III

Policarp Faranga umbla de colo până colo prin birou, cu mâinile la spate, cu fruntea în pământ, în vreme ce Puiu stătea în același loc, urmărind din privire toate mișcările bătrânului, grele, îndurerate. Părea că subt povara gândurilor, chiar silueta lui mândră se gârbovea văzând cu ochii.

Niciodată Faranga, în viața-i bogată totuși în evenimente, nu primise o lovitură atât de neașteptată și de cruntă. Puiu îi fusese toată nădejdea, mai ales de când anii se înmulțiseră pe umerii lui. El era singurul vlăstar al familiei Faranga și printr-însul familia aceasta, de obârșie străveche boierească, trebuia să se perpetueze. Cu nimica nu se mândrea mai mult bătrânul decât cu neamul său. Își urmărea ascendența până la Vlad Țepeș. Descoperise undeva, și povestea bucuros oricui, că aprigul voievod muntean ar fi dat odată boierilor drept pildă de cinste și credință pe un Faranga. În cursul veacurilor familia a sărăcit de câteva ori, dar totdeauna a știut să-și păstreze nepătat numele... Moștenise, împreună cu un frate, o avere frumoasă. Dar fratele s-a prăpădit în vârstă plăpândă și așa a rămas el singur cu numele și averea familiei. S-a însurat pe la treizeci de ani, după ce a gustat toate plăcerile vieții ușoare, obligatoare pentru oamenii bogați și fără ocupație. Olga Dobrescu, ființă gingașă, a fost o soție ideală: bună, frumoasă, indulgentă, cu avere. Închidea ochii la numeroasele escapade pe care Poly le-a continuat și după căsătorie. În al patrulea an, a venit pe lume Puiu, iar după alți patru Olga s-a stins. De-abia când a pierdut-o pe ea a dobândit dragostea cea mare pentru copil și a înțeles însemnătatea lui pentru viitorul familiei. Tot atunci a pus cruce și vieții ușoare, intrând în politică, spre a avea o meserie.

Cu avere și nume a făcut repede carieră. Urmase odinioară niște vagi cursuri de drept, dar, firește, fără a practica vreodată avocatura. Diploma îi oferea acum posibilitatea să se considere și să fie considerat jurist. I se descoperi, de către prieteni și ziariști binevoitori, chiar oarecare talent oratoric și astfel toată lumea aplaudă când, printr-o împrejurare fericită, i se încredință portofoliul justiției. Deveni omul serios și grav care a rămas până azi. Purta, de când se însurase, ca un trofeu, o barbă superbă. Ea i-a câștigat odinioară celebritatea bulevardieră bucureșteană: cea mai frumoasă și mai îngrijită barbă din România. Tot ea îi împrumuta acum bună parte din prestigiul necesar unui om politic cu răspundere.

Pentru că subt ministeriatul său de câteva luni s-a votat o lege bună, s-a ales cu stima cercurilor judecătorești și cu epitetul măgulitor „omul justiției“. Nici nu se mai putea închipui să se facă ceva în domeniul dreptății fără a se cere părerea lui autorizată, fie la putere, fie în opoziție.

Puiu a crescut înfășurat în dragostea lui idolatră. Iubea într-însul nu numai pe copilul său și amintirea mamei copilului, ci pe continuatorul neamului. Se iubea pe sine însuși.

Îi părea rău de viața de odinioară și-l muncea teama să nu se răsfrângă asupra copilului păcatele tinereții lui desfrânate.

Băiatul era plăpând, ca și maică-sa. Și din pricina aceasta la ocrotit mai sârguitor...

În mers mașinal, Faranga își depăna amintiri și frământa regrete. O clipă se opri și se uită plin de duioșie la Puiu care stătea mereu în picioare, pironit într-o așteptare tulbure. Îi șopti blând:

— Șezi, Puiule...

Tânărul răspunse cu o privire întrebătoare. Se așeză.

Bătrânul însă își reluă plimbarea, ca și când mergând în trecut ar fi vrut să ajungă la o țintă în viitor... Toate ocrotirile lui zadarnice au fost. S-a gândit să-l însoare cu o fată prin care să se regenereze și împrospăteze sângele neamului.

Căsătoriile între odrasle de familii prea vechi dau progenituri șubrede. Când e prea albastru, sângele e un stigmat de degenerescență. L-a însurat de timpuriu tocmai ca să-l ferească de viața pe care a dus-o el însuși. Puiu totuși a urmat tradiția. Căsnicia nu l-a împiedicat, ba l-a stimulat. Și l-a adus în halul de azi.

Faranga se așeză deodată la birou, calm, hotărât, Puiu căută să-i întâlnească privirea și nu reuși. Bătrânul stătu câteva secunde pe gânduri, ca și când ar fi căutat o frază sau un cuvânt, apoi luă brusc telefonul:

— Alo... Centrala?... Dă-mi, te rog, prefectura poliției!

Puiu îngălbeni. Realitatea întreagă i se înfățișă la auzul unui singur cuvânt. Bâlbâi spăimântat:

— Ce vrei să faci, tată? Faranga răspunse în telefon:

— Dă-mi pe domnul prefect! Și peste un minut: Domnul prefect?... Aici Policarp Faranga... Da, chiar eu sunt, dragă Nicule!... Nu, n-am plecat și nici nu mai pot pleca... Eram tocmai îmbrăcați, dar s-a întâmplat o mare, foarte mare nenorocire în familie... Ba da, nu exagerez deloc, foarte mare, repet! Închipuiește-ți, copilul meu, Puiu, într-un moment de rătăcire, desigur, a omorât pe Madeleine, pe nevastă-sa...

Aparatul îi tremura în mână. Se uita, vorbind, în ochii lui Puiu, care se zbuciuma să-i ghicească gândul.

— Da, într-adevăr, de necrezut... Și cu toate astea... Te rog dar să te ostenești numaidecât până la mine, să vedem ce-i de făcut... Te rog!... Firește, evident, trebuie să aduci și pe procurorul de serviciu...

Așeză receptorul pe furcă și rămase cu mâna întinsă și cu ochii țintă la Puiu.

— L-ai chemat să mă aresteze? întrebă tânărul, fără pic de sânge în obraji, cu glasul răgușit.

Faranga avu un zâmbet straniu:

— Tu nu te așteptai la urmări? La nimic?

— Da... Ba da — murmură Puiu, după o pauză, frânt, plecând capul.

— Sper că-ți dai seama ce-ai făcut?

— Am greșit — șopti Puiu mai răgușit ca adineaori.

— Ei bine, ești un asasin! scrâșni bătrânul, parc-ar fi smuls cuvântul cu un vârf de cuțit. Un Faranga ucigaș, ordinar, ca orice derbedeu... Ah!

Sfărâmă între degete o foaie de hârtie. Se potoli îndată și adăugă:

— Dar acuma nu mai e timp de pierdut cu vorbe zadarnice.

În zece minute prefectul va fi aici. Până atunci trebuie să te hotărăști și să alegi!

Puiu ridică o privire uluită:

— Ce să aleg, tată? Bătrânul Faranga își reveni încurcat:

— Așa-i, încă nu-ți spusei... Mi s-a părut că...

Zăbovi puțin până să-și ordoneze gândurile. Apoi se sculă, se apropie și se lăsă în fața lui, pe celălalt fotoliu. Urmă cu o voce moale, în care era și imputare, și milă:

— Nu te-am descusut deloc, adevărat... Nu te-am întrebat nici de ce ai omorât-o și nici cum ai omorât-o... Ar fi fost și de prisos. Moartea vorbește mai elocvent ca toate frazele.

Și totuși nu pot să nu mă întreb mereu pe mine însumi cum s-a putut găsi un om, și încă copilul meu, care să asasineze o ființă atât de bună ca Madeleine?... Pe Mădălina noastră!...

Care ți-a tolerat tot, tot, care n-a vrut nici măcar să audă despre murdăriile tale multiple și continue!... E extraordinar, pur și simplu extraordinar!

— Nici eu nu știu, tată — zise foarte sincer tânărul, frângându-și mâinile și abia reținându-și lacrimile.

— Cred, cred! aprobă Faranga și cu vorba și cu capul. Da, a fost o rătăcire, un moment de nebunie subită... Numai așa s-ar putea explica o faptă atât de inexplicabilă și o crimă atât de monstruoasă. Căci, oricât de ticălos erai altfel, de o înșelai cu toate femeile posibile și imposibile, aveam impresia că în fond tot pe Mădălina o iubeai cu adevărat. Lasă că nici nu se putea să n-o iubești. Cine a cunoscut-o a îndrăgit-o. Ș-apoi tu însuți, doar din dragoste ai luat-o...

— Am iubit-o mult, nespus de mult, tată — făcu Puiu cu ochii în gol și parcă pipăindu-și sufletul. Mult de tot și cu toate astea vezi bine cum... (Tăcu și apoi adăugă aproape în șoaptă:) Poate că mi-am pierdut mințile...

Bătrânul avu o tresărire. Și, ca și când i-ar fi părut rău că s-a înmuiat, vocea îi redeveni aspră:

— Toate acestea sunt acuma vorbe sterpe. Realitatea este că vine prefectul cu procurorul. Crima naște ispășirea.

Vasăzică...

Șovăi. Poate că nici el nu era încă deplin lămurit ce vrea.

Scormonea cuvinte ca să-și lege între timp ideile:

— Trebuie să înțelegi că asemenea faptă nu poate rămâne fără sancțiune...

— N-ar fi fost oare mai bine să mă sinucid, tată? întrebă Puiu deodată, cu o lucire în ochi.

Faranga îl privi lung și puțin disprețuitor:

— Ar fi fost o soluție și asta, evident, dar acuma e prea târziu. Cine știe dacă ar fi fost cea mai bună? Mi-ar fi ușurat situația pentru moment și totuși aș fi rămas fără nici o umbră de speranță... De altfel sinuciderea e un gest spontan, ca și uciderea. Dacă n-ai fost capabil s-o execuți imediat...

Disprețul din privirea bătrânului și ironia cuvintelor lui întărâtă pe Puiu:

— Mă crezi și laș, tată?

— Asasinii sunt de obicei lași — ripostă Faranga cu o răceală tăioasă.

Tânărul, biciuit, sări în picioare, încercând să protesteze.

— Stai jos! porunci tatăl. Nu-ți lua aere de cavaler fără prihană, că nu te-au prins niciodată și cu atât mai puțin te-ar prinde azi! Ce dumnezeu, tot nu pricepi?

— Dacă d-ta crezi că, în situația în care am ajuns, n-ai nimic mai bun de făcut decât să mă insulți...

Faranga îl întrerupse cu o vioiciune surprinzătoare, copleșit deodată de durere și cu un glas muiat în lacrimi:

— A, dar tu cât mi-ai insultat inima cu fapta asta mârșavă!

Ai zdrobit tot, Puiule, tot ce am crezut că am și tot ce nădăjduiam în viitor! Unicul copil al lui Policarp Faranga e un ucigaș ordinar — îți dai tu seama ce poate să însemne asta pentru mine? Și barem dacă ai fi avut o nevastă păcătoasă, care te-ar fi înșelat sau ți-ar fi făcut altminteri zile amare, dacă... Dar Madeleine a fost un înger! O știe toată lumea. Peste putință să te gândești că ai convinge pe cineva că e la mijloc o crimă pasională care, orișicum, ar mai fi scuzabilă până la un punct. Nu, e o crimă ordinară, odioasă, îngrozitor de ordinară!

Se opri să se reculeagă. Îi era frică să nu-l podidească plânsul. Puiu însuși se ghemui în fotoliu, simțind în spinare, ca o apăsare cumplită, greutatea faptei din ce în ce mai mare.

— Și totuși ești copilul meu și trebuie să caut să te salvez!

reluă Faranga cu emoție stăpânită. Altfel ar fi să te aresteze, să te arunce în pușcărie, să se facă o instrucție, cu răscoliri de săltare și apoi un proces în stil mare, cu masă specială pentru ziariști, cu scormonirea tuturor intimităților și tainelor familiei... Asta însă ar însemna terfelirea definitivă și pentru totdeauna a numelui Faranga și scoaterea noastră din rândul oamenilor de omenie — prin urmare, asta nu se poate!

Rămâne cealaltă modalitate... singură...

Tânărul nu se mai mișcă, parc-ar fi înmărmurit în fața perspectivelor pe care el însuși le avusese confuze și care, prin glasul tatălui său, deveneau de o claritate exasperantă.

— Un Faranga nu poate fi criminal de rând! urmă bătrânul mai energic. Nu se poate!... Și dacă totuși un Faranga a săvârșit o crimă de rând, n-a putut-o face decât din nebunie!

Un moment de nebunie criminală e admisibil într-un neam al cărui sânge, prin vechime, s-a sărbezit sau s-a îngroșat prea mult...

Ca și când n-ar fi înțeles bine, Puiu întrebă cu mai multă mirare în ochi decât în glas:

— Vrei să mă declari nebun?

— Vreau să te salvez! accentuă tatăl. În loc să mergi la închisoare, vei intra într-o casă de sănătate, unde vei sta subt observație medicală un răstimp. Pe urmă te vom interna pentru câteva luni, să zicem, într-un sanatoriu bun, undeva în străinătate, și astfel vei putea începe o viață nouă, cu un nume care nu va fi fost degradat cu totul. Va depinde numai și numai de tine să dovedești lumii că fapta ta de azi a fost o rătăcire nenorocită... A, firește, socoteala cu tine însuți, cu sufletul tău, ai să ți-o faci singur! Ispășirea inevitabilă pentru imensa-ți nedreptate față de sărmana Mădălina se va depăna în conștiința ta fără ca eu să-ți mai pot fi de ajutor...

Puiu deschise gura, să zică ceva, și rămase cu gura căscată, parcă i s-ar fi încleștat fălcile. Bătrânul aștepta răspuns și se supără când, în sfârșit, îl auzi în formă de întrebare timidă:

— Adineaori m-ai îndemnat să aleg?

— Da? făcu Faranga. Posibil... Acum însă te sfătuiesc, mai mult, îți cer să nu alegi! Trebuie să faci cum am hotărât eu! Căci în joc nu ești doar tu, cu persoana ta, ci sunt și eu, și, împreună cu noi, toți strămoșii noștri. Prin urmare...

— Prin urmare, trebuie să fiu nebun! murmură Puiu abătut, uitându-se peste capul bătrânului, într-un gol îndepărtat.

— Mai bine nebun decât ocnaș! răsună crud răspunsul tatălui.

Se făcu o pauză lungă. Apoi glasul lui Puiu șerpui ca o tânguire:

— Și dacă nu voi reuși?

— Trebuie! porunci Faranga. De altminteri despre asta răspund eu. Țara îmi datorește măcar atâta în schimbul serviciilor multe ce i le-am adus.

Iar se făcu tăcere. În aer pluteau întrebări, îndoieli și speranțe într-un vălmășag apăsător. Apoi, în clipa când Puiu vru să mai spună ceva, apăru în ușă feciorul:

— Conașule, a venit domnul prefect...

Amândoi tresăriră ca deșteptați dintr-o lume străină.

— Da, bine — zise Faranga, reculegându-se, cu o emoție care îi schimba glasul. Tu așteaptă-ne aici — adăugă către Puiu. Mă duc cu ei întâi acolo... În orice caz, curaj și încredere!

Aranjează-te puțin până ce venim!

Plecă repede. Mersul grăbit îi ședea rău și-i micșora gravitatea.

Feciorul, înainte de-a închide ușa, aruncă o privire curioasă și înfricoșată spre Puiu.