PLECAREA PĂRINTELUI GHERASIM.

Cu faţa de ceară, Cu trupul firav ca de sfânt bizantin, Părintele Gherasim a fost adus într-o seară, Învăluindu-ne cald în surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul, Dar tainic el spune „Rugăciunea Inimii”, neîntrerupt: „Doamne, Iisuse Christoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

În noaptea aceasta, din temniţă gândul ne zboară Prin noaptea Crăciunului dalb să colinde-amintirea.

Pe mucede paie părintele Gherasim trage să moară.

E grea răsuflarea, sleită privirea.

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav.

Ion şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia, ca o candelă ce se stinge în trupul schilav, Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea, Doar aripi de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos, Departe, copiii cântau un cântec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Christos.

Târgu-Ocna, 1952

(Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în lanţuri. Poeme 1945-1964, ediţia a doua, Bucureşti: Editura RAMIDA, 1992, p. 42-43).

— Să vezi cum înfloreau ei faptele.

— Se referă părintele Voicescu la anchetatori. Ne-am dus la canonizarea Sfântului Calinic, la Mănăstirea Cernica. Am mers un grup mai mare din lotul ăsta, de la capătul tramvaiului 14 până la mănăstire. Erau şi autobuze. Dar n-aveai loc de puzderia de oameni. Majoritatea credincioşilor s-au dus pe jos. Şi eu tot aşa. Ei bine, a trebuit să semnez – de bătaie, de chinuri, ştii prea bine – a trebuit să semnez că, în drum spre Cernica, am cântat cântece legionare! „Domnule – le-am zis – era atâta lume pe şosea. Cum să cântăm aşa ceva?!” Nu, să semnez că am făcut un „marş legionar”! Şi până la urmă, am semnat.

— În lotul acesta, toţi eraţi tuberculoşi de la Târgu-Ocna, nu?

— Toţi. În afară de o fată. Nu numai că nu fusese niciodată bolnavă, dar nici închisă măcar. Să vezi ce poveste nenorocită! Avea un frate, un frăţior – când fusese arestat de elev, de copil. Se numea Nelu Sultaniuc. La Piteşti, se îmbolnăvise de T. B. C. osos. Maladia se localizase la o falangă. Sanitarul i-a amputat-o şi a răspândit astfel boala în tot organismul. Era într-o stare foarte gravă, când l-au adus la Târgu-Ocna. Familia află de situaţia lui. Prin sora sa, Coculeana Petrescu, îi trimise la penitenciar streptomicină, singurul medicament ce-l putea salva. Sora fu primită de ofiţerul politic, îl imploră să-i dea antibioticul.

Recurg iar la amintirile lui Cezar Tănase: „Sleam, ofiţerul politic, o anunţă că, necunoscând situaţia deţinutului Sultaniuc, o ruga să aştepte, iar el se va informa imediat. Nelu este chemat la ofiţerul politic, care-i arată medicamentele, propunându-i să devină informator: „Alege! Viaţa sau. Ajungi peste linie„ (peste linia de cale ferată era cimitirul). Nelu nu şi-a întinat sufletul. Familiei i s-a spus că deţinutul este bine şi primeşte toate medicamentele necesare de la penitenciar. Coculeana cunoştea cu exactitate starea sănătăţii fratelui său, dar nu putea să divulge acest lucru şi, mai ales, nu-şi putea imagina ce şantaj criminal se petrecea în camera alăturată” (p. l88).

— Din pricina asta a murit Nelu Sultaniuc, încheie părintele Voicescu.

Iar sora fostului elev s-a pomenit condamnată o dată cu ei, cu „tuberculoşii”, pentru „ajutor legionar” dat (de fapt, nedat) propriului său frate muribund.

În continuare, vom urmări alcătuirea aceluiaşi „lot al tuberculoşilor” dinăuntru; nu din libertate, ci de la Târgu-Ocna.

Constantin-Aurel Dragodan ispăşea al şaisprezecelea an din pedeapsa de douăzeci şi cinci de muncă silnică. Brusc, solicitările prin ţeava caloriferului şi prin perete să-şi transmită poeziile scrise în minte pe parcursul detenţiei deveniră mai insistente. Pentru edificarea cititorului, i se comunica poetului în alfabetul Morse rugămintea de a-şi dicta în acelaşi alfabet creaţia; prin perete, ea ajungea doar la solicitant, iar prin acesta, eventual, la colegii săi de celulă. Prin ţeava caloriferului de la Aiud, vibraţia lor sincopată ocolea întreg penitenciarul, deci era percepută de toţi deţinuţii.

Aceasta se petrecea în 1958. Este important de reţinut că, în celula învecinată, una dintre pritocirile neaşteptate ale locatarilor, impuse de administraţie când şi când, schimbă total componenţa camerei. Nou-veniţii au fost călduroşii admiratori ai „magistrului”, cum era numit, care îi smulgeau din tăcerea cugetului versurile de gherlă. Numele cu care se recomandau, multe dintre ele cunoscute celui în cauză, s-a aflat mult mai târziu că erau de împrumut, în spatele lor tăinuindu-şi existenţa provocatori manevraţi de către Securitate în vederea adunării versurilor născute îndărătul gratiilor. Printre numele folosite au fost acelea ale unor buni prieteni, ca Jenică Popescu, Ion Ianolide şi alţii.

Securitatea deţinea de pe atunci acele numeroase strofe, dar, în pregătirea unui nou proces al deţinutului condamnat încă din 1942, voia să verifice dacă se afla în posesia integrală a corpului delict.

Constantin-Aurel Dragodan le încredinţase lui Iustin Paven, eliberat din închisoarea Târgu-Ocna, astăzi Episcop al Bisericii Greco-Catolice. Acesta, odată slobod, le transcrisese într-un caiet.

La un moment dat, caietul dispăruse din odaia lui Petru Iustin Paven. Fostul deţinut a bănuit că tatăl său a distrus caietul, pentru a elimina dovada unei noi vine posibile a feciorului său, ca un părinte iubitor şi precaut ce era. Dar lucrurile nu se petrecuseră astfel. Soţia unui prieten subtilizase caietul şi-l predase Securităţii.

La vreo doi ani distanţă de la clipa eliberării, Iustin Paven a fost rearestat cu un grup foarte numeros, de peste treizeci, numit „lotul Târgu-Ocna”.

Motivul arestării celei noi era destul de vechi, după cum s-a văzut.

Insist: culpa principală pentru care au fost incriminaţi stătea în faptul că foştii deţinuţi tebecişti, având o stare a sănătăţii mai puţin gravă decât a altor colegi de închisoare, i-au ajutat pe muribunzi să-şi prelungească zilele, dându-le o parte din mâncarea proprie, din veşminte şi înlesnindu-le, câte zile le rămăseseră, să le treacă în căldură sufletească, în bucuria iubirii, a înţelegerii, în reconfortarea rugăciunii şi a nădejdii aduse de credinţă. Toate astea în penitenciarul zis sanatoriu T. B. C. de la Târgu-Ocna. Versurile în cauză îşi aveau propriul rol malefic – scria acuzaţia: întreţineau o atmosferă anticomunistă şi ridicau moralul ce se urmărea a fi zdrobit.

După ce au fost o dată furate din casa Paven, multiplicate pentru uzul anchetei, cercetate de către specialiştii acestui gen de delincvenţă, catalogate şi îndosariate, a avut loc ceva neprevăzut: au reapărut în raftul de unde fuseseră însuşite pe ascuns.

Cu prilejul arestării copistului lor Iustin Paven, careva dintre aceia care i-au percheziţionat domiciliul a dat de caiet întâmplător. L-a întrebat: „Asta ce-i?” El a răspuns neglijent: „Un caiet cu nişte versuri”. – „Ah, da?”, s-a exclamat cu dezinteres aparent. Caietul a fost aruncat printre celelalte obiecte ce nu meritau să reţină atenţia năvălitorilor, ca şi când nu el îi atrăsese acolo. Pentru ca împrejurările să fie cât mai limpede cititorilor, repet cu alte cuvinte: Iustin Paven a fost cărat între gealaţii ordinii publice fără caietul găsit, ce constituia corpul delict, deşi acesta era pricina ridicării sale de acasă şi obiectul viitorului său proces şi cu toate că respectivul caiet se aflase în mâinile ofiţerilor M. A. I. veniţi să săvârşească această primă manevră necesară condamnării!

Care a fost soarta ulterioară a corpului delict? Părintele lui Iustin Paven, după revenirea din şocul invaziei, a intrat în camera fiului său să constate gravitatea dezastrului lăsat în urmă de intruşi. Străduindu-se să reaşeze în ordinea veche maldărele de obiecte care zăceau vraişte pretutindeni, descoperi cu stupoare caietul periculos despre care îl întrebase însuşi fiul său de nu-l distrusese cumva. Fără a avea inima să-l ardă – deoarece domnul Paven îşi dădea seama cât de dăunător putea deveni la o eventuală revenire a reprezentanţilor represiunii – socoti totuşi că era înţelept să-l ascundă pentru o vreme din calea lor. Drept care, îl îngropă în grădină.

Nu ştia, nefericitul om, că făptuia întocmai acea mişcare de pe o tablă invizibilă de şah, la care era împins de mâna nevăzută a unui jucător fără cruţare faţă de destinele umane, nu-şi dădea seama că uniformele kaki cu petliţe albastre se substituiseră Creatorului şi hotărau viitorul şi moartea poporului român, făcând chiar amuzantul efort de a înjgheba un joc de-a şoarecele cu pisica, punând în acord sorţile ce le manipulau cu regulile artificiale ale acestui şah imens.

După ce au verificat, fără ştirea nimănui, că se făptuise întocmai cum intenţionaseră (şi intenţionaseră astfel pentru că aveau cunoştinţă de reacţiile naturale de apărare ale omului faţă de pericolul ineluctabil reprezentat de ei înşişi şi urmăreau taman pedepsirea instinctului de apărare, deci pedepsirea Naturii – nu ostenesc să o scriu în intenţia de a face tot mai evident caracterul antiuman şi antinatural al demenţei colective numită comunism), aşadar, după ce s-au edificat că scenariul le era interpretat întocmai, îl arestară pe tată, ca să declare unde se afla caietul.

Urmăreau ei mărirea cu unul a grupului acelora pe care curând aveau să-i condamne? Ar fi fost prea simplu. Ce s-a obţinut prin mijlocirea torturii? Declaraţiile părintelui au fost manevrate astfel încât îngroparea caietului ajunse în cele din urmă în cârca fiului, pentru că. Aşa convenea punerii sub acuzare. Este săritor în ochi că acea îngropare avea prea puţină însemnătate civică. Dacă ne situăm în pielea unor apărători ai legii de atunci – oricât de fărădelege ar fi fost ea – Iustin Paven fi prea bine acuzat că reţinuse pe de rost şi transcrisese versuri de temniţă, ca ulterior să le fi transmis şi altora cu scopul de a crea un climat duşmănos temnicerilor şi, dacă vreţi, regimului. Absurd ca mentalitate, dar intens aplicat în epoca dată. Ce conta îngroparea caietului? Acesta lipsind din faţa instanţei, conţinutul lui nu putea deveni public şi, în nici un caz, nu trebuia să devină public. Aici stă secretul necesităţii dispariţiei sale. Bineînţeles că era bine să plătească cineva pentru acea dispariţie.

La capătul noului proces, Constantin-Aurel Dragodan a fost a doua oară condamnat la alţi 25 de ani muncă silnică.

Voi apela la mărturia lui Nicolae Zârnă, intitulată „Regăsiri” (Din documentele rezistenţei, nr. 6), pentru a-l privi în tăcere, împreună cu cititorul, pe unul dintre eroii întâmplărilor de mai sus, în ziua de duminică, 2 august 1964, cu prilejul eliberării sale definitive. În cea precedentă, sâmbătă l august, fusese cărat de la penitenciarul Aiud la Gara Teiuş, într-un autocamion înţesat cu deţinuţi sloboziţi. Ajunşi în tren, colegii îi făcură loc să se întindă pe bancheta compartimentului: boala care îi atacase şira spinării îi provoca dureri puternice. Călătorise zgâlţâit; ba moţăise, ba tresărise din aţipire. Până la ceasurile patru dinspre zi, străbătuse întreaga ţară, într-o retragere a neputinţei de pe frontul degradării fizice tot mai acute, unde purtase un război fără şansă, nici perspective, nici scăpare. Până şi această retragere îi era organizată de vrăjmaşul învingător. El şi cu ceilalţi puteau fi asemuiţi zdrenţelor umane ce alcătuiseră odinioară îndrăzneţele armate ale împăratului Napoleon I şi acum reveneau degerate, înfometate, buimăcite de o osteneală de nesmuls din oase, din imensa Rusie, pe vecie acoperită de zăpezi fără margini şi de cadavrele fraţilor lor rămase să îngraşe câinii sălbăticiţi pribegi şi holdele viitoare.

Numele său era Ion Ianolide.

Se îndreptă, abia târşâindu-şi bocancii, către Piaţa Matache, să ia tramvaiul 3. Se sprijinea de N. Zârnă. Singur n-ar fi putut străbate distanţa ce despărţea Gara de Nord de această destinaţie. De atâţia ani, plimbarea sa obişnuită măsura doar depărtarea dintre doi pereţi ai celulei, când era capabil s-o parcurgă.

Alcătuiau o pereche de inşi bătătoare la ochi. Aveau feţele supte, cadaverice. Abia se susţineau pe picioare. Gâfâiau. Se opreau când şi când, să-şi adune puterile.

Priveau în jur, îşi storceau amintirile să recunoască locurile; se uitau şi nu vedeau. Până şi conexiunile nervilor lor senzitivi s-ar fi zis că aveau nevoie de o perioadă de reobişnuire cu percepţiile ce-i înecau în multitudinea lor pestriţă de care cei doi se dezobişnuiseră. Invadaţi şi zdrobiţi de prea numeroase şi prea disparate impresii, încercau să regăsească echilibrul dintre individ şi mediu, fără de care nu ar fi izbutit să-şi prelungească existenţa.

Datorită înfăţişării lor ponosite, nesănătoase, ciudate, atrăseseră atenţia unei patrule de miliţieni ce măsura Calea Griviţei. Fură legitimaţi.

Plutonierul îşi lunecă privirile în două rânduri, literă de literă, peste biletul de eliberare al lui Ion. I se mai întâmplase să se întâlnească nas în nas, pe străzile Capitalei, cu oameni abia ieşiţi din gherlă; deşi tânăr, nu era miliţian de ieri, de alaltăieri. Dar nici chiar de astfel de foşti condamnaţi nu se izbise.

Făcu socoteală în minte: „Născut în 1921, Ianolide a fost condamnat în 1941 la 20 de ani muncă silnică; va să zică avea 20 de ani la vremea aceea. Eu la 20 de ani îmi isprăveam armata.” Urmă o scădere: „1964-1941 = 23 de ani. Ce mai! Un sfert de secol. Văru-meu a murit la 22 ani. Omul ăsta a trăit în închisoare o viaţă de om”. Rumegarea minţii izbucni în afară; se trezi întrebându-l pe cetăţean:

— Cum, dom'le?! Din '41?!

Celalalt îşi clătină de sus în jos văgăunile ochilor grei de neîncredere, dar şi de focul aprins de părelnicul interes al uniformnei albastre, dimpreună cu toată întinderea de glod ars dimprejur a feţei supte. Mişcarea se repetă de câteva ori.

— Şi unde mergi?

— Îl întrebă, eliminând orice bruscheţe profesională. Credeai că voia, într-un elan omenesc pe care nici el nu se mai aştepta să-l găsească în sine, să sară în ajutorul acelui prăpădit.

— Are o mătuşă pe strada Sandu Aldea, interveni Nicolae Zârnă, şi-l ajut să se descurce, că-i în drumul meu spre Otopeni.

— Din Otopeni eşti?

— Sări plutonierul.

Întinse mâna după biletul de eliberare al celui de-al doilea. O rază matinală a soarelui bătrân sfâşie umbra dintre două blocuri şi săgetă petecul de hârtie imprimată, completat cu o cerneală bătând în violet, lăbărţată în porii pătratului alb de o peniţă crăcănată şi apăsată neîndemânatic.

Îl descifră mult mai repede decât o făcuse cu precedentul, obişnuit acum cu caligrafia. Mai întâi că se dumirise a nu avea de-a face cu criminali, ci cu „politici” şi ştia că cei din urmă erau oameni ca el, ca toată lumea, cărora le ajunsese cuţitul la os şi zbieraseră o înjurătură la o coadă de alimente sau aiurea. Al doilea motiv ce-l făcuse să se grăbească era legat de sergentul-major care-l însoţea şi care-i căzuse cu tronc de când hălăduiau împreună pe străzi în căutarea unor borfaşi care se încăpăţânau să nu le iasă-n cale niciodată. Îi potrivi documentul în faţă, să-l poată citi şi el.

Acela îşi repezi privirile verzi-albăstrui către foaie şi o străbătu cu lăcomie. Apoi se adresă stăpânului ei, cu un nod în gât ce-i subţie glasul până la a-l face caraghios:

— Dumneata eşti Nea Nicolae?

Îl privea cu un amestec de uimire, de spaimă şi de respect.

Zârnă încuviinţă. Nu ştia dacă era cazul să se bucure sau să se teamă. Scrută chipul neînsemnat de arsurile anilor, nici ale încercărilor vieţii ce uneori îmbunătăţesc oamenii, alteori îi înrăutăţesc. Citi pe el o uluire naivă şi, în felul ei, entuziastă, de copil căzut în lumea maturilor, fără să se fi aşteptat la una ca asta. Era ras jupuit şi obrajii îi plesneau de hrană mâncată cu o plăcere dusă până la îmbuibare.

Subofiţerul nu-i putu susţine examinarea. Se năpusti să-i dea nişte explicaţii nesolicitate, de parcă el ar fi fost cel prins cu mâţa-n sac şi ar fi voit să se disculpe:

— Ai aflat că Nea Costică, anul trecut, după ce ţi-a murit bătrânul, i-a dărâmat casa şi a ridicat una nouă acolo, pentru ai lui? A murit tatăl matale, să fie anul acuşica.

Era din Otopeni şi el. Mai mult, erau un fel de rude, miliţianul cu eliberatul. Şi-i părea rău tânărului cu pistolet la brâu că aşa stăteau lucrurile în sat şi se grăbea să i le împărtăşească frăţeşte.

Puşcăriaşul simţi că-i fugea pământul de sub picioare. I se răciseră palmele şi fruntea. Subsuorile secretaseră stropi lichizi ca gheaţa ce-i lunecau cu grabă pe coastele descărnate, sub cămaşă. I se făcu rău şi se lăsă greu pe soţul lui: aşadar, toată aşteptarea îi fusese zadarnică; nu-şi mai putea îmbrăţişa părintele. Îi revăzu figura de obicei nerasă, acoperită de ţepi albi de la pomeţi până la mărul lui Adam de îi aspreau privirile cenuşii.

Globii oculari ai vestitorului se umeziseră. Îi înapoie biletul de eliberare şi-l duru că Nea Nicolae nu scoase nici o vorbă. Privi la cei doi recruţi ce-i însoţeau, ca şi când ar fi. Intenţionat să le explice că el n-avea nici o vină pentru toate acelea, însă căutăturile lor scormoneau vitrina magazinului de încălţăminte „Cerbul”. Sergentul-major se simţea singur. Ar fi plecat şi el cu cei doi foşti deţinuţi. Dar nu se putea. Datoria lui era să prindă hoţi. Şi ce i-ar mai fi prins acum, după ce dăduse omului acela veşti atât de rele! Dar unde să-i fi găsit? Cum am mai spus-o, nu-i văzuse niciodată la faţă.

Până la staţia tramvaiului 3, cei doi nu mai scoaseră nici un cuvânt. Erau răvăşiţi. Ambii din aceeaşi pricină: vestea ce tăbărâse ca o piatră căzută din senin peste Nicolae. Ion i-ar fi spus un cuvânt de mângâiere, de încurajare, dar interiorul gurii îi era sleit, simţea că-l zgâria pe gât, de parcă ar fi înghiţit scrum fără să bage de seamă; limba îi era umflată şi grea, ca înţepată de viespi. Pricepea că oricât îi apropiaseră suferinţele comune, fiecare continua să-şi ducă singur crucea mai departe. Doar rugăciunea i-ar fi putut face bine, ca la Târgu-Ocna, însă nu era cu putinţă să îngenuncheze alături, pe caldarâm, la Buzeşti, să-şi împreuneze palmele şi să-şi înalţe sufletele spre Dumnezeu.

O doamnă cu aspect sărăcăcios şi ten plumburiu îi tot iscodea din priviri de când sosiseră în staţie. Se apropie de ei cu băgare de seamă, să nu intre în raza de atenţie a celorlalţi pietoni care-şi aşteptau tramvaiul.

Şopti, când ajunse în preajma lor:

— Veniţi de „acolo”?

Rostirea îi era prea plină de înţeles ca să mai existe îndoială asupra a ce intenţiona să zică. De altfel, nu se temea că nu pricepeau spusele ei eliptice, aşa că adăugă:

— Am auzit c-au început să dea drumul „politicilor”. Pe Cornel.

— Rosti dumneaei şi numele de familie – nu l-aţi întâlnit? E băiatul meu.

Lui Nicolae nici nu-i revenise cheful să vorbească, nici nu auzise de respectivul deţinut. Ianolide, după o scurtă tăcere ce lăsa impresia că se concentra să-şi amintească, nu o lămuri. Totuşi, ceea ce grăi avea menirea să-i întărească femeii încrederea:

— Eliberează toţi deţinuţii politici, doamnă.

Între pleoapele femeii sclipi o nădejde strălucitoare pe care Ion o suporta anevoie; îşi întoarse privirile către tramvaiul roşu şi galben murdar ce se hurduca într-un zgomot sinistru metalic, cum se apropia clătinat pe şine. Avea numărul dorit de ei.

Îşi luară rămas bun şi se suiră în clasa a doua.

După ce cumpărară bilete, se retraseră pe platforma din faţă care era goală. Ion îşi deschise buzele albite şi uscate. Spuse:

— Cornel a murit acum doi ani.

Nicolae constată în sinea lui cât de aproape se situa – prin cele tocmai aflate privitor la propriul său părinte – de acea necunoscută. Ba avu tăria să recunoască în sinea sa: „Pentru o mamă e şi mai greu.”

Pe la 6 dimineaţa ajunseră, în sfârşit, în strada Sandu Aldea, în dreptul porţii căutate. Îndărătul ei ar fi trebuit să locuiască mătuşa lui Ion. Măcar dânsa o mai fi trăit? Ianolide n-avea curajul să verifice asta personal. Intră Nicu. Sună. Într-un târziu, apăru un bătrânel de peste 70 de ani, scund, pirpiriu, cu un uşor tremur al trupului şi al glasului. Înapoia sa, o bătrânică. Nicolae o măsură curios şi hrănit de speranţă. Îi era greu să-i compună trăsăturile, deoarece era ascunsă în întunericul vestibulului şi-şi ţinea plecată bărbia ascuţită, preocupată fiind să-şi lege şnururile capotului tras pe mâneci în grabă când îi trezise cu soneria.

— Mă iertaţi că vă deranjez atât de devreme. Aveţi cumva un nepot pe nume Ion?

Ambii îşi înălţară brusc căutătura. Pârjolea.

Străinul continuă, luând uitătura lor drept o confirmare:

— Probabil că aţi auzit: li se dă drumul deţinuţilor politici. Eu am ieşit mai devreme şi am venit să vă vestesc că vine şi el curând.

— Poftiţi, poftiţi înăuntru!

— Se repeziră cei doi să-l apuce de mâini şi să-l tragă peste prag. Am auzit şi noi! Îl aşteptăm. Nu ştiam dacă mai trăieşte. Ne gândeam că s-o fi prăpădit. Vine?! L-aţi văzut? Aţi vorbit cu el? Vine de-adevărat?!

Nicolae nu se lăsă tras. Pupilele nu i se desprindeau de un sertar deschis al unui scrin. Arăta cumplit de gol, în umbra ce-l înfăşură. Se scutură. Izbuti să reintre în împrejurarea vizitei sale acolo şi să scape de obsesia aceea nătângă. Socoti că-i pregătise destul şi că le putea încredinţa vestea cea mare:

— Vine. A venit. L-am adus cu mine. E afară.

Dădu fuga în stradă, lăsându-i năuci. Într-o clipită era înapoi, grăbindu-l pe Ion, care prinsese puteri nebănuite şi era împins din urmă ca de un şuvoi.

— Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc!

Repeta întruna cele două cuvinte gâfâite care nu reuşeau să cuprindă nimic din valul de fericire ce-i umfla pieptul până aproape de pierderea cunoştinţei. Parcă ar fi intrat într-un sertar imens, cald ca un cuib clădit pentru niscaiva pui de pasăre zburătoare, ce se închidea, cu el ghemuit înăuntru într-o întunecime atât de caldă, încât s-ar fi confundat cu o lumină dintr-acelea văzute doar în străfundul inimii.

SFÂRŞIT