi a trupurilor locatarilor ei, scoşi în pielea goală pe coridor. S-au mai găsit alte două periuţe de dinţi! De unde se vede că năravurile civilizaţiei erau înrădăcinate în „duşmanul de clasă” şi nu puteau fi stârpite decât prin dispariţia acestuia.

A doua zi, veni şi rândul teologului poet Ion Apostol să sufere „aplicarea Constituţiei” – aflăm din aceeaşi sursă („ Nuda veritas. Mişcarea de rezistenţă anticomunistă „Piteşti„ – fragment – în Din documentele rezistenţei, nr. 6). Deşirat şi lung aproape cât acelaşi gardian citat, care se delectase în ziua precedentă cu disciplinarea învăţăcelului lui Dumnezeu, fu acuzat tot de el, cu ocazia reiterată a scoaterii la „program„, că-şi mişca prea lent picioarele. O lovitură după ceafă îi proiectă ochelarii pe ciment. Abia ieşitul din adolescenţă, aplecat să pipăie pardoseala cu degetele în căutarea lentilelor ce-i erau strict necesare, oferi ispita declanşării mecanice a cizmelor ce-l zvârliră de-a lungul spaţiului îngust unde se desfăşura scena ce va fi părut a avea haz pentru spiritul „educat” de comenduirea penitenciarelor.

Tot din partea nord-estică a ţării, studentul, când scăpă din bezmetica dezlănţuire matinală, la întrebările colegilor din cameră privitoare la incidentul a cărui victimă fusese, răspunse cu molcumă înţelepciune răzăşească: „Di şe să-mi pun mintea cu şel dobitoc?” (p. 192)

Conform glumei românului, ce caracterizează un anumit tip de agresiune, acestea constituiau „mezelicuri”. Ceea ce nu înseamnă că repercusiunile lor nu puteau întârzia pe durata întregii vieţi, cu un lanţ de nefericiri târât după ele. Cum este cazul unui felcer, pe nume Surdu, întâlnit de mine la Jilava, la acea vreme având înfăţişarea unui băieţaş, atât din pricina staturii sale de vreun metru-cincizeci, cât şi a slăbiciunii ce-i descoperea oasele. Moştenise chipul îndeobşte botezat de români „de cocoşel”, cu nasul ca un cioc gălbui încă nedeplin format, cu căutături vii şi curioase, cu gene necrescute, cu zâmbetul nevinovat însoţindu-i orice cuvânt, cu obrajii nu prea înghimpaţi de perii maturităţii, cu vocea subţirică şi ascuţită a nevârstnicului în privinţa desăvârşirii glandelor sexuale. Nu primise în anchetă decât o palmă peste ceafă. Rezultatul acesteia fu că-şi vieţui condamnarea de trei ani cu unul dintre picioare rămas agăţat de şold, pe jumătate paralizat datorită lovirii bulbului rahidian.

Domnul Aurel Obreja, erou al „reeducărilor” de la Gherla, mi-a povestit despre o astfel de îndârjire împotriva teologilor, de data aceasta aplicată întru smulgerea din dânşii a doctrinei creştine şi obligarea lor de a deveni călăi ai propriilor semeni, împotriva învăţăturii dragostei de om, pe care se pregătiseră să o propage şi să o susţină prin faptă:

— Cred că pentru prima dată l-am văzut pe Eugen Ţurcanu că a bătut în stilul ăsta, cum de altfel a făcut-o de multe ori la Piteşti. L-a adus pe unul Leşeanu Aurel. Era student la Teologie, la Sibiu, mi se pare. Un băiat micuţ, plinuţ. L-a băgat în camera noastră. „Vino-ncoace, banditule! Dumnezeul mă-ti, în noaptea asta te omorâm!” Domnule, eram îngroziţi toţi. Stăteam „în poziţie” şi aşteptam să vedem ce avea să se întâmple.

A sta „în poziţie” însemna să şezi pe prici cu picioarele alipite şi întinse în faţa ta, agăţat cu degetele de la mâini de degetele de la picioare, şi să priveşti neclintit în becul electric, orice s-ar fi întâmplat în cameră – şi se cam întâmplau unele lucruri!

— Oricâte zbierăte ai fi auzit, fie chiar ale morţii. Dacă îndrăzneai să-ţi arunci căutăturile aiurea, să şopteşti, să te clinteşti, riscai chinuri pe care nici duşmanului cel mai aprig nu i le-ai fi dorit.

— N-aveai voie să te uiţi, şi-a reluat povestirea domnul Obreja. Dar ne uitam aşa, pe sub gene, că ei erau ocupaţi acolo cu teologul. Cred că şi pe bătăuşi – pe unii dintre ei – îi îngrozea. L-au luat pe acest student – deşi era sosit de la Piteşti, că şi de acolo au venit o serie de băieţi buni, care n-au cedat în faţa schingiuirii, care au fost torturaţi ca vai de lume, dar n-au acceptat să bată la rândul lor, au spus tot ce vrei, tot ce nu vrei, dar n-au voit să bată oameni, n-au putut! Şi l-au luat pe acest tânăr; şi l-au crucificat pe jos. L-au întins pe duşumea. Şi unul s-a aşezat pe un picior al lui; altul pe alt picior; unul pe o mână; şi altul pe altă mână. Şi unul îl ţinea de cap, să stea cu capul jos pe ciment. S-a apropiat Ţurcanu: „Ei, las', că-n noaptea asta te aranjăm, te facem om”. Şi s-a urcat cu un picior pe burta lui şi cu unul pe piept. Şi aşa se balansa, când pe stomac, când pe coşul pieptului. Iar Leşeanu nici nu putea să răcnească. Nu ştiu ce se petrecea, că nu putea să scoată nici un răcnet. În orice caz, să-şi dea duhul acolo. „Declară, mă!” Şi din când în când, îi mai punea călcâiul pe gât, aici, pe beregată. Şi nu mai putea, bietul. Aproape să-şi dea duhul. L-a lăsat: „Ridică-te., tu-ţi Dumnezeul mă-ti; lasă că te-nvăţăm noi minte. Dacă ai scăpat la Piteşti, aicea mori!” Şi atunci am văzut ce cruzime avea acest Ţurcanu! Totuşi, a scăpat băiatul, pentru că, tot aşa ca şi cu noi, s-a terminat cu „demascările”. Altfel, cred că nu scăpam niciunul.

Pentru a mă face să înţeleg cât era de greu ceea ce suportau aceşti studenţi aleşi de generalul Nicolschi să devină uneltele-robot ale Securităţii, dar aleşi şi în alt sens, anume că nu acceptau să-şi murdărească sufletele, lovindu-şi colegii de detenţie, sculptorul în lemn al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care l-a angajat după eliberare, cum a făcut cu atâţia alţi foşti deţinuţi politici, Aurel Obreja, îmi atrage atenţia:

— Trebuie să vă spun ceva foarte important. Cu cât rezistai mai mult, cu atâta aţâţai mai mult ura celor care căzuseră. Iar dacă noi am fost bătuţi în halul acela de sălbăticie, am fost atâta de chinuiţi şi pentru că am rezistat la aceste ordine. Am avut încredere unul în altul şi în Dumnezeu. Veneau cu o ură! Nu ştiau cum să te mai tortureze ca să treci şi tu să baţi la rândul tău. Dacă o făceai, râdeau. Ce-şi spuneau? „Şi ăsta-i compromis!” Or, cei de care v-am vorbit sau noi cinci n-am dat nici o palmă. Nici măcar să-njurăm pe cineva n-am făcut-o. Dacă am destule păcate, ca orice om, sunt mândru de acest lucru – şi de prietenii mei. Vă spun, totuşi – o repet mereu – am scăpat fără să batem şi noi, datorită faptului că s-au terminat „reeducările”! Că, până la urmă, nu se ştie ce se mai întâmpla şi cu noi. Găseau ei o metodă. Dar eu am căutat să rezist chiar şi atunci când îmi dădeam seama că nu mai puteam. Rezistenţa însemna: să nu mă simtă cu vreo slăbiciune în tortură. Că, dacă te torturau întruna, într-o zi nu mai puteai. Puneai şi tu mâna pe ciomag sau pe altceva, ori te duceai să pălmuieşti! Îţi ieşeai din minţi, nu mai erai normal. V-am mai spus-o: nu mai era niciunul normal acolo. De aia nici nu mai aveau forţă. Săreau din „poziţie” şi începeau să bată şi ei.

A-L fi iubit pe Dumnezeu până la a deveni student teolog cerea cu adevărat, în temniţele comuniste, a-ţi jertfi viaţa, după cum s-a văzut din cumplita existenţă a lui Aurel Leşeanu.

Oare aceste pagini vor folosi cu ceva la îndreptarea morală şi a iubirii de semeni ale acelora care calcă în aceleaşi amfiteatre pe unde au învăţat cândva cei trei martiri citaţi aici, care şed în aceleaşi bănci unde au luat ei odinioară notiţe, necunoscători ai viitorului ce li se pregătea, în nici un caz tihnit, cuibărit în umbra altarului şi legănat de psalţii de la strană şi de corul obştii blânde a credincioşilor dinainte-le, oare vor folosi cuiva, ziceam, evocările acestea ale unei apocalipse prea binecunoscute românilor?